Necesitatea evaluarii activitatii Mininisterul Administratiei si Internelor

Pornind de la faptul că în cadrul formelor concrete de realizare a activităţii administraţiei publice locul central îl ocupă actele administrative pe parcursul proiectului am avut în vedere o prezentare detaliată a aspectelor legate de ”Actele administrative de autoritate şi actele administrative de gestiune”.

În primul rând am considerat oportun ca în cadrul capitolului introductiv să prezentam unele „Noţiuni generale privind actele administrative”. O primă analiză a vizat conceptul de act administrativ, reţinând în acest sens că acesta reprezintă manifestarea unilaterală şi expresă de voinţă a autorităţilor publice, realizată în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice.

Pornind de la definiţia reţinută, am subliniat că actul administrativ implică respectarea unor condiţii de legalitate a căror încălcare este de natură a atrage sancţiunea nulităţii actului respectiv.

În capitolul 2 al lucrării am avut în vedere o prezentare exhaustivă a aspectelor legate de „Actele administrative de autoritate”. Sub acest titlul am analizat elementele care vizează noţiunea şi trăsăturile actului administrativ de autoritate, regimul juridic al actelor administrative de autoritate, forma şi procedura emiterii actului administrativ de autoritate, forţa juridică a actelor administrative de autoritate, efectele juridice ale actelor administrative de autoritate, încetarea efectelor juridice ale actelor administrative de autoritate şi, nu în ultimul rând, aspectele legate de controlul legalităţii actelor administrative de autoritate.

În Capitolul 3 denumit „Actele administrative de gestiune” am avut în vedere principalele elemente care caracterizează teoria contractului administrativ, analizând pe lângă definiţia şi trăsăturile actelor administrative de gestiune şi unele categorii de acte administrative de gestiune precum: actele de concesionare a serviciilor publice, actele de achiziţii publice, actele de închiriere a bunurilor proprietate publică şi actele de contractare a împrumuturilor de stat.

Lucrarea de faţă îşi dovedeşte importanţa teoretică şi practică întrucât analiza actului administrativ a fost şi este mereu actuală pornind de la premisa că actul administrativ continuă să aibă cea mai mare pondere între mijloacele de acţiune ale autorităţilor administraţiei publice.

Aşa cum am încercat să evidenţiem pe parcursul acestei lucrări, administraţia publică reprezintă astăzi o „forţă” care antrenează dezvoltarea sau stagnarea unei ţări, în funcţie de gradul de deschidere, de orientare, dar şi de implicare al celor care ne administrează.

În contextul actualelor schimbări sociale, economice, tehnologice şi culturale foarte rapide, inerţia tradiţiei poate constitui un obstacol în calea unor procese adaptative absolut necesare. Administraţia publică nu se poate sustrage acestor procese de schimbare; dimpotrivă, ea trebuie să se adapteze rapid sau chiar să iniţieze asemenea schimbări.

Concret, adaptarea administraţiei publice la schimbare presupune perspectiva guvernării în spiritul exigenţelor instituite la nivel instituţional european, practicarea unui management al performanţei - conceptul nefiind unul propriu numai sectorului privat.

Dimpotrivă, astăzi managementul public constituie premisa reuşitei organizării eficiente a sectorului public.

Adaptarea cu întârziere a administraţiei publice din România, la nivelul acestor exigenţele, în sensul creşterii capacitaţii instituţionale şi promovării unui management public bazat pe calitate, eficienţă şi performanţă, a îngreunat procesul reformator în cadrul sistemului, cu consecinţele de rigoare.

Adaptarea administraţiei publice din România la sistemul administrativ de tip european îi va spori rolul şi funcţiile, iar conţinutul şi calitatea serviciilor publice vor contura noi valenţe conceptuale precum şi noi schimbări în calitatea managementului, orientate spre performanţă şi eficienţă.

Constituţia României constituie piatra de temelie a cadrului procedural şi legal de organizare şi funcţionare a administraţiei publice. Regulile ce stau la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice le regăsim în Capitolul V al Titlului III din Constituţie.

Sistemul instituit de Constituţia unei ţări se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane. Administraţia publică în statul de drept reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic.

Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior, cât şi în exterior. În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime. Complexitatea cerinţelor sociale, ridică în faţa administraţiei o serie de probleme, care trebuie rezolvate.

Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne. În ţara noastră, tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism.

Administraţia publică din România s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile. Includerea ei, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi. Ideea de reformă, atât de frecvent vehiculată, este prea des legată de formulări generale, soluţii formale, iar procesele de conducere şi organizare nu sunt considerate atât de importante în reformarea sistemului administrativ, accentuându-se tot mai des importanţa cadrului legislativ.

Nu putem nega importanţa acestuia în reforma administraţiei, dar ignorarea necesităţii unei perspective strategice, lipsa unor preocupări constante referitoare la pregătirea managerială a responsabililor administrativi şi-a pus şi tinde să-şi pună încă amprenta asupra unor instituţii, activitatea cărora este prea puţin bazată pe iniţiativă şi flexibilitate. Ar mai fi de precizat, după cum se poate observa din cele avute în vedere pe parcursul lucrării de faţă, că guvernul şi modul de organizare general al administraţiei sunt reglementate prin Constituţie – lege supremă în orice stat.

Credinţa în rolul benefic al constituţiilor în viaţa socială, care este esenţa constituţionalismului modern, şi-a găsit reflectarea încă din primele momente ale întruchipării ei în forme juridice concrete, în parametrii a două modele principale: modelul englez şi cel nord-american.

Ambele modele însă, urmăreau să facă aplicaţia în forme structurale şi organizatorice a principiului separaţiei puterilor statului, socotit piatra filozofală cu ajutorul căreia se pot stârpi abuzurile guvernanţilor şi pune bazele unei societăţi libere.

Etica sau deontologia reprezintă, în sens larg, ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi, iar obţinerea unei eficiente maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.

Deontologia funcţionarilor publici reprezintă totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea statutului său de persoană învestită cu exercitarea prerogativelor de putere publică. Aşa cum am detaliat pe parcursul lucrării de faţă, trăsăturile care stau la baza conţinutului noţiunii de deontologie a funcţionarilor publici sunt următoarele: deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala; normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public; statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui interpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului; aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei.

Astfel, o anumită abordare avea deontologia funcţiei publice într-o anumită orânduire şi o cu totul altă abordare are în momentul de faţă. Această trăsătură poate fi nuanţată şi spaţial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric fiecare stat are propria sa reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordării deontologice a funcţiei publice. Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic, ci şi unul practic foarte bine determinat. Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice.

Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică. Pentru că funcţionarii publici sunt purtătorii puterii discreţionare a administraţiei publice, şi adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relaţiile sale în interiorul serviciului, cu şefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât şi cu beneficiarii activităţii sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituţii ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.

Toate aceste principii sunt reglementate şi detaliate, aşa cum am văzut, în Codul de Conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în Statutul funcţionarilor publici - Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007.

Prin conţinutul, trăsăturile şi atributele sale Guvernul reprezintă una dintre cele mai importante şi distincte instituţii ale statului. Importanţa acestei puteri decurge din faptul că ea este cea care organizează şi conduce efectiv societatea. Drept urmare, se afla cel mai mult şi cel mai direct în legătură cu cetăţeanul. Din această cauză, Guvernul sau executivul îi interesează în cea mai mare măsură pe cetăţeni, întrucât de activitatea şi eficienţa acestuia se leagă în mare măsură realizarea aspiraţiilor şi intereselor lor. În teorie şi practică, instituţia Guvernului este cunoscută sub denumirea de executiv, fapt aflat în legătură directă cu separarea puterilor în stat, sau de „administraţie de stat”, “autoritate administrativă”, “administraţie politică” etc. Instituţia analizată se regăseşte şi sub alte denumiri precum consiliul de miniştri, cabinet etc.; denumirea care este în mare măsură determinată de sistemul constituţional, de structura sa, sau de anumite tradiţii istorice.