Cooperarea internationala in materie penala

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui. Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim: o intervenţiile umanitare; o apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi o încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

La nivelul Uniunii Europene, aşa cum am amintit pe parcursul lucrării, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Cooperarea judiciară internațională și europeană în materie penală își propune să ofere cititorului esențialul a ceea ce sperăm ca în viitor să fie și o disciplină de studiu în Facultățile de Drept din România, lăsând acestuia plăcerea de a descoperi mai mult din "tainele" acestui domeniu, nu doar prin studiul doctrinei de specialitate, ci și prin consultarea nemijlocită a textelor instrumentelor juridice internaționale, a rapoartelor explicative ale acestora, precum și a declarațiilor sau rezervelor unor state la convențiile multilaterale la care sunt parte, utilizând în acest scop (și) sursele electronice indicate de noi.

Orice definiţie şi oricare concept sunt rodul unor studii mai aprofundate sau nu, în funcţie de meticulozitatea şi profunzimea celui preocupat. În ceea ce priveşte noţiunea de „frontieră”, majoritatea specialiştilor în domeniu o definesc ca fiind linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafaţa terestră, care delimitează teritoriul statelor între ele sau faţă de marea terestră şi spaţiul extraatmosferic.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, frontiera de stat reprezintă „linia naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care fac parte din teritoriul său” . Conform Legii nr. 56/1992 (în prezent, abrogată) „frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. Totodată frontiera de stat delimitează în plan vertical spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine” .

În prezent, O.U.G. nr. 105/2001, privind frontiera de stat a României, defineşte frontiera de stat ca fiind „linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României”.

În sens larg, justiţia internaţională este realizată prin toate mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. În sens restrâns, justiţia internaţională este înfăptuită, în primul rând, prin intermediul Curţii Internaţionale de Justiţie, căreia i-am dedicat şi noi această lucrare, aproape în întregime. În anul 1969, preşedintele Curţii arăta că de-a lungul vremurilor „unica permanenţă este aceea a dreptăţii popoarelor”.

Iată de ce „oamenii dornici de pace adresează conducătorilor tuturor naţiunilor rugămintea fierbinte de a instaura şi de a afirma neîncetat cu o hotărâre continuu sporită, existenţa dreptului în interiorul statelor ca şi în relaţiile internaţionale” . Ideea justiţiei este strâns legată de ideea păcii, fiind greu de conceput relaţii paşnice stabile între naţiuni şi popoare acolo unde exigenţele justiţiei sunt încălcate.

Promovarea unor soluţii bazate pe justiţie şi echitate în toate problemele complexe ale lumii contemporane şi reglementarea diferendelor şi conflictelor în lumina cerinţelor justiţiei duc la întărirea păcii şi securităţii în lume. Justiţia internaţională cunoaşte în evoluţia sa câteva momente caracteristice, pe care ţinem să le amintim la acest final al lucrării:

1. astfel, o primă încercare de constituire a unei Curţi internaţionale o reprezintă crearea, în 1907, a Curţii de justiţie a Americii Centrale, în conformitate cu Tratatul de la Washington din acelaşi an.

2. un alt moment important este cel al constituirii, în 1920 a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională . Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a funcţionat 18 ani, din 1922 până în 1940. În anii celui de-al doilea război mondial ea a încetat să mai funcţioneze, iar în 1946 a fost desfiinţată în mod expres.

După aceea a fost creată Curtea Internaţională de Justiţie, organul judiciar principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind compusă dintr-un corp de judecători independenţi, aleşi indiferent de cetăţenia lor, dintre persoane cu înalte calităţi morale, care îndeplinesc condiţiile cerute în ţara lor pentru numirea în cele mai înalte funcţii judiciare sau care sunt jurişti cu o competenţă recunoscută în materie de drept internaţional.

De la constituirea sa, Curtea Internaţională de Justiţie a soluţionat mai multe diferende , contribuind, astfel, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Vom aminti, între acestea, cazul Canalului Corfu, judecat în anii 1948-1949; cazurile Haya de la Torre, judecate în anii 1950-1951; diferendul dintre Marea Britanie şi Norvegia în problemele pescuitului, judecat în 1951; diferendul de frontieră dintre Belgia şi Olanda, judecat în 1959; diferendul cu privire la delimitarea platoului continental din Marea Nordului, judecat în 1969; diferendul privind platoul continental din Marea Egee, judecat în 1978; cazul deţinerii ca ostateci a membrilor Corpului diplomatic şi consular al S.U.A. în Teheran, judecat în 1980.

De asemenea, Curtea a dat mai multe avize consultative, cum sunt cele cu privire la interpretarea unor clauze din tratatele de pace încheiate după cel de-al doilea război mondial cu privire la obligativitatea recomandării Consiliului de Securitate la primirea de noi membri în Organizaţia Naţiunilor Unite avizele în chestiunea statutului internaţional al Africii de Sud-Vest cu privire la rezervele făcute de diferite state la Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea genocidului, precum şi cu privire la alte probleme.

În concluzie, având în vedere toate cele prezentate, putem afirma că rolul Curţii Internaţionale de Justiţie este de o importanţă covârşitoare în menţinerea relaţiilor paşnice dintre state, şi, în general, în dezvoltarea dreptului internaţional public.

Curtea Penală Internaţională (C.P.I.), cunoscută în literatura de specialitate şi ca Tribunalul Penal Internaţional, a fost creată ca instituţie jurisdicţională permanentă, cu competenţă obligatorie pentru statele-părţi la Statutul acesteia. Jurisdicţia acesteia este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Interesul pentru această temă a lucrării a pornit din faptul că, după o privire mai atentă, se poate conchide că drepturile omului sunt sau trebuie să fie piatra unghiulară a oricărei politici nu numai în domeniul dreptului ci şi social, economic, cultural etc. Importanţa promovării drepturilor omului este dată şi prin îndelungile discuţii purtate recent, atât în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar şi la nivelul Uniunii Europene, în special după atentatele teroriste din martie 2004, din Spania.

Prezenta lucrare, bazată pe un studiu laborios şi documentat, încearcă să aducă în atenţie cele mai importante fenomene criminale cu care se confruntă astăzi nu numai statele Europei sau ale Uniunii Europene, pe care am pus accent în studiul nostru, ci umanitatea în ansamblul ei: traficul de droguri, traficul de materiale nucleare, terorismul, criminalitatea economico-financiară, fenomenul satanist, copiii străzii şi traficul cu organe umane.

Într-o primă fază am pus accentul pe traficul de droguri, care se pare că în ultimul deceniu a pus stăpânire şi pe ţara noastră, care, dintr-o ţară în principal de tranzit, a devenit acum şi o piaţă de desfacere, o ţară de consum. Şi aceasta şi datorită faptului că, profiturile deosebit de ridicate ce se realizează ca urmare a traficului de droguri au făcut ca această activitate veroasă să intre în preocupările prioritare ale majorităţii organizaţiilor criminale de pe mapamond, organizaţii care, cu astfel de preocupări beneficiază de sprijinul multor partide politice precum şi a unor oficialităţi şi personalităţi cu funcţii înalte în stat.

De asemenea am dedicat un întreg capitol terorismului, în special terorismului internaţional, care odată cu atentatele asupra SUA, din 11 septembrie 2001, a marcat o nouă etapă de dezvoltare.

Astfel, terorismul, flagel internaţional, constituie, şi din păcate rămâne, unul dintre pericolele reale ale lumii contemporane.

În momentul de faţă dimensiunile sale au devenit alarmante, atrăgând din ce în ce mai mult atenţia omenirii, îngrozită şi adesea neputincioasă în faţa actelor deliberate care periclitează valorile materiale, spirituale şi, ceea ce este mai grav, suprimă viaţa unor persoane inocente. Proporţiile violenţei generate de terorism sunt de natură să zdruncine stabilitatea relaţiilor fireşti, civilizate de convieţuire socială, să afecteze legăturile culturale, economice şi chiar politice dintre state, să sfideze normele morale şi principiile dreptului internaţional.

Din câte se ştie, şi după s-a arătat şi pe parcursul lucrării de faţă, terorismul nu reprezintă un fenomen nou, nu este o emanaţie a lumii contemporane.

El s-a practicat într-o formă sau alta, în decursul istoriei, manifestându-se prin acte reprobabile care au trezit revoltă şi indignare în conştiinţa universală, însă, formele prin care se manifestă în prezent, şi tendinţa fanatică tot mai evidentă către acte de distrugere în masă, fac din terorism cel mai mare duşman al lumii civilizate.

Tragedia americană din 11 septembrie de la World Trade Center şi Casa Albă şi carnagiul miilor de victime care au îngrozit întreaga lume demonstrează încă o dată că teroriştii au trecut la etapa finală a fanatismului lor – etapa distrugerilor în masă.

Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită socială iar scopul instituţiei răspunderii este să ghideze şi să determine comportamentul în conformitate cu o asemenea regulă de conduită. Noţiunea de răspundere nu aparţine în exclusivitate dreptului, deoarece, prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele normelor juridice, fiind în acest sens o instituţie specifică societăţii omeneşti ca atare. Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de drept, întrucât ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civilă şi morală şi prin aceasta ea dă expresie, în domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabilind în acelaşi timp şi consecinţele nerespectării lor.

În cadrul dreptului internaţional public există regula potrivit căreia, un stat care comite un act ilicit îşi angajează cu această ocazie răspunderea internaţională, creându-se aşadar un caz de responsabilitate de care autorul este ţinut.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

În ceea ce priveşte problema creării unor instanţe penale internaţionale, aceasta a fost preocuparea juriştilor încă din secolul al XVIII-lea. Juristconsultul elveţian Gustav Moznier a conceput în anul 1877 organizarea unei Jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului ginţilor. Un asemenea tribunal urma a fi compus din 5 membri, dintre care doi numiţi de beligeranţi şi trei de statele neutre. Competenţa tribunalului viza judecarea crimelor de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864.

După un prim insucces, Moyner a reluat propunerea sa la Institutul de drept naţional de la Cambridge, dar s-a izbit de acelaşi insucces, obiectându-se că proiectul să nesocoteşte jurisdicţiile naţionale. De atunci, ideea creării unei jurisdicţii penale internaţionale a preocupat în mod permanent cercurile juridice şi politice. Astfel prin Convenţia de la Haga din 1907 s-a încercat instituirea unei „Curţi internaţionale de prize maritime”, competentă a se pronunţa asupra capturării unei nave, de către o altă navă cu pavilion străin.

După primul război mondial, Tratatul de la Versailles prevedea în articolul 227, constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători, provenind din ţările victorioase în război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, învinsă în război, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale” şi „forţei sfinte a tratatelor”.

În perioada interbelică, date fiind responsabilităţile antrenate în primul război mondial, au fost multiple preocupări pe plan internaţional atât în cadrul Societăţii Naţiunilor, cât şi în cadrul unor foruri ştiinţifice de drept internaţional, pentru crearea unei instanţe penale internaţionale permanente.