Suveranitatea in dreptul international public

Studiul izvoarelor dreptului conduce la concluzia existenţei unei diversităţi (pluralităţi) de asemenea izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul şi le constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care reclamă reglementarea juridică. Obiceiul juridic (cutuma) este cel mai vechi izvor de drept.

Ca regulă socială, cutuma precede dreptului: În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obişnuielnic) a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv. Cutuma implică o îndelungată practică socială; de aceea se socoteşte că în conţinutul său este cuprinsă o bogăţie sociologică69. Există un domeniu pe care autorii moderni îl abordează şi prin prisma rolului obiceiului şi anume cel al exerciţiului dreptului subiectiv70.

Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limitele raţionale, în conformitate cu obiceiurile şi moravurile sociale şi potrivit scopului lor natural.

Un drept exercitat în contradicţie cu asemenea cerinţe încetează a mai fi un drept (uz) şi devine un abuz. În dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de tratat). Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinante, ca normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.

În contextul internaţional actual, când harta lumii suferă notabile modificări, iar sferele de influenţă balansează spectaculos rolul cutumei îşi păstrează importanţa ca sursă de drept, ea jucând un rol deosebit în stabilirea şi menţinerea relaţiilor de bună vecinătate între state, în constituirea şi fundamentarea dreptului organizaţiilor internaţionale şi în tot ceea ce priveşte raporturile internaţionale la cumpăna dintre milenii.

Fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul, ci doar cu dorinţa de a aduce o contribuţie în acest domeniu mi se pare potrivit a încheia cu un comentariu al lui Hege1: „prin faptul că ele (obiceiurile) sunt scrise şi adunate, legile în vigoare ale unei naţiuni nu încetează prin aceasta de a fi şi ele obiceiuri. Când cutumele ajung să fie adunate şi strânse la un loc, atunci culegerea acestora constituie Codul de legi…”

Având în vedere cele exprimate pe întreg parcursul lucrării de faţă, reţinem aici că izvoarele dreptului internaţional public sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de voinţă al statelor.

Drept urmare, izvoarele dreptului internaţional public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a acestora. Reglementarea de bază este dată de art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora.

Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotărârile judecătoreşti şi doctrina. Statutul Curţii alătură acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerat[ ca potenţial izvor de drept. În literatura de specialitate se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor enumerate alte doua categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre actele unilaterale ale statelor. Având în vedere că pe parcursul lucrării am analizat pe larg toate aceste categorii de izvoare ale dreptului internaţional public, în continuare vom reţine, pe scurt, doar câteva aspecte esenţiale.

Astfel, reţinem că tratatul internaţional reprezintă un acord sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată să producă efecte de drept internaţional. Dintre tratatele internaţionale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizaţiei - a fost considerat un act cu valoare deosebită, care se manifestă sub mai multe aspecte: în cazul unui conflict între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt tratat internaţional, vor prevala cele dintâi; Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-părţi la aceasta, ci şi pentru state terţe, fapt care constituie o excepţie de la principiul de drept internaţional conform căruia tratatele “leagă” doar statele – părţi la un tratat.

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie.Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovada a unei practici generale, acceptată ca drept”.

Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:

 să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;

 să fie acceptată de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

După cum am observat din întreg parcursul lucrării de faţă, dreptul internaţional prezintă o serie de particularităţi faţă de dreptul intern. Aşa cum m văzut, aceste particularităţi se raportează la: obiectul de reglementare al dreptului internaţional, la modul de elaborare şi formare a normelor sale, a subiectelor acestui drept, precum şi la sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor sale.

Cu toate deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul intern, între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă. În această privinţă subliniem mai întâi ca prin acceptarea de către un stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoarea juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor.

Există însă şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne, ca de exemplu în domeniul capturării ilicite a aeronavelor. Convenţia de la Haga din 1970 care arată că statele se obligă „să reprime infracţiunea prin pedepse severe”. Sunt şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările de drept intern. Între acestea, menţionăm: numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa organelor de stat care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul de a încheia tratate.

Dimpotrivă, în cazul altor convenţii, incidenţa reglementării internaţionale este de natură să admită prevalenta unor dispoziţii legislative interne. De exemplu, art. 14 din Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (1973), arată că dispoziţiile convenţiei nu afectează dreptul statelor părţi de a adopta măsuri interne mai stricte în legătură cu condiţiile privind comercializarea, capturarea sau recoltarea, deţinerea sau transportarea speciilor ce cad sub incidenţa convenţiei. Măsurile pot să se extindă până la interzicerea totală a unor astfel de activităţi.

În concret, de exemplu, în practica ţării, decretul Preşedintelui României prin care se aprobă şi se supune spre ratificare sau aderare un tratat, precum şi legea adoptată de Parlament pentru ratificarea sau aderarea la un tratat conţin de regulă un singur articol, în care se prevede aprobarea în vederea ratificării ori, după caz, a aderării şi respectiv ratificarea sau aderarea României la tratatul în cauză. Textul decretului, al legii, precum şi al tratatului pe care Parlamentul îl ratifică, se publică în Monitorul Oficial. Cu privire la raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern s-au formulat în doctrina de drept internaţional două concepţii: Potrivit concepţiei dualiste - normele de drept internaţional nu au valoare în dreptul internaţional.

Deşi statul este nu numai subiect de drept internaţional ci şi creator al dreptului internaţional, fiind ca atare obligat să-şi alinieze dreptul intern celui internaţional, dreptul intern s-ar aplica întotdeauna indiferent dacă este în concordanţă sau nu cu dreptul internaţional; Teoria monistă - susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de dreptul internaţional şi dreptul intern. În acest sens, s-a susţinut monismul cu primatul dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului internaţional. Aceste teorii trebuie respinse, neexistând un primat al dreptului intern sau al dreptului internaţional şi nici un dualism care să le separe în mod artificial.

Fără a vorbi de superioritatea uneia sau alteia din aceste ramuri ale dreptului remarcăm coordonarea lor, constituţiile statelor prevăzând în multe cazuri aplicarea tratatelor încheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern diferă de ele, ca de exemplu; în domeniul drepturilor omului, cum se prevede în Constituţia României, după cum alteori convenţia internaţională face trimitere la legea internă.

Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită socială iar scopul instituţiei răspunderii este să ghideze şi să determine comportamentul în conformitate cu o asemenea regulă de conduită. Noţiunea de răspundere nu aparţine în exclusivitate dreptului, deoarece, prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele normelor juridice, fiind în acest sens o instituţie specifică societăţii omeneşti ca atare.

Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de drept, întrucât ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civilă şi morală şi prin aceasta ea dă expresie, în domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabilind în acelaşi timp şi consecinţele nerespectării lor. În cadrul dreptului internaţional public există, după cum am observat, regula potrivit căreia, una stat care comite un act ilicit îşi angajează cu această ocazie răspunderea internaţională, creându-se aşadar un caz de responsabilitate de care autorul este ţinut.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

Această constatare este evidenţiată şi mai pregnant de faptul caracteristic dreptului internaţional, potrivit căruia în cadrul acestei ramuri de drept nu există aproape niciodată sancţiuni împotriva actelor juridice, şi în consecinţă, acest drept cunoaşte aproape în exclusivitate sancţiunile aplicabile împotriva subiectelor de drept înseşi.

În cuprinsul acestei treceri în revistă a instituţiei răspunderii am încercat să arătăm că nu există în mod normal, regulă de comportament care să nu fie însoţită de o sancţiune, în caz de încălcare a acestor reguli de comportament. Chiar şi în cazul regulilor morale, există o anumită consecinţă a nerespectării lor, şi anume sancţiunea morală.

Din acest punct de vedere, instituţia răspunderii internaţionale apare ca o garanţie, nu numai a respectării tratatelor şi înţelegerilor internaţionale, ci şi a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de natura lor. În acelaşi context, răspunderea internaţională mai prezintă o însemnătate esenţială, contribuind în mare măsură la păstrarea ordinii internaţionale.

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii.

El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii. Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.