Omorul cu arme de foc. Elemente de investigatie criminalistica

De regulă, actele juridice civile sunt pure şi simple. Este, însă, posibil ca prin voinţa părţilor, a legii, sau a instanţelor judecătoreşti, aceste acte să se nască şi sub forme mai complexe prin includerea unor elemente, numite modalităţi, care afectează fie executarea fie existenţa lor.

Prin modalităţi ale actului juridic civil înţelegem anumite elemente sau împrejurări viitoare care sunt cuprinse în actele juridice, împrejurări de care depinde executarea sau însăşi existenţa actului.

Din definiţia formulată, rezultă că modalităţile afectează actul juridic punând în discuţie fie executarea, fie existenţa lui.

Activitatea de investigare se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod esenţial la realizarea scopului procesului penal. În accepţiunea legii procesual penale, cercetarea la faţa locului, de exemplu, constituie tot un procedeu probatoriu ce serveşte la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă. Importanţa investigării rezidă din aceea că, organul de cercetare penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele de care s-a folosit la comiterea infracţiunii, obiectele pe care acesta le-a atins în câmpul infracţional, căile de acces şi de părăsire a locului faptei unde a fost comisă fapta.

În ceea ce priveşte investigarea omorului săvârşit cu arme de foc, aceasta se înscrie în cadrul unei activităţi deosebit de anevoioase, având un obiect de cercetare specific ce este constituit din armele de foc şi urmele acestora.

În cazul utilizării armelor, la locul faptei rămân un număr însemnat de urme, rezultate din folosirea acestora iar în unele cazuri chiar şi arma sau bucăţi din aceasta. Probele materiale ridicate se supun, de regulă, expertizei criminalistice (balistica judiciară); multe dintre problemele care se referă la împrejurările faptei pot fi soluţionate pe baza acestei expertize, iar altele se pot rezolva la locul faptei.

În cazul descoperiri unei arme, mai întâi se va fixa în procesul verbal de cercetare şi în schiţa de plan a locului faptei aşezarea acesteia faţă de obiectele înconjurătoare, arma se va fotografia, iar din punctul de vedere al manipulării acesteia trebuie respectate anumite reguli, care sunt legate de faptul că: arma în nici un caz nu trebuie să fie îndreptată spre sine sau spre ceilalţi, de asemenea nu se va introduce niciodată o tije în canalul ţevii sau în garda declanşatorului. O urmă foarte importantă în ce priveşte cercetarea la faţa locului, în această situaţie, o reprezintă prezenţa mirosului de pulbere arsă în canalul ţevii, aceasta ducând la concluzia că s-a produs recent o împuşcătură.

Cu prilejul ridicării armelor de foc va fi necesar ca acestea să se descarce. În acest scop se va extrage cartuşul din depunător şi se decuplează magazia. Această operaţie se va face cu grijă, în aşa fel încât să se evite pătrunderea în canalul ţevii a unor substanţe străine. Arma de foc astfel pregătită se împachetează într-un ambalaj moale, care se sigilează.

Aceeaşi procedură se îndeplineşte şi în cazul cartuşelor care, de asemenea se sigilează şi se aşează la un loc cu arma. Pe ambalaj se face menţiunea corespunzătoare care este apoi semnată de anchetatorul penal. Important de precizat este faptul că, în cazul în care s-a tras, gloanţele şi cartuşele trase permit nu numai determinarea tipului armei dar şi stabilirea dacă împuşcătura s-a făcut cu arma ridicată de la bănuit. De aceea este necesar să se caute minuţios toate gloanţele şi tuburile. În împrejurarea în care se descoperă orificiul de pătrundere în al cărui canal s-a oprit glonţul, aceste date pot oferi informaţii în legătură cu determinarea locului de unde s-a tras.

De cele mai multe ori, gloanţele trebuie scoase din pereţi, cu această ocazie notându-se înălţimea la care este situat orificiu. Gloanţele găsite în obiecte de lemn se extrag împreună cu bucăţile de lemn în care acestea se găsesc, după această decupare extrăgându-se cu grijă glonţul.

O sursă foarte importantă în obţinerea unor informaţii de natură să ducă la aflarea unor date importante despre comiterea infracţiunii este tubul de cartuş, care rămâne la locul faptei atunci când împuşcătura se face cu o armă automată, iar când arma este neautomată tubul rămâne la locul faptei atunci când se rearmează. În cercetarea acestei surse de informaţie locul unde se află tubul trebuie fixat precis, trecându-se apoi la cercetarea fiecărui tub de cartuş, menţionându-se: lungimea, culoarea, diametrul interior al gâtului, precum şi semnele de marcaţie de pe rozeta tubului de cartuş. Cele prezentate, pe scurt, în acest capitol reliefează complexitatea operaţiunilor desfăşurate în cadrul investigării criminalistice, multitudinea de reguli care trebuie respectate pentru a nu se pierde urme preţioase a căror posibilitate de a fi refăcute este aproape nulă.

De aceea, în efectuarea acestei activităţi se cere o maximă atenţie şi un deosebit profesionalism, de rezultatul acestor cercetări putând depinde în mare parte rezolvarea cauzelor penale.

În literatura de specialitate, urmele biologice mai sunt denumite şi urmele materie de natură umană sau urme bio-criminalistice. În general, ele nu au o formă exterioară bine conturată, excepţie făcând oasele, unghiile şi firele de păr, pe care însă, nu le avem în vedere pe parcursul lucrării.

Urmele biologice de natură umană sunt produse de secreţie, excreţie şi resturi de ţesuturi rezultate în procesul săvârşirii unor fapte penale sau în legătură cu acestea.

În funcţie de provenienţă, produsele biologice se pot clasifica în:

- Produse de secreţie (salivă, colostru , lapte matern, secreţie nazală etc.); 

- Produse de excreţie (spermă, materii fecale, meconiu , urină, lichid amniotic , vernix caseosa , lohii , spută, vomismente etc.);

- Ţesuturi care pot fi moi (sânge, masă cerebrală, ţesut muscular, piele etc.) sau dure (oase, cartilage, unghii etc.).

Urmele lăsate de produsele biologice la faţa locului furnizează indicii preţioase referitoare la victimă, făptuitor, factori favorizanţi şi determinanţi ai faptei săvârşite etc.

Schimbarea fundamentală a legislaţiei internaţionale, săvârşită în secolul XX şi realizată pe planul documentelor, a însemnat trecerea dintr-un drept care recunoştea statelor dreptul de a dezlănţui război – jus ad bellum – într-un drept care le interzicea o asemenea acţiune, calificând-o şi sancţionând-o ca pe o gravă crimă de drept internaţional: războiul de agresiune. Cât timp i se recunoştea statului un jus ad bellum, nu era logic să-i ceri să nu dispună de arme.

Dar, de vreme ce astăzi dezlănţuirea războiului este incriminată, cum se va mai justifica fabricarea şi deţinerea de arme şi de forţe armate? Pentru a se menţine ordinea înăuntrul statului?

Revenind pe plan naţional, schimbările produse în România după Decembrie 1989, în toate planurile vieţii, economice, sociale şi politice, precum şi deschiderea către toate ţările lumii, inclusiv posibilitatea cetăţenilor români de a călători liber pe alte meleaguri ale planetei, benefice şi absolut normale într-un stat de drept, au fost urmate, din nefericire, şi de proliferarea fenomenului infracţional în domeniul armelor şi muniţiilor. Necesitatea cunoaşterii prevederilor legale în domeniu se constituie într-un instrument eficace de luptă şi combatere a acestui flagel al zilelor noastre, la aceasta contribuind, în egală măsură, şi ultimele modificări aduse Codului Penal.

O altă problemă, este respectarea, cu stricteţe, a regulilor de tactică criminalistică utile în efectuarea cercetării penale de descoperire a infracţiunilor săvârşite la regimul armelor şi muniţiilor. Datorită pericolului social pe care îl prezintă infracţiunile săvârşite la acest regim, organele de urmărire penală trebuie să dea dovadă de o pregătire temeinică şi riguroasă în prevenirea şi descoperirea acestor fapte.

Admiţând că amploarea fenomenului de nerespectare a regimului armelor de foc şi muniţiilor constituie o ameninţare la adresa ordinii economice şi sociale, este unanim acceptată ideea conform căreia în lupta dată împotriva acestui flagel, trebuie coroborate eforturile mai multor factori, cum ar fi:

 puterea legislativă;

 puterea executivă;

 puterea judecătorească (instanţele şi parchetul);

 persoanele juridice de orice natură;

 marea masă a cetăţenilor.

O altă măsură, ce trebuie luată, este înăsprirea regimului sancţionator legal actual. Este nevoie ca, prin documente internaţionale, să se precizeze caracterul criminal din punct de vedere al dreptului internaţional, atât al acţiunilor de continuare şi accentuare a cursei înarmărilor, cât şi al fabricării, stocării şi folosirii armelor de foc şi a muniţiilor aferente acestora.