Drepturile statului asupra mostenirii vacante

În dreptul român, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul deschiderii moştenirii fără vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui.

Mai mult decât atât, în caz de moarte a succesibilului înainte de lichidarea moştenirii la care avea dreptul, ea se retransmite, tot de drept, asupra moştenitorilor săi, ca făcând parte din propriul lăsământ succesoral. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu rămâne nici un moment fără titular.

Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moştenirii ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Succesibilul are dreptul de a alege – numit drept de opţiune succesorală – între consolidarea (confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii (acceptare pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire.

Dreptul de opţiune succesorale cuprinde o sferă foarte largă în ceea ce priveşte dreptul persoanelor de a beneficia de el, dar întrucât tema lucrării noastre este acceptarea şi renunţarea la moştenire ne-am rezumat doar la a face succinte consideraţii cu privire la aspecte generale ale dreptului de opţiune succesorală.

În dreptul roman succesiunea cunoştea mai multe forme: succesiunea ab intestat , succesiunea testamentară şi succesiunea deferită contra testamentului.

În ceea ce priveşte condiţiile generale pentru a moşteni, capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală, indiferent de forma succesiunii au acelaşi conţinut ca şi în perioada modernă şi contemporană, cu deosebiri însă importante în ceea ce priveşte statutul juridic al persoanei. Spre exemplu, sclavii nu-i puteau moşteni pe stăpânii lor, cu precizarea că ipoteza contrară era posibilă. O altă situaţie întâlnită în această materie este cea care îi opune pe libert (dezrobit) şi stăpânul său; în această ipoteză, în cazul în care libertul murea fără moştenitori legali, se năştea dreptul patronului (stăpânului) - bona de a dispune de bunurile dezrobitului. Iniţial, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului, iar mai târziu numai în momentul morţii dezrobitului, cu condiţia ca acesta (dezrobitul – n.n.) să nu aibă moştenitori direcţi.

În ceea ce priveşte situaţia oamenilor liberi, pentru aceştia sunt valabile în linii generale condiţiile generale pentru a moşteni. De la această regulă derogă pe cale de excepţie, situaţia latinilor iuniani , care erau sclavii dezrobiţi fără respectarea normelor solemne. Ei trăiau liberi dar mureau sclavi, în sensul că nu puteau dispune de bunurile lor prin testament. Conform statutului lor juridic, moştenitorii lor nu puteau fi chemaţi la moştenire, nici prin lege deoarece normele de ius civile se aplicau în exclusivitate quiritilor şi nici prin testament aşa cum am precizat, bunurile lor revenind stăpânilor.

Dreptul de uzufruct este un drept real (jus in re) ce constă în posesia şi folosinţa asupra unui bun, proprietatea altuia, el neputându-se confunda cu locaţiunea care conferă chiriaşului numai un drept de creanţă . Această natură a uzufructului rezultă din art. 479 C. civ. care dispune că cineva poate avea asupra unui lucru un drept de proprietate, sau un drept de folosinţă sau numai servitute şi care deci, asimilează uzufructul cu dreptul de proprietate, precum şi din art. 517 C. civ., care defineşte uzufructul ca dreptul de a se bucura de un lucru, întocmai ca însuşi proprietarul, cu obligaţia de a-i păstra substanţa.

După cum s-a reţinut pe parcursul acestui studiu, actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica ori a stinge un raport juridic concret. În această definiţie elementele definitorii ale actului juridic civil sunt prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil (persoană fizică sau persoană juridică), manifestare de voinţă care trebuie exprimată cu intenţia de a se produce efecte juridice civile, acestea din urmă fiind urmărite la manifestarea voinţei, putând consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic concret.

Observăm că în sistemul nostru de drept şi nu numai, cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii este actul juridic,el fiind modul natural şi necesar de implicare a persoanei în viaţa juridică. Prin urmare, actul juridic exprimă voinţa subiectului de a participa liber la raportul juridic.

Concret, actul juridic reprezintă "o manifestare de voinţă" - unilaterală, bilaterală sau multilaterală - săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice.

Conceptul de împărţeală desemnează în limbajul obişnuit distribuirea unor bunuri între mai multe persoane. În doctrina juridică împărţeala este definită ca reprezentând operaţiunea juridică care are ca scop curmarea stării de indiviziune şi înlocuirea dreptului indiviz al fiecărui proprietar cu un drept exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri concrete.

Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, conceptele de împărţeală, partaj, precum şi sintagma sistarea stării de indiviziune sunt folosite ca sinonime.

Împărţeala nu trebuie însă cercetată doar ca o simplă operaţiune în cadrul căreia se realizează o transformare a drepturilor indivize în drepturi divize şi exclusive, întrucât împărţeala se poate realiza fie pe cale convenţională, fie prin intermediul justiţiei.

În ambele cazuri este necesară respectarea anumitor condiţii, iar în cazul în care împărţeala se înfăptuieşte pe cale judecătorească şi a unor reguli de procedură. Prin procedura împărţelilor judiciare se desemnează ansamblul regulilor prevăzute de lege care trebuie respectate cu prilejul soluţionării cererilor ce au ca obiect sistarea stării de indiviziune.

Sintagma „procedura împărţelilor judiciare” este şi ea sinonimă cu aceea de procedură a partajului sau de procedură privind sistarea stării de indiviziune.

Împărţeala (partajul) este operaţiunea juridică prin care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părţi ideale sunt trecute în proprietatea exclusivă a fiecărui coindivizar şi determinate în materialitatea lor.

În conformitate cu prevederile art. 728 C. civ. nimeni nu poate fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce însemnă că dreptul nostru exclude indiviziunea silită. În condiţiile legii, este însă admisă indiviziunea voluntară. Împărţeala (partajul) este o modalitate prin care moştenitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul nu este însă, singura modalitate de încetare a indiviziunii (el este cel mai des întâlnit în practică).

Un ultim aspect pe care îl subliniem este acela că împărţeala poate avea loc prin bună învoială, iar în caz contrar va putea fi realizată pe cale judiciară. În ceea ce priveşte cadrul legal, în prezent, acesta este dat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 care a introdus Capitolul VII1 intitulat „Procedura împărţelii judiciare”. Astfel aceste reglementări constituie dreptul comun aplicabil oricărei forme de împărţeală, Legea nr. 603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare, fiind abrogată.

Termenul de succesiune poate fi înţeles atât într-un sens larg, cât şi în sens restrâns. În sens larg, el desemnează „orice transmisiune de drepturi, chiar cu titlu particular”.

Astfel, în cadrul dreptului civil, „lato sensu”, prin succesiune se înţelege orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

„Stricto sensu”, termenul de succesiune primeşte două accepţiuni:

- în primul rând, succesiunea, ereditatea sau moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, la una sau mai multe persoane în viaţă. În acest înţeles, se spune că o persoană succede alteia, sau o moşteneşte;

- într-un al doilea înţeles, derivând din primul, succesiunea, moştenirea sau ereditatea desemnează patrimoniul transmis „mortis causa”; în această accepţie, se spune că succesiunea sau moştenirea este vacantă sau insolvabilă.

Rezultă de aici, că termenul de succesiune, moştenire sau ereditate, înseamnă atât moştenirea mortis causa, cât şi obiectul acesteia.

Datorită restrângerilor aduse de lege, o persoană poate dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte numai prin acte revocabile, adică prin legate cuprinse într-un testament; fapt care are menirea să asigure celui care lasă moştenirea, posibilitatea de a dispune până în ultima clipă a vieţii sale de bunurile agonisite de-a lungul vieţii.

Deci este interzisă devoluţiunea testamentară a moştenirii printr-un‚ contract, adică un act juridic irevocabil, legea interzicând pactele asupra unei succesiuni viitoare, nedeschise. Constituie pact asupra unei succesiuni viitoare convenţia, nepermisă de lege, prin care o persoană dobândeşte drepturi eventuale la o moştenire sau renunţă a ele.

Prohibirea acestor pacte este cunoscută încă din Dreptul roman, în orânduirea sclavagistă, când pater familias trebuia să păstreze neştirbită, facultatea de a face singur şi a desface la proprie voinţă dispoziţiile sale pentru cauză de moarte, păstrând astfel în mâinile sale un puternic instrument de constrângere asupra membrilor familiei.

În principiu, legea cheamă la moştenirea defunctului rudele apropiate ale acestuia, precum şi pe soţul supravieţuitor. Precum observăm, temeiul chemării la moştenire constă în rudenie , indiferent de natura ei - din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, cu excepţia situaţiei soţului supravieţuitor.

În primele două cazuri este vorba despre rudenia firească, iar în ultimul caz despre rudenia civilă. Rudenia, însă, poate fi în linie dreaptă sau în linie colaterală . Rudenia în linie dreaptă, la rândul ei, poate fi ascendentă sau descendentă.

Chemarea legală la moştenire a rudelor defunctului şi a soţului supravieţuitor se întemeiază pe interesul social al conservării bunurilor dobândite de generaţii succesive în sânul aceleiaşi familii, precum şi pe afecţiunea prezumată a defunctului pentru aceste persoane. Dacă toate rudele defunctului ar fi chemate deodată la moştenire, s-ar ajunge la o fărâmiţare excesivă a averilor succesorale, lucru care însă nu este de dorit.

Pe acest temei, prin lege, legiuitorul român de la 1864 a instituit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la moştenire, în funcţie de clasa de moştenitori din care fac parte, în primul rând, şi în funcţie de gradul de rudenie cu acesta, în al doilea rând.