Infractiunea de vatamare corporala grava

Infracţiunea complexă a fost reglementată pentru prima dată în actualul Cod penal, însă anterior a constituit obiectul preocupărilor mai multor autori.

Unii autori au susţinut că o infracţiune este complexă atunci când, în conţinutul său obiectiv, esenţial sau accidental, cuprinde o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului.

Altfel spus, infracţiunile complexe sunt acele infracţiuni al căror element obiectiv constă dintr-o activitate care cuprinde în ea anumite acţiuni care prin ele însele pot constitui elementul obiectiv al unor alte infracţiuni.

În Codul penal elveţian sau francez infracţiunea complexă nu este reglementată, iar Codul penal italian reglementează această unitate legală de infracţiune prin raportare la concursul de infracţiuni. Potrivit art. 41 alin. 3 C. pen., infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Având în vedere titlul lucrării de faţă dar şi cele prezentate pe parcursul capitolelor în care a fost structurată, în continuare, considerăm important a face o prezentare generică a principalelor aspecte care ar trebui reţinute.

Astfel, amintim în primul rând, că infracţiunea continuă este o formă a unităţii naturale de infracţiune, care se caracterizează prin aceea că elementul său material, constă dintr-o acţiune sau inacţiune susceptibilă a fi prelungită în timp prin voinţa autorului şi după momentul consumării până la încetarea activităţii infracţionale, care s-ar putea datora, fie intervenţiei unei voinţe contrare a făptuitorului, fie a altor persoane, ori a organelor competente.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia elementul material al infracţiunii continue are ca specific faptul că el se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului; una comisivă care declanşează starea infracţională (de pildă, lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, intrarea în posesie fără drept a unei arme etc.) şi alta omisivă, prin care se lasă ca starea infracţională să dureze fără a o opri. Prin urmare, fapta care constituie elementul material al infracţiunii continue durează până când un act contrar celui iniţial stopează definitiv starea infracţională.

Acestei opinii i s-au adus două obiecţii. Prima se referă la faptul că nici o normă de drept penal - în măsura în care prevede un singur conţinut de infracţiune - nu pretinde persoanelor cărora li se adresează două conduite, una derivând din nerespectarea celeilalte, ci o singură conduită care rezultă din descrierea acţiunii sau inacţiunii incriminate sub ameninţarea unei pedepse.

În dreptul nostru, tâlhăria reprezintă fapta persoanei care pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlăturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violenţe, ameninţări sau alte constrângeri îndreptate împotriva unei alte persoane.

Prin voinţa legiuitorului, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie sunt reunite două fapte incriminate distinct de Codul penal, pe de o parte furtul, iar pe de altă parte violenţa sau ameninţarea. Furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura faptei de tâlhărie , prin care făptuitorul realizează scopul ce şi l-a propus şi anume însuşirea pe nedrept a unor bunuri mobile, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţări sau alte forme de constrângere, constituie acţiunea adiacentă, secundară, de particularizare a acţiunii principale. Actele de violenţă, ameninţare ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra constituie doar mijloace pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii, reunite de legiuitor în Codul penal în Secţiunea a 2-a din Capitolul I al Titlului II, denumită - „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii” urmează ca şi gravitate după infracţiunile de omucidere, de unde rezultă că prezintă un pericol social evident, întrucât prin săvârşirea lor, pot fi afectate valori importante ale omului precum viaţa, integritatea corporală sau sănătatea.

Astfel, Codul penal român incriminează sub denumirea generică de „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii”următoarele infracţiuni:

- Lovirea sau alte violenţe (art. 180)

- Vătămarea corporală (art. 181)

- Vătămarea corporală gravă (art. 182)

- Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183)

- Vătămarea corporală din culpă (art. 184).

Incriminările penale cuprinse în a doua secţiune „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii”, din Capitolul I din Titlul II al Părţii speciale a Codului Penal au fost completate şi modificate prin Legea nr. 197/2000.

În ultimul deceniu, în mai multe ţări, s-au multiplicat preocupările în domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor contra vieţii, elaborându-se programe şi strategii distincte. Au apărut, în acest sens, numeroase organizaţii şi instituţii implicate activ în soluţionarea unor asemenea probleme şi au fost iniţiate o serie de măsuri destinate sancţionării mai drastice a infractorilor. Pe de altă parte, au fost introduse o serie de reforme la nivelul sistemului juridic, al sistemului medical sau al altor instituţii abilitate etc.

Dincolo de sensibilizarea opiniei publice faţă de extinderea fenomenului criminalităţii, au fost iniţiate o serie de măsuri structurale, capabile să susţină eforturile autorităţilor şi organizaţiilor nonguvernamentale în activitatea de intervenţie, tratament şi asistenţă.

În ceea ce priveşte soluţiile juridice, acestea reprezintă astăzi, în majoritatea ţărilor care se confruntă cu gravitatea problemei violenţei, una dintre preocupările principale ale specialiştilor, în încercarea lor de a găsi noi forme de prevenire şi descurajare a actelor de agresiune. Astfel, gradul de inadecvare a legilor în ceea ce priveşte protejarea victimelor şi sancţionarea mai fermă a agresorilor a făcut ca, în mai multe ţări, reforma sistemului legislativ şi juridic să constituie o prioritate absolută, situaţie aplicabilă şi României.

Ca urmare a reformelor întreprinse în domeniul legislaţiei şi al funcţionării sistemului juridic, au fost făcuţi paşi importanţi în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a unor legi importante cu privire la protejarea şi asistenţa victimelor şi înăsprirea pedepselor pentru agresori. În acelaşi timp, s-a armonizat legislaţia existentă în mai multe ţări şi au fost introduse noi norme juridice capabile să incrimineze şi să sancţioneze violenţa între membrii familiei, cu precădere cea îndreptată împotriva femeilor, copiilor şi bătrânilor.

Una dintre cele mai semnificative măsuri legale elaborate în acest sens a constat în a acorda dreptul tribunalelor de a decide interdicţii în ceea ce priveşte abuzul unei rude împotriva altei rude, interzicerea hărţuielilor şi ameninţărilor la adresa victimei, obligarea agresorului la plata unor daune pentru victimă sau la susţinerea ei financiară etc. Pe de altă parte, au fost redefinite anumite reglementări deja existente, în scopul unei stabiliri mai precise a responsabilităţii agresorilor şi a intereselor victimelor.

Gradul de eficacitate a acestor legi a depins şi depinde însă, în continuare, de modul în care sunt aplicate şi de atitudinea sau mentalitatea celor care administrează actul de justiţie. În mai multe ţări, poliţiştii sau judecătorii sunt caracterizaţi ei înşişi de atitudini discriminatorii faţă de victime, aşa cum este, de exemplu, cazul unor ţări islamice, unde femeia nu beneficiază de un tratament echitabil în actul de justiţie.

Datorită complexităţii situaţiilor care pot determina infracţiunile de violenţă (unde este cuprinsă şi vătămarea corporală gravă), dar şi datorită pericolului ridicat pe care ele îl înregistrează asupra societăţii umane, trebuie să se aibă în vedere şi un complex de mijloace de prevenire şi combatere a acestora, mijloace date în special, de ştiinţele penale.

În acest context, trebuie să subliniem că o contribuţie importantă la asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului consacrate de Constituţie o aduce şi legea penală. Sistemul părţii speciale a Codului penal a fost conceput în raport de criteriul obiectului juridic al infracţiunilor şi de importanţa valorilor sociale apărate împotriva activităţilor infracţionale, prin incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce prezintă pericol social, a faptelor ce încalcă drepturile şi libertăţile omului.

Cadrul juridic menit să dea eficienţa apărării acestor drepturi şi libertăţi îl formează Titlul II din Partea specială a Codului penal. Apărarea persoanei umane prin dispoziţiile cuprinse în acest titlu priveşte pe om în ansamblul atributelor care caracterizează fiinţa umană (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea). În cadrul titlului de care amintim, privitor la infracţiunile contra persoanei, materia a fost sistematizată astfel ca fiecărui atribut al persoanei să-i corespundă un capitol distinct.

Primul este consacrat, aşadar, infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; al doilea, infracţiunilor contra libertăţii persoanei, al treilea, infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală şi ultimul infracţiunilor contra demnităţii. În subgrupa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii sunt incriminate faptele de pericol social comise prin metode şi mijloace specifice şi prin care se aduce atingere, se vatămă dreptul persoanei la integritate corporală şi sănătate, adică acele fapte care au ca rezultat pricinuirea de suferinţe fizice ori de vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.

Astfel, se poate spune că infracţiunile contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei sunt acele fapte socialmente periculoase, prin care se cauzează unei persoane, prin orice mijloace, o suferinţă fizică sau o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii sale.

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură integritatea corporală sau sănătatea persoanei împotriva oricărei atingeri. În virtutea acestor raporturi sociale, persoana, indiferent de vârstă, sex, rasă sau naţionalitate are dreptul de a se bucura de integritatea corporală sau de sănătatea sa şi de a pretinde celorlalţi membrii ai societăţii să se abţină de la orice fapt prin care i s-ar putea vătăma integritatea corporală sau sănătatea.

Extinderea protecţiei penale şi asupra acestor relaţii, se explică prin aceea că societatea este interesată să aibă ca membrii oameni valizi, sănătoşi, şi să ocrotească sănătatea lor.