Editura Adevarul Holding

Fortat sa munceasca inca din copilarie, Jack London a aderat la tezele socialiste, pe care le-a sustinut in conferinte publice si articole de presa. A scris despre viata grea a muncitorilor, a prevestit o iminenta revolutie socialista si chiar a anticipat fascismul si impactul acestuia asupra societatii. Convingerile politice i-au adus lui London o multime de dusmani, dar in acelasi timp l-au adus pe prima pagina a ziarelor. Jurnalistii se repezeau sa consemneze oricare declaratii publice a scriitorului, cautand un sambure de scandal. Iar London avea grija sa ofere presei suficiente subiecte. Invitat sa vorbeasca la o conferinta a oamenilor de afaceri din Stockton, a spus ca socialistii din Rusia, care participasera la rascoala din 1906 si omorasera mai multi nobili, erau fratii lui. Alta data, a tinut un discurs in care a spus, citandu-l pe generalul Sherman, „La dracu’ cu constitutia“, ceea ce le-a dat jurnalistilor un nou subiect de prima pagina. Dar aceasta atentie a presei a insemnat si foarte multa reclama gratuita. In 1905, editura Macmillan i-a tiparit „Lupta dintre clase“, o culegere de articole revolutionare. Cartea a fost foarte bine primita de public, fiind retiparita de doua ori in cursul aceluiasi an. Anul urmator, sciitorul a inceput lucrul la „Calcaiul de fier“, un roman cu pronuntate accente socialiste. Cartea nu fusese comandata de vreo editura sau publicatie, ceea ce insemna ca London nu putea cere vreun avans. Cum nevoile lui financiare cresteau permanent, pentru ca incepuse constructia unui vas cu care voia sa faca inconjurul lumii, autorul si-a impus o norma de doua mii de cuvinte pe zi. Astfel, dimineata lucra la „Calcaiul de fier“, iar dupa pranz scria pentru bani schite sau povestiri pentru reviste. Cand a teminat „Calcaiul de fier“, Macmillan si-a dat acceptul pentru publicare, in ciuda riscurilor generate de subiectul romanului. Cea mai mare parte a presei a ignorat cartea, iar putinele cronici care au aparul au fost negative, fie ca veneau din partea ziarelor de dreapta, fie din partea celor de stanga, care-l acuzau pe autor ca a tradat cauza socialista pentru o calatorie in jurul lumii cu un yacht de lux. Dar criticile nu au reusit sa diminueze valoarea romanului, scris cu forta si cu o sinceritate dezarmanta, iar timpul a confirmat puterea de anticipatie a lui Jack London.

Cariera de pirat de stridii a lui Jack London l-a impins spre prietenii dubioase, betii crunte urmate de scandaluri pe masura. Totusi, dupa fiecare chiolhan, se furisa in cabina sa de pe vas si citea cu ceeasi ardoare cu care, cu doar putin timp in urma golea sticle intregi de whisky. London, care oscila intre pasiunea pentru carti si cea pentru aventura, inca isi mai cauta drumul in viata. Dupa un chef de trei saptamani, intrerupt scurte perioade de trezie, Jack London a incercat sa ancoreze vasul la tarm, dar a cazut in apa, chiar dupa miezul noptii, la momentul fluxului. Apa l-a luat ca pe o coaja de nuca corpul amortit de whisky si de frig. A descris mai tarziu ce a simtit atunci. Apa era minunata, limpede si de un albastru nemarginit. Era locul in care orice lup de mare ar fi dorit sa-si gaseasca sfarsitul. London si-a cantat singur slujba de inmormantare, luandu-si ramas-bun de la toate cele lumesti. Dupa un timp, apele reci l-au trezit din aburii betiei. S-a dezbracat si a inotat din rasputeri. Dar curentii puternici ii erau potrivnici si, daca nu ar fi trecut pe acolo un pescar, ar fi murit cu siguranta. Acest episod din viata lui London este reprodus in cel mai autobiografic roman al sau, „Martin Eden“, dar cu un alt final: eroul din carte isi incheie socotelile cu lumea, inecandu-se.

Dupa ce a cautat in zadar aur in albia raului Klondike, Jack London s-a intors in California fara un ban. De fapt, goana dupa imbogatire a fost, pentru London, doar un pretext pentru a arata ca e mai bun, mai puternic, mai iscusit decat cei din jurul sau. Era intr-o permanenta competitie cu sine insusi, cu ceilalti, cu natura, cu destinul. Calatoria in Alaska a fost insa pentru Jack London acea experienta initiatica ce duce la descoperirea sinelui. Iar faptul ca acolo s-a imbolnavit de scorbut si si-a pierdut dintii a fost doar pretul platit pentru imensul bagaj de cunostiinte, impresii si trairi care vor constitui temelia a numeroase romane si nuvele, parte din aceste nuvele fiind incluse in volumul de fata. „Klondike e locul in care m-am aflat pe mine insum“, avea sa spuna London peste ani, facand referire la perioada petrecuta in Nordul indepartat.

Jack London a petrecut o luna in inchisoare, pentru vagabondaj, pe vremea cand nu implinise inca douazeci de ani. Acolo a cunoscut, pe propria piele, izolarea si efectele acesteia asupra detinutilor, nedreptatea gardienilor, prietenia si conflictele dintre cei intemnitati. Douazeci de ani mai tarziu, London s-a imprietenit cu Ed Morrell, un detinut din inchisoarea de maxima securitate San Quentin, care ii citise cartile si ii scria cu regularitate. Scriitorul a facut tot ce a putut pentru a obtine eliberarea lui Morrell, care fusese inchis in ultimii cinci ani la izolator. Cand a reusit sa-si elibereze prietenul, London l-a invitat la ferma lui si au petrecut impreuna nopti lungi, in timpul carora scriitorul si-a hranit curiozitatea in materie de criminologie, sistemul judiciar si masurile de penitenta. Nu dupa mult timp, a scris ultimul sau roman, „Temnita profesorului“, in care descrie suferintele celor inchisi in celule stramte si neaerisite, aventurile lor din timpuri demult apuse, visele care ii ajuta sa supravietuiasca. Umbra mortii este insa prezenta permenent, ca o eliberare, un drum spre un infern mai primitor decat inchisoarea.

In urma crizei financiare din 1893, mii de intreprinderi americane si-au inchis portile, mai multe banci au dat faliment, zeci de mii de oameni au ramas pe drumuri. Era foarte dificil sa-ti gasesti orice fel de slujba, cu atat mai putin una platita decent. Fara posibilitatea de a castiga un ban in Oakland, Jack London a pornit sa strabata tara de la un capat la altul, traind de pe o zi pe alta, cersind o bucata de paine gospodinelor care se indurau sa-i deschida usa. Ajuns in preajma cascadei Niagara, a fost arestat si condamnat la o luna de inchisoare pentru vagabondaj. Aflat dupa gratii, tanarul de 17 ani a reusit sa obtina un tratament preferential. Fiind numit supraveghetor, impartea ratiile de mancare tovarasilor de detentie. Cu painea si cutitul in mana, London a putut sa schimbe mancarea care-i prisosea pe carti sau pe alte obiecte care capata o vloare deosebita in spatele gratiilor. S-a imprietenit deopotriva cu gardienii si cu detinutii, le-a ascultat povestile si a patruns in sufletul fiecaruia. A fost puternic impresionat de viata din inchisoare, pe care a descris-o extrem de realist in povestirile „Agatat“ si „Penitenciarul“.

Legatura lui Jack London cu marea a inceput inca de pe vremea cand era copil cand, impreuna cu tatal sau adoptiv, iesea la pescuit in largul coastei Californiei. Navigand in barci de pescuit, imaginatia il purta spre luxuriante insule tropicale sau spre alte tinuturi exotice. La doar cincisprezece ani, Jack London si-a cumparat o mica goeleta, cu care a inceput sa pescuiasca ilegal stridii. In scurt timp, a inteles ca „meseria“ aceasta era nu numai extrem de banoasa, dar si extrem de periculoasa. La piratii de stridii, bautura, bataile si impuscaturile erau la ordinea zilei. Isi furau sau incendiau barcile, se omorau unii pe altii. Multi dintre cei care scapau teferi din incaierari sfarseau in beciurile politiei. Jack era un tip curajos si in curand si-a facut propria flotila de pesuit, pe care a condus-o in lupte victorioase cu rivalii. Si-a castigat, pe buna dreptate, titlul de „printul piratilor de stridii“. A inceput sa bea si sa caute scandal. A fost la un pas de moarte cand, dupa o betie crunta, a cazut in apa si a fost cat pe ce sa se inece. La scurt timp dupa ce a scapat din vartejul care era sa-i puna capat vietii, vasul lui a fost oprit de un ofiter de politie care i-a propus sa se inroleze in Patrula de pescuit, ca plata urmand sa incaseze jumatate din valoarea amenzilor pe care le va fi dat braconierilor. Jack London a acceptat si a trecut de partea cealalta a baricadei. Si a consemnat intamplarile traite atunci in cartea „Patrula de pescuit“.

Ajuns la varsta de saptesprezece ani, Jack London se simtea barbat in toata firea. Ce-i drept, era puternic si indraznet, iar viata de pirat si cea de aparator al legii in Patrula de pescuit il calisera indeajuns incat sa fie indreptatit sa plece in lumea larga. Nu-i lipseau decat banii, dar asta era un lucru minor, pentru ca oricum nu avusese niciodata prea multi. A hotarat sa strabata lumea pe un vas de linie si, desi nu trecuse niciodata de stramtoarea Golden Gate, s-a angajat ca marinar cu experienta pe „Sophie Southerland“. Era o corabie cu panze care urma sa plece spre Coreea, Japonia si Siberia, dupa care sa vaneze balene in Oceanul Inghetat. Fiind inconjurat numai de marinari incercati, London nu voia sa le dea camarazilor prilejul sa vada ca nu are experienta pretinsa. De aceea, nu se plangea niciodata, indiferent ce sarcina primea, era primul pe punte dimineata si ultimul care se culca seara. In timpul unei furtuni puternice, fiind la timona, a tinut vasul pe ruta indicata de capitan si si-a castigat respectul celorlalti marinari. Jack London si-a petrecut o mare parte din viata navigand, a trait numeroase aventuri pe puntea diferitelor vapoare cu care a calatorit. Multe din aceste aventuri le-a transformat in istorii ai caror eroi au ceva din sufletul autorului, asa cum este „Revolta de pe Elsinore“, care surprindeo poveste de dragoste ce se infiripa pe un vas la bordul caruia are loc o revolta.

Jack London si-a cunoscut prima sotie, pe Bessie, la inmormantarea logodnicului acesteia. Scriitorul se despartise de curand de logodnica sa, iar cei doi tineri s-au consolat reciproc si au devenit prieteni. Faceau lungi plimbari cu bicicleta, mergeau la scaldat in ocean sau luau masa in restaurantele italiene de pe coasta golfului San Francisco. Jack si Bessie au fost cinstiti unul cu celalalt: nu era vorba de o mare dragoste, dar se simteau bine impreuna. Ea il medita la matematica, iar Jack ii dadea lectii de literatura engleza si de istorie. Era vorba de o camaderie care parea sa ii tina impreuna pana la adanci batraneti, cu atat mai mult cu cat au avut impreuna doua fiice. Nu a fost insa asa. Jack si-a parasit sotia brusc, indragostindu-se de Charmian Kittredge, cu care s-a si casatorit ulterior. Charmian era gata oricand de aventura, naviga alaturi de el, ii dactilografia lucrarile si scria, dupa dictare, raspunsurile la multimea de scrisori care soseau zilnic pe adresa sotului ei. Jack a ramas in relatii de prietenie cu Bessie, pe care a ajutat-o financiar cat a putut de mult. Dar Charmian, cea care i-a ramas alaturi pana la moarte, a fost cu adevarat sufletul-pereche al scriitorului.

La varsta de saptesprezece ani, Jack London, satul de pribegie dupa ce strabatuse marile cu vasul „Sophie Southerland“, s-a intors acasa, in Oakland. Si-a gasit familia plina de datorii, salariul de functionar public al tatalui adoptiv fiind neindestulator. Singura slujba pe care a gasit-o a fost intr-o filatura de iuta, unde era platit mizerabil. Dupa zece ore petrecute in fata masinilor de bobinat, respirand un aer imbacsit de scame, Jack London mergea acasa, punea pe masa familiei o bucata de paine, se spala, se aranja si iesea in oras, in speranta ca va intalni o fata cu care sa-si petreaca seara. Succesele in amor nu au intarziat sa apara. Muncitoare din fabrici de conserve sau spalatorese erau cucerite de glumele lui, de felul in care dansa si, nu in ultimul rand, de felul in care arata. Erau fete care traiau, ca si el, de pe o zi pe alta, muncind din greu. De aceea, Jack London a stiut sa patrunda in sufletul lor, le-a inteles si le-a apreciat. Multe dintre ele si-au gasit locul in povestirile sau romanele scriitorului. Realismul cu care London realizeaza portretul spalatoresei Saxon, din excelentul roman „Valea Lunii“, se datoreaza tocmai faptului ca autorul i-a cunoscut indeaproape pe oamenii despre care a scris.

Drumul sinuos pe care London a ales sa mearga de-a lungul intregii sale vieti a facut din el un barbat puternic si competitiv, capabil „sa tolereze multe din cruzimile si ticalosiile inconstiente, nepremeditate, savarsite in clipe de furie de oameni“, asa cum el insusi afirma despre sine. Si totusi aceasta toleranta fata de violenta si brutalitate are limitele ei chiar si in cazul unui caracter puternic si calit, precum cel al lui Jack London. De aceea si-ar fi dorit sa poata opri cruzimea oamenilor fata de animale, desi era constient ca o astfel de lupta nu poate fi dusa pe cont propriu, fara o sustinere, prea putin probabila, din partea semenilor sai. Cu toate acestea, nu a ramas impasibil. Dupa ce ani la rand evitase sa participe la spectacole de circ, convins fiind ca „sub masca artei, cruzimea a atins cel mai inalt grad, London decide sa ia atitudine si scrie emotionantul roman „Mihail, caine de circ“, dand la iveala intreaga suferinta si neputinta ce se din spatele reprezentatiilor in care protagoniste sunt animalele menite sa distreze publicul. Dincolo de incontestabila valoare literara, romanul lui Jack London dobandeste si o valoare sociala prin faptul ca, dupa publicare, a generat mai multe actiuni de protest din partea iubitorilor de animale decat isi putuse imagina autorul.