Editura Adevarul Holding

Băiat cu şcoală, başca descurcăreţ pre limba lui Voltaire şi dezertor din armata ce luptase contra sovieticilor, Vlad Muşatescu este acceptat (1945-’46) în redacţiile ziarelor craiovene „Înainte“ şi „Situaţia“. Ajunge iar la Bucureşti, promovat pe post de ditamai preşedinte director general al Editurii „Europolis“, finanţată de comunişti. Îi editează lui Arghezi „Cartea cu jucării“, rătăcind desenele Mitzurei, şi scrie în draci. În 1948, instituţia falimentează, iar PDG-ul este trecut la munca de jos la sectorul tehnic al Editurii de Stat. Îl cunoaşte, dormind efectiv la post, pe directorul A. Toma, poet la modă în acei ani tulburi şi autor, printre altele, al penibilelor versuri „imperialist american/cădea-ţi-ar bomba în ocean“. Ca o paranteză la rândurile ce urmează ar fi de spus, în maniera „râd, dar nu-i râsul meu“, proprie autorului, că „Magdalena şi Târţoi, aventura plină de gingăşie a doi copii“ i-a fost inspirată de amorul său juvenil pentru o Mariană. Donşoară cu un copil de „tip floricol“ la activ şi amantă a patronului său librar din Craiova, Nicky Bădescu. Avidă de măritiş cu orice chip, juna pusese ochii pe Târţoiul sentimental…

Aventuri aproximative volumul I

Din mai 1953, odată cu reapariţia revistei „Flacăra“ al cărei număr-pilot color îl machetează, începe ascensiunea lui Vlad Muşatescu în postura de redactor-artistic (sau machetator, sau, cum se zice azi, art-director). Prin mână îi trec mai toate publicaţiile importante, cum ar fi „Gazeta literară“, „Magazin istoric“, „Cinema“ ori „Scânteia“. Puţinul timp liber pe care îl mai are, căci lucra la mai multe „războaie“ deodată, şi-l petrece la „Capşa” sau la ferma de la Tâncăbeşti pe care o cumpărase în 1959 cu 2 lei/mp din banii împrumutaţi şi returnaţi bunului său prieten, scriitorul Constantin Chiriţă (căsuţa cu două camere şi antreu de la Tâncăbeşti, ca şi locuinţa de pe Calea Moşilor, unde a scris majoritatea cărţilor sale, au fost demolate din odinul lui Ceauşescu, de execuţie ocupându-se, cum zice Măiestrică, primarul „Ion Teleagă, zis Dincă“). Mai vârstnicii gazetari ori scriitori şi-l mai amintesc, poate, bântuind pe la „Casa Scânteii“, sau pe la celebrul restaurant al Uniunii Scriitorilor, aidoma unui personaj de film à l’américaine - ochelari uşor fumurii, favoriţi căzuţi în barba ca neaua, costum şic din tergalul la modă atunci, precum cristalele Swarovski azi, şi geantă diplomat. Dacă adăugăm chintalul cu bătaie spre 140 şi Fiatul 600, botezat „bombiţa”, avem portretul succint al celui care în adolescenţă visa să devină „poet cosmic” şi care nu numai în volumele de „Aventuri apoximative” s-a dovedit a fi un vesel cronicar al timpurilor lui.

La 70 de ani, Lev Tolstoi se afla in plina glorie literara. Romanul „Invierea” se constituie intr-un volum de concluzii ale autorului in legatura cu viata. Pe langa carateristicile personajului principal, avem parte de pasaje nenumarate ce oglindesc geniul autorului, inca neegalat in ciuda varstei inaintate. „Invierea” ne dezvaluie in mod direct ceea ce Tolstoi a propovaduit de-a lungul existentei sale: adevaruri profunde despre viata si moarte, acceptarea propriului destin si dorinta de a aduce la suprafata tot ce este mai bun in fiecare, indiferent de situatie. In 1901, dupa publicarea romanului „Invierea”, in care ataca vehement biserica, Tolstoi a fost excomunicat. Masurile s-ar fi vrut mult mai drastice, dar faima lui era atat de mare, incat guvernul s-a temut sa procedeze altfel.

STOC EPUIZAT!