EBooks - Lucrari in format electronic

Tema prezintă interes nu numai pentru cei care lucrează în domeniul juridic dar şi pentru ceilalţi membri ai societăţii româneşti.

Lucrarea cuprinde trei capitole:

1. Actul juridic civil – prezentare generală;

2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil;

3. Aspecte practice privind condiţiile de validitate ale actului juridic civil.

Am încercat aşadar pe parcursul lucrării să definim şi să explicăm cele mai importante elemente de care orice participant la încheierea un act juridic civil trebuie să ţină seama pentru ca actul astfel încheiat să nu vină în contradicţie cu legile în vigoare.

Astfel: pentru încheierea valabilă a unui act juridic civil, persoana care îl încheie trebui să aibă capacitate deplină de exerciţiu; să-şi exprime consimţământul în mod valabil (adică consimţământul exprimat să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ: eroare, dol, violenţă, leziunea); cauza actului juridic trebuie să fie licită (o cauza ilicită vine în contradicţie cu reglementările legale în vigoare); obiectul actului juridic care trebuie de asemenea să îndeplinească o serie de condiţii (prevăzute în art. 963-965 C.civ. şi privesc atât prestaţia cât şi lucrul respectiv: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie licit şi moral) de a căror legalitate depinde însăşi încheierea actului juridic respectiv; şi în fine forma actului juridic – care nu este deloc lipsită de importanţă pentru că nerespectarea ei de părţile participante la încheierea unui act juridic civil duce la anularea actului juridic respectiv (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile se face întotdeauna în formă autentică – formă cerută ad validitatem;un înscris sub semnătură privată din care să rezulte împrumutul unei sume de bani – forma cerută ad probationem; publicitatea imobiliară prin cărţile funciare şi registrele de inscripţiuni şi transcripţiuni privind bunurile imobile – formă cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi).

În ultimul capitol al prezentei lucrări am încercat, pe cât a fost posibil să exemplificăm cele expuse în capitolul II, adunând din practica judiciară câteva speţe care să reflecte cele expuse în partea teoretică a lucrării.

Aşa cum am reţinut pe parcursul acestui studiu, consimţământul reprezintă acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în manifestarea exterioară a hotărârii de a încheia un astfel de act. În prezent, termenul de consimţământ este folosit în două sensuri: într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a uneia dintre părţile actului bilateral ori a autorului actului unilateral; în acest sens, art. 948 din Codul civil vorbeşte de consimţământ valabil al părţii ce se obligă; iar art. 953 C. civ. prevede că nu este valabil consimţământul dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins de dol.

Pe parcursul acestui proiect am arătat că de „lege ferenda” se impune reglementarea unei definiţii a consimţământului, şi precizarea în textul de lege că, consimţământul părţilor trebuie să fie liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.

Raporturile juridice sunt o treaptă necesară în realizarea funcţiei sociale a dreptului prin care prevederile generice, ipotetice şi impersonale ale normei juridice se materializează în raporturi juridice concrete în care subiecţii sunt purtătorii sau titularii unor drepturi subiective şi obligaţii corelative. Dat fiind caracterul normativ al reglementărilor juridice, realizarea raporturilor juridice cu caracter licit se bucură de protecţie, iar în caz de nevoie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

Donaţia este un contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care una dintre părţi, numită donator, cu intenţie liberală, îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său, cu un drept (real sau de creanţă), mărind patrimoniul celeilalte părţi, denumită donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească altceva în schimb. Potrivit definiţie legale (art. 801 din Codul civil) donaţia este „un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”.

În primul rând se impune precizarea că închirierea de locuinţe reprezintă o varietate specială a contractului de locaţiune (nu este un contract distinct), având ca obiect o locuinţă şi fiind supus unei reglementări speciale. Contractul de închiriere a locuinţei este: „un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să-i asigure unei alte persoane, numită chiriaş (locatar), folosinţa totală sau parţială, pe o durată determinată, a unei locuinţe în schimbul unei sume de bani (chiria)”. Închirierea se deosebeşte de locaţiune (gen) prin obiectul specific al contractului: locuinţa, ceea ce că închirierii de locuinţe i se aplică o legislaţie specială, locativă, care se completează cu dispoziţiile Codului civil în materie de locaţiune.

În dreptul nostru, contractul de locaţiune este reglementat în Titlul VII, intitulat “Despre contractul de locaţiune”, din Cartea a III-a a Codului civil - art. 1410-1490.

Datorită deosebitei sale importanţe practice, el este frecvent utilizat în raporturile dintre persoanele fizice, dintre acestea şi persoanele juridice, şi chiar între persoanele juridice, găsindu-şi o amănunţită reglementare legală.

Sub denumirea “Contractul de locaţiune”, Codul civil reglementează două feluri de locaţiune, şi anume: locaţiunea de lucruri şi locaţiunea de lucrări.

În cadrul locaţiunii de lucruri, Codul civil reglementează locaţiunea de bunuri mobile, de clădiri, precum şi arendarea de terenuri, iar sub denumirea de locaţiune de lucrări sunt cuprinse dispoziţiile privind contractul de antrepriză, contractul de muncă şi unele dispoziţii referitoare la contractul de transport.

Temeiul legal al contractului de mandat este dat de art. 1532-1559 C. civ . Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate – după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă – trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că existenţa mandatului fără reprezentare ar putea fi pusă la îndoială, utilitatea sa practică impunându-l de la sine.

Reguli speciale privind contractul de mandat sunt prevăzute în diferite materii, mai ales ca o consecinţă a profesionalizării sale. De pildă, în materie de proprietate industrială (Legea nr. 64/1991, art. 14 alin. 3 ).

Mandatul judiciar şi particularităţile reprezentării sau asistării judiciare cunosc reguli speciale prin dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă (art. 67-72), precum şi în acte normative cu caracter special (L. 51/1995 , Statutul profesiei de avocat ). În completarea acestor norme se aplică regulile din partea generală a dreptului civil obligaţional ( teoria generală a obligaţiilor).

Vânzarea este definită de art. 1294 C. civ., ca fiind „o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

Se observă că definiţia dată de Codul nostru civil nu este exactă din punctul de vedere al aplicării principiului consensualismului şi al momentului executării obligaţiei „de dare”, de transmitere a proprietăţii lucrului.

În momentul realizării acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător se transferă proprietatea bunului, contractul având un caracter consensual.

Prin urmare, ceea ce deosebeşte contractul de vânzare-cumpărare de antecontractul de vânzare-cumpărare este faptul că, în cazul primului, proprietatea se transferă prin realizarea acordului de voinţă al părţilor, în timp ce în cadrul celui de al doilea, vânzătorul se obligă să transmită în viitor proprietatea bunului.

În al doilea rând, din interpretarea textului rezultă că transmiterea dreptului de proprietate nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare-cumpărare.

În doctrina juridică au fost formulate mai multe definiţii ale dreptului civil, ca ramură a sistemului dreptului românesc în mod diferit. Din multitudinea de definiţii formulate în doctrină , o vom reţine pe aceea potrivit căreia dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

Dreptul de preemţiune este un drept subiectiv civil recunoscut de lege anumitor titulari în virtutea căruia aceştia se bucură de prioritate la cumpărarea unui teren agricol situat în extravilan, în ordinea şi în celelalte condiţii prevăzute de lege.

Dreptul de preemţiune a fost reglementat în Legea nr. 18/1991 a fondului funciar în art. 48-49 şi în art. 9 din Legea arendării nr. 16/1994.