EBooks - Lucrari in format electronic

Pentru o mai facilă înţelegere a instituţiei, trebuie să reproducem şi prevederile art. 481 C.civ. care statuează: "Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Aşadar, dreptul de proprietate este cel mai important şi mai amplu drept real; el este "prototipul" drepturilor reale, prin drept real înţelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru şi care permite de a reţine în tot sau în parte din utilităţile sale economice.

Dreptul de proprietate este un drept real tip care absoarbe toate utilităţile lucrului sau bunului şi nu are ca limită decât lucrul însuşi. Proprietatea este un drept complet (plena in re potesta).

Dreptul de proprietate este un drept total pentru că proprietarul are toate puterile asupra bunului său. Acest ansamblu de puteri se descompune în trei atribute: usus sau jus utendi; fructus sau jus fruendi şi abusus sau jus abutendi.

Proprietatea comună este acea modalitate a dreptului de proprietate caracterizată prin apartenenţa concomitentă a dreptului asupra aceluiaşi bun sau asupra aceleiaşi mase de bunuri, mai multor titulari deopotrivă îndreptăţiţi să exercite concomitent toate atributele dreptului de proprietate asupra bunului sau bunurilor care formează obiectul coproprietăţii .

Dreptul de uzufruct este un drept real (jus in re) ce constă în posesia şi folosinţa asupra unui bun, proprietatea altuia, el neputându-se confunda cu locaţiunea care conferă chiriaşului numai un drept de creanţă . Această natură a uzufructului rezultă din art. 479 C. civ. care dispune că cineva poate avea asupra unui lucru un drept de proprietate, sau un drept de folosinţă sau numai servitute şi care deci, asimilează uzufructul cu dreptul de proprietate, precum şi din art. 517 C. civ., care defineşte uzufructul ca dreptul de a se bucura de un lucru, întocmai ca însuşi proprietarul, cu obligaţia de a-i păstra substanţa.

Art. 680 din Codul civil este cel care reglementează instituţia succesiunii vacante. Astfel, acest text de lege precizează că: “în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.

Plecând de la acest text al articolului, în literatura de specialitate se arată că “în lipsă de rude în grad succesibil şi de soţ supravieţuitor şi întrucât nu există legatari, bunurile moştenirii trec în proprietatea statului” conform adagiului latin “fiscus past omnes” sau „nefiind moştenitori legali sau universali, moştenirea este vacantă”.

Potrivit umor opinii exprimate în doctrina juridică , o asemenea definiţie de principiu nu este pe deplin edificatoare, întrucât se consideră că este adevărat că în lipsa totală a moştenitorilor legali şi a legatarilor statul are vocaţie succesorală concretă, însă statul are vocaţie succesorală şi în alte cazuri.

După cum s-a reţinut pe parcursul acestui studiu, actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica ori a stinge un raport juridic concret. În această definiţie elementele definitorii ale actului juridic civil sunt prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil (persoană fizică sau persoană juridică), manifestare de voinţă care trebuie exprimată cu intenţia de a se produce efecte juridice civile, acestea din urmă fiind urmărite la manifestarea voinţei, putând consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic concret.

Observăm că în sistemul nostru de drept şi nu numai, cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii este actul juridic,el fiind modul natural şi necesar de implicare a persoanei în viaţa juridică. Prin urmare, actul juridic exprimă voinţa subiectului de a participa liber la raportul juridic.

Concret, actul juridic reprezintă "o manifestare de voinţă" - unilaterală, bilaterală sau multilaterală - săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice.

Scopul final care se urmăreşte printr-o donaţiei este transmiterea gratuită a proprietăţii bunului dăruit în persoana donatarului. Aşadar, efectul principal al donaţiei este acela că dreptul care face obiectul contractului se transmite cu titlu gratuit din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Acest transfer al dreptului (real sau de creanţă) se produce de plin drept, la momentul încheierii contractului , întocmai ca la contractul de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte efectele contractului de vânzare-cumpărare, am dezvoltat obligaţiile ce rezultă din contract pentru fiecare dintre părţi, insistând îndeaproape asupra obligaţiilor principale, adică: obligaţia de predare a bunului, obligaţia accesorie predării şi obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi pentru viciile ascunse ale lucrului vândut - în privinţa vânzătorului, iar în sarcina cumpărătorului - obligaţia privind plata preţului, cea privind luarea în primire a lucrului vândut şi obligaţia de suportare a cheltuielilor vânzării.

Dificultăţile de care ne-am lovit în elaborarea acestei lucrări vin din lipsa unor reglementări exprese sau insuficienţei textelor de lege. Mai concret, ne referim la acele situaţii în care legea arată „numai pe jumătate” ce trebuie să facă părţile care încheie un contract de vânzare-cumpărare.

De exemplu, în cazul nerespectării legii, în unele situaţii, nu se prevede sancţiunea aplicabilă, ceea ce este de natură a da naştere unor greutăţi atât din punct de vedere practic, având în vedere aici situaţia în cazul unui litigiu, cât şi din punct de vedere teoretic, părţile neînţelegând situaţia lor juridică şi de aici consecinţele ce ar putea rezulta şi care ar putea fi lezionare pentru ele.

Această dilemă nu este rezolvată nici în literatura de specialitate, pentru că nici la acest nivel nu există o inspiraţie unitară în ceea ce priveşte acest domeniu.

Aşa cum am arătat pe parcursul acestui studiu, în sistemul nostru de drept, viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (viclenia) şi violenţa, iar pentru anumite acte juridice şi pentru anumite persoane fizice şi leziunea. Lucrarea de faţă tratează însă numai primele două vicii de consimţământ - eroarea şi dolul, vicii care, de altfel, sunt şi cele mai grave.

Eroarea în general este o falsă imagine, o falsă cunoaştere şi reprezentare a realităţii concrete pe care şi-o face partea (părţile) cu privire la încheierea unui act juridic.

Referitor la dol, ca viciu de consimţământ, reţinem că acesta constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un act juridic.

Spre deosebire de eroare, unde falsa reprezentare a realităţii este spontană, în cazul dolului falsa reprezentare este provocată prin mijloace viclene de către cealaltă parte.

Exproprierea înseamnă trecerea forţată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică.

Întrucât exproprierea pentru cauză de utilitate publică este o excepţie de la principiul constituţional al caracterului absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate privată şi reglementarea de principiu a exproprierii este făcută tot de Constituţie în art. 44 alin. 3, text care prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".

În vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilităţi publice şi ţinând seama de caracterul de excepţie conferii de Constituţia României şi de Codul civil cedării prin expropriere a dreptului de proprietate privată, a cărui protecţie se realizează, de altfel, prin garantarea şi ocrotirea sa de către lege, în mod egal, indiferent de titular, a fost adoptată Legea nr. 33/1994, care cuprinde dispoziţii de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, cât şi apărarea dreptului de proprietate privată.

Contractul de vânzare-cumpărare este acel contract în baza căruia o persoană, numită vânzător, strămută (transferă) şi garantează altei persoane, numi cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice, cumpărătorul obligându-se în schimb a plăti vânzătorului o sumă de bani, numită preţ.

Prin urmare, observând definiţia, rezultă că vânzarea-cumpărarea este, în sistemul dreptului nostru un contract translativ de proprietate, ceea ce înseamnă că de regulă, odată cu încheierea contractului operează transmiterea proprietăţii de la vânzător la cumpărător (art. 1295 C. civ.). Acest efect al contractului de vânzare-cumpărare implică, ca o premisă necesară, proprietatea vânzătorului asupra lucrului vândut.

O operaţiune juridică anormală, întâlnită însă în practica judiciară, o reprezintă vânzarea lucrului altuia. O astfel de operaţiune este efectuată în cunoştinţă de cauză de ambele părţi, sau în împrejurări în care atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul ori numai unul din ei nu ştia că bunul vândut aparţine altei persoane.