Redactia Lucrari.ro

Reforma administraţiei publice este un concept larg, care include toate aspectele organizării sectorului public, printre care se remarcă arhitectura generală a ministerelor, organizaţiilor şi instituţiilor de la nivel local, sistemele, structurile, procesele, motivaţiile, precum şi modul de supraveghere a acestora şi de adaptare periodică a sistemului.

Pe de o parte, administraţia se referă la modul în care este autorizată formal, ordonată şi organizată coordonarea activităţilor din sectorul public, iar pe de altă parte, capacitatea administrativă care este o evaluare a funcţionării structurii ierarhice a personalului din serviciile publice, fiind astfel doar unul dintre elementele reformei administraţiei publice. Cu toate acestea, capacitatea administrativă este esenţială pentru reforma şi pentru funcţionarea statului, dar aceasta este doar o parte a acestei viziuni complexe şi, în sine, nu poate asigura rezultatele aşteptate de la o administraţie modernă. În fapt, simpla creştere a capacităţii administrative poate fi un impediment în obţinerea rezultatelor, pentru că depinde parţial de modul în care este organizată şi realizată, dar şi de modul de încadrare cu personal şi de atitudinea acestora referitoare la realizarea atribuţiilor lor.

Descentralizarea managementului, deconcentrarea şi redimensionarea serviciilor publice sunt coordonate ale managementului public. Tendinţa către descentralizarea managementului în serviciile publice face parte din încercarea de a debirocratiza serviciile publice. Drept urmare, principala preocupare a teoreticienilor este să descopere dacă instituţiile publice ar putea deveni eficiente în condiţiile în care managerii publici ar fi lăsaţi liberi să le conducă.

Pornind de la aceste aspecte s-a intensificat din ce în ce mai mult preocuparea managerilor publici de a-şi întări rolul în îndeplinirea misiunii şi scopurilor propuse. În acest context accentele se pun din ce în ce mai mult pe autonomia managerială şi economico-financiară într-un mediu foarte complex şi puţin previzibil.

Independenţa justiţiei conferă fiecărui magistrat drepturi dar îi creează şi obligaţii, printre care cele de natură etică ocupă un loc aparte. Astfel, obligaţia de a se achita de funcţiile judiciare cu profesionalism şi diligenţă presupune din partea magistraţilor o competenţă profesională serioasă, constituită, întreţinută şi dezvoltată prin intermediul formării.

Existenţa unei formări serioase, aprofundate şi diversificate a celor selectaţi pentru a deveni magistraţi reprezintă o condiţie indispensabilă pentru ca aceştia să îşi exercite profesia cu competenţă. O astfel de formare reprezintă şi o garanţie a independenţei şi imparţialităţii viitorilor magistraţi, în conformitate cu cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, o astfel de formare este o condiţie necesară pentru ca justiţia să fie respectată şi respectabilă Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se exercită cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act. În literatura de specialitate şi chiar în legislaţie nu întotdeauna se foloseşte aceeaşi terminologie, pentru a desemna componentele actului juridic civil. În general se utilizează expresiile: „elementele actului juridic”, „condiţiile de validitate a actului juridic”, „condiţiile de fond”, „elementele esenţiale” etc.

În legislaţia civilă, se utilizează termenul condiţii pentru a se desemna elementele componente ale actului juridic civil. În acest sens sunt dispoziţiile art. 948 din Codul civil care dispune: condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

־ capacitatea de a contracta; ־

consimţământul valabil al părţii ce se obligă;

־ un obiect determinat;

־ o cauză licită.

Condiţiile actului juridic civil pot fi împărţite în funcţie de mai multe criterii. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting:

־ condiţii de fond, cele care privesc conţinutul actului juridic civil;

־condiţii de formă, cele care se referă la exteriorizarea voinţei.

După obligativitatea sau neobligativitatea în sensul respectării lor la încheierea actului juridic civil, distingem între:

־ condiţii esenţiale, cele cerute pentru chiar valabilitatea actului;

־ condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fără a pune în discuţie valabilitatea actului.

După sancţiunea nerespectării lor, se pot distinge între:

־ condiţii de validitate, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil;

־ condiţii de eficacitate, a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte consecinţe precum: imposibilitatea dovedirii actului cu alte mijloace de probă, inopozabilitatea faţă de terţi.

Conceptul de împărţeală desemnează în limbajul obişnuit distribuirea unor bunuri între mai multe persoane. În doctrina juridică împărţeala este definită ca reprezentând operaţiunea juridică care are ca scop curmarea stării de indiviziune şi înlocuirea dreptului indiviz al fiecărui proprietar cu un drept exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri concrete.

Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, conceptele de împărţeală, partaj, precum şi sintagma sistarea stării de indiviziune sunt folosite ca sinonime.

Împărţeala nu trebuie însă cercetată doar ca o simplă operaţiune în cadrul căreia se realizează o transformare a drepturilor indivize în drepturi divize şi exclusive, întrucât împărţeala se poate realiza fie pe cale convenţională, fie prin intermediul justiţiei.

În ambele cazuri este necesară respectarea anumitor condiţii, iar în cazul în care împărţeala se înfăptuieşte pe cale judecătorească şi a unor reguli de procedură. Prin procedura împărţelilor judiciare se desemnează ansamblul regulilor prevăzute de lege care trebuie respectate cu prilejul soluţionării cererilor ce au ca obiect sistarea stării de indiviziune.

Sintagma „procedura împărţelilor judiciare” este şi ea sinonimă cu aceea de procedură a partajului sau de procedură privind sistarea stării de indiviziune.

Structurat pe parcursul a patru capitole studiul vizează analiza teoretică şi practică a aspectelor legate de „Obligaţia de garanţie în contractul de vânzare-cumpărare”.

În primul rând am considerat oportun ca în primul capitol introductiv să prezint unele aspecte generale privind contractul de vânzare-cumpărare. În acest sens am reţinut că potrivit Codului civil, vinderea este acea convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui. Doctrina a reţinut că vânzarea-cumpărarea este contractul prin care una din părţi - vânzătorul, transferă proprietatea unui bun al său celeilalte părţi - cumpărătorul, în schimbul unui preţ plătit în bani.

Capitolul 2 al proiectul analizează „Obligaţia de garanţie pentru evicţiune”. Vânzătorul este obligat de drept, de a garanta cumpărătorul pentru evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar al lucrului cumpărat, ca urmare a valorificării de către vânzător sau de o terţă persoană a unui drept asupra acelui lucru. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului există atât faţă de cumpărător, cât şi faţă de succesorii acestuia (indiferent dacă aceştia sunt succesori universali, cu titlu universal sau cu titlu particular), chiar dacă, cumpărătorul nu răspunde la rândul său, de evicţiune faţă de subdobânditor. Acest lucru se justifică pentru că subdobânditorul primeşte, odată cu bunul, şi toate accesoriile lui, printre care se numără şi acţiunile privind bunul transmis.

Obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului formează obiectul Capitolului 3. astfel, vânzătorul răspunde faţă de cumpărător nu numai de liniştita posesiune a lucrului vândut, ci şi de viciile acestui lucru, adică de posesia utilă a lucrului. Viciile lucrului vândut reprezintă deficienţele care afectează utilitatea lucrului, făcând-o să scadă.

Părţile contractului de vânzare-cumpărare pot să înlăture, să limiteze sau să agraveze această obligaţie a vânzătorului. Agravarea obligaţiei de garanţie pentru vicii se poate referi la răspunderea şi pentru vicii aparente ori pentru vicii ulterioare vânzării, pentru buna funcţionare şi utilizare a unui bun pentru o perioadă determinată etc. Clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului nu comportă limitări din punct de vedere legal. În ceea ce priveşte clauzele de limitare sau de înlăturare a garanţiei vânzătorului pentru vicii, acestea îşi pot produce efectele numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă (nu a cunoscut viciile ascunse ale lucrului).

Raportul juridic civil este adaptarea raportului juridic, în general la dreptul civil, fiind o relaţie socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial reglementată de norma de drept civil.

Ca orice raport juridic şi raportul juridic civil va avea caracterele comune tuturor raporturilor juridice, precum şi unele caractere specifice, care-l deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice.

De aceea, când analizăm caracterele raportului juridic civil ne referim atât la caracterele comune tuturor raporturilor juridice cât şi la cele specifice:

- raportul juridic civil are un caracter social

- raportul juridic civil are un caracter voliţional

- poziţia de egalitate juridică a părţilor

- un alt caracter specific al raportului de drept civil constă în faptul că părţile pot înlătura aplicarea normelor supletive care reglementează acele raporturi, înlocuindu-le cu clauze stabilite prin voinţa lor.

Răspunderea părinţilor se întemeiază pe o prezumţie relativă de culpă a părinţilor, însă Codul civil oferă posibilitatea exonerării de răspundere, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil. Obiectul probei îl constituie dovada împrejurării că părinţii şi-au îndeplinit ireproşabil îndatoririle ce le revin prin lege, astfel că nu există relaţie de cauzalitate între conduita lor şi prejudiciu.

În doctrina juridică s-a propus de lege ferenda ca răspunderea părinţilor să se fundamenteze eventual pe ideea unei adevărate garanţii generale faţă de terţi, implicând solidaritatea dintre părinţi şi copilul minor, pe care legea o instituie pentru toate obligaţiile născute în persoana minorului, ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de acesta.

De lege ferenda, aceasta ar putea fi însoţită şi de instituirea unui sistem de asigurări de răspundere civilă pentru prejudiciile astfel cauzate. Totodată, în literatura juridică s-au invocat argumente pentru o astfel de fundamentare chiar şi în actuala reglementare, şi se consideră că întemeierea răspunderii părinţilor pe o prezumţie de culpă este depăşită, oferind prea multe posibilităţi de denaturare a realităţii, aplicarea ei în numeroase cazuri fiind formală, artificială şi profund nedreaptă. În actuala reglementare nu se poate renunţa în întregime la concepţia subiectivă. Prin urmare, ar trebui admisă fundamentarea acestei răspunderi pe un temei mixt: ideea de garanţie, fără a înlocui culpa prezumată a părinţilor, să se asocieze cu aceasta, între ele având loc o conjugare, o complinire. Numai aşa poate fi antrenată răspunderea părinţilor în numeroase situaţii, când faptele prejudiciabile ale copilului minor nu pot ori cu greu pot fi explicate prin neîmplinirea obligaţiilor de supraveghere, educaţie sau creştere.

Structurat pe parcursul a cinci capitole studiul propus analizează din punct de vedere teoretic şi practic problematica participaţiei penale.

În primul rând am considerat oportun ca în Capitolul 1 introductiv să prezint unele aspecte generale cu privire la participaţia penală, cu referire specială la: noţiunea pluralităţii de infractori şi reglementarea legală; formele pluralităţii de infractori; noţiunea, felurile şi condiţiile participaţiei penale etc.

În Capitolul 2 al lucrării voi analiza problematica autoratului şi coautoratului, sub următoarele aspecte: definiţia autoratului, trăsături caracteristice, cadrul normativ; condiţiile autoratului; noţiunea de coautorat; condiţiile coautoratului; sancţiuni aplicabile etc.

În Capitolul 3 este analizată instituţia instigării, fiind detaliate aspectele legate de: noţiune şi cadrul de reglementare; felurile instigării; condiţiile instigării; tratamentul juridic al instigării.

Instituţia complicităţii este analizată în capitolul 4 din proiect, sub următoarele aspecte: noţiunea de complicitate şi caracterizarea instituţiei; condiţiile complicităţii; formele complicităţii; tratamentul juridic al complicităţii; instituţii juridice incidente în materie de complicitate.

În finalul proiectului (capitolul 5) sunt prezentate principalele concluzii cu privire la tema analizată - „Participaţia penală”.

Sistemul de impozite şi taxe, pârghie financiară fundamentală în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei, trebuie să acţioneze în vederea realizării obiectivelor de dezvoltare economică şi socială, ca mijloace de dimensionare, mijloace de semnalare, control şi reglare, mijloace de cuantificare a eficienţei, mijloace de stimulare sau de sancţionare. Ponderea cea mai mare în cadrul resurselor financiare ale statului o deţine prelevările obligatorii, care sunt realizate prin intermediul impozitelor şi taxelor.

Funcţiile statului în ceea ce priveşte organizarea, dezvoltarea şi conducerea activităţii economico-sociale, nu pot fi îndeplinite decât prin existenţa banului public. Acest fapt presupune perfecţionarea sistemului de impozitare şi taxare, astfel, statul având posibilitatea să stimuleze dezvoltarea activităţii economice, folosind impozitele şi taxele ca pârghii financiare. Întrucât impozitele şi taxele constituie principala resursă de acoperire a cheltuielilor publice, se impune precizarea elementelor ce caracterizează această resursă, respectiv: definirea noţiunii de impozit şi taxă; elementele tehnice ale impozitelor şi taxelor; clasificarea impozitelor şi taxelor; precizarea principilor impunerii.

Surprinderea caracteristicilor impozitelor şi taxelor se poate realiza prin intermediul clasificării acestora, pe baza criteriilor economic, ştiinţific, tehnic, administrativ şi juridic.

Pentru a scoate în evidenţă rolul impozitelor şi taxelor, ca pârghii economico-financiare în dezvoltarea activităţii economico-sociale în profil teritorial şi naţional, au fost analizate în lucrare, pe de o parte, impozitele şi taxele directe, iar pe de altă parte, impozitele şi taxele indirecte. Pentru impozitele şi taxele supuse analizei, s-au avut în vedere: reglementări legale, caracteristicile, determinarea, obligaţiile plătitorilor, termenele de plată, etc., toate acestea pentru a demonstra că impozitele şi taxele trebuie să respecte principalele principii ale impunerii, respectiv: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea, lipsa arbitrariului.

Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi mai înainte de executarea în întregime a pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune.

Recidiva postcondamnatorie sau recidiva după condamnare, mai este cunoscută în doctrina penală şi sub denumirea de recidivă fictivă sau recidivă formală spre a se deosebi de recidiva după executarea denumită şi recidivă reală.

Deosebirile pretinse între recidiva reală (postexecutorie) şi recidiva fictivă (postcondamnatorie) sub raportul gradului de incorigibilitate al infractorului apar cu atât mai neînsemnate dacă analizăm unele ipoteze în care pot lua naştere cele două forme ale recidivei. De exemplu, un condamnat la pedeapsa închisorii de 6 ani, în timpul executării pedepsei, evadează şi comite o nouă infracţiune. Legal se îndeplinesc condiţiile unei recidive postcondamnatorii fiindcă noua infracţiune s-a comis mai înainte de executarea pedepsei pronunţate. Aceasta este o recidivă fictivă, deoarece condamnatul nu a fost corijat prin executarea în întregime a pedepsei. Dimpotrivă recidiva va fi reală, de exemplu, dacă după o condamnare la pedeapsa închisorii de 3 ani, graţiată total, fostul condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune. Se poate susţine în acest al doilea exemplu, că pedeapsa ce, de altfel, nici nu a fost executată, a fost în măsură să-l corijeze pe infractor. Răspunsul este negativ. De aceea, denumirile de recidivă fictivă, formală nu sunt justificate.