Redactia Lucrari.ro

Infracţiunea complexă a fost reglementată pentru prima dată în actualul Cod penal, însă anterior a constituit obiectul preocupărilor mai multor autori.

Unii autori au susţinut că o infracţiune este complexă atunci când, în conţinutul său obiectiv, esenţial sau accidental, cuprinde o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului.

Altfel spus, infracţiunile complexe sunt acele infracţiuni al căror element obiectiv constă dintr-o activitate care cuprinde în ea anumite acţiuni care prin ele însele pot constitui elementul obiectiv al unor alte infracţiuni.

În Codul penal elveţian sau francez infracţiunea complexă nu este reglementată, iar Codul penal italian reglementează această unitate legală de infracţiune prin raportare la concursul de infracţiuni. Potrivit art. 41 alin. 3 C. pen., infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Având în vedere titlul lucrării de faţă dar şi cele prezentate pe parcursul capitolelor în care a fost structurată, în continuare, considerăm important a face o prezentare generică a principalelor aspecte care ar trebui reţinute.

Astfel, amintim în primul rând, că infracţiunea continuă este o formă a unităţii naturale de infracţiune, care se caracterizează prin aceea că elementul său material, constă dintr-o acţiune sau inacţiune susceptibilă a fi prelungită în timp prin voinţa autorului şi după momentul consumării până la încetarea activităţii infracţionale, care s-ar putea datora, fie intervenţiei unei voinţe contrare a făptuitorului, fie a altor persoane, ori a organelor competente.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia elementul material al infracţiunii continue are ca specific faptul că el se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului; una comisivă care declanşează starea infracţională (de pildă, lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, intrarea în posesie fără drept a unei arme etc.) şi alta omisivă, prin care se lasă ca starea infracţională să dureze fără a o opri. Prin urmare, fapta care constituie elementul material al infracţiunii continue durează până când un act contrar celui iniţial stopează definitiv starea infracţională.

Acestei opinii i s-au adus două obiecţii. Prima se referă la faptul că nici o normă de drept penal - în măsura în care prevede un singur conţinut de infracţiune - nu pretinde persoanelor cărora li se adresează două conduite, una derivând din nerespectarea celeilalte, ci o singură conduită care rezultă din descrierea acţiunii sau inacţiunii incriminate sub ameninţarea unei pedepse.

Datorită complexităţii situaţiilor care pot determina infracţiunile de violenţă (unde este cuprinsă şi vătămarea corporală gravă), dar şi datorită pericolului ridicat pe care ele îl înregistrează asupra societăţii umane, trebuie să se aibă în vedere şi un complex de mijloace de prevenire şi combatere a acestora, mijloace date în special, de ştiinţele penale. În acest context, trebuie să subliniem că o contribuţie importantă la asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului consacrate de Constituţie o aduce şi legea penală.

 Sistemul părţii speciale a Codului penal a fost conceput în raport de criteriul obiectului juridic al infracţiunilor şi de importanţa valorilor sociale apărate împotriva activităţilor infracţionale, prin incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce prezintă pericol social, a faptelor ce încalcă drepturile şi libertăţile omului.

Cadrul juridic menit să dea eficienţa apărării acestor drepturi şi libertăţi îl formează Titlul II din Partea specială a Codului penal.

Apărarea persoanei umane prin dispoziţiile cuprinse în acest titlu priveşte pe om în ansamblul atributelor care caracterizează fiinţa umană (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea). În cadrul titlului de care amintim, privitor la infracţiunile contra persoanei, materia a fost sistematizată astfel ca fiecărui atribut al persoanei să-i corespundă un capitol distinct.

Primul este consacrat, aşadar, infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; al doilea, infracţiunilor contra libertăţii persoanei, al treilea, infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală şi ultimul infracţiunilor contra demnităţii.

În subgrupa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii sunt incriminate faptele de pericol social comise prin metode şi mijloace specifice şi prin care se aduce atingere, se vatămă dreptul persoanei la integritate corporală şi sănătate, adică acele fapte care au ca rezultat pricinuirea de suferinţe fizice ori de vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.

Astfel, se poate spune că infracţiunile contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei sunt acele fapte socialmente periculoase, prin care se cauzează unei persoane, prin orice mijloace, o suferinţă fizică sau o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii sale.

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură integritatea corporală sau sănătatea persoanei împotriva oricărei atingeri. În virtutea acestor raporturi sociale, persoana, indiferent de vârstă, sex, rasă sau naţionalitate are dreptul de a se bucura de integritatea corporală sau de sănătatea sa şi de a pretinde celorlalţi membrii ai societăţii să se abţină de la orice fapt prin care i s-ar putea vătăma integritatea corporală sau sănătatea.

Extinderea protecţiei penale şi asupra acestor relaţii, se explică prin aceea că societatea este interesată să aibă ca membrii oameni valizi, sănătoşi, şi să ocrotească sănătatea lor.

Mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil. În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiţie clară. Pentru a se ajunge la definiţia mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiţia mandatului civil, temeiul legal al contractului fiind art. 1532 şi urm. C. civ . Însumând aceste dispoziţiile legale, reţinem că mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama mandantului.

Cât priveşte actele, acestea trebuie să fie comerciale atât pentru terţi cât şi pentru mandant. Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Contractul de agenţie este contractul prin care un comerciant, numit agent comercial permanent, este împuternicit în mod statornic de către o altă persoană, numită comitent, fie să negocieze afaceri pentru acesta, fie să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, contra unei remuneraţii.

Intermediarul în activitatea comercială este o prezenţă obişnuită, uneori chiar indispensabilă. A contribuit la această situaţie extinderea ariei geografice a activităţii comerciale şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care neputând fi cuprinsă de producătorii sau comercianţii din ţara de origine a mărfii, i-a obligat pe aceştia să recurgă la agenţi locali pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe . Au contribuit de asemenea complexitatea şi necesitatea eficientizării activităţii comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesionişti, specializaţi în diferite tipuri de operaţii comerciale sau cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-au înmulţit şi diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi concesionarii tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi comerciali. Agenţii economici cu activitate de comerţ exterior pot avea în străinătate delegaţi permanenţi, birouri comerciale, societăţi proprii sau cu participare străină, reprezentanţi locali sau alte forme în funcţie de specificul din fiecare ţară.

Comercianţii desfăşoară o activitate deosebit de complexă, motiv pentru care ei cooperează şi cu anumite persoane care, fie le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale. Aceste persoane poartă numele de auxiliari comerciali. Auxiliarii comerţului sunt mijlocitorii care dau posibilitatea comerciantului să ducă la bun sfârşit operaţiunile pe care le încheie, tratând şi încheind pentru el acte juridice sau punând la dispoziţia lui propria lor operă manuală sau intelectuală. Graţie lor, comerciantul va putea încheia şi derula acte comerciale în acelaşi timp, în mai multe locuri.

Auxiliarii comerţului îşi desfăşoară activitatea, fie în interiorul societăţii comerciale, în cadrul unui comportament compus din salariaţi special pregătiţi pentru prospectarea şi cercetarea clientelei, fie în afara acesteia. Ei pot fi legaţi de comerciant printr-un raport de subordonare, izvorând dintr-un contract de muncă şi au statutul de funcţionari sau lucrători ori pot fi independenţi de comerciant (legătura lor întemeindu-se pe un contract comercial).

Auxiliarii comerţului se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt retribuite de către aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii; comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ. Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţii cu care cooperează.

De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali. Aşadar, în desfăşurarea activităţii de comerţ, comerciantul – persoană fizică sau societăţile comerciale – apelează la serviciile (munca) anumitor categorii de persoane numite auxiliari de comerţ. Reglementarea reprezentării în dreptul comercial reprezintă o deosebită utilitate practică pentru comercianţi. Cu toate că în activitatea comercială reprezentarea joacă un rol important, Codul comercial nu cuprinde o reglementare generală a acestei instituţii, ci numai o reglementare a aplicaţiilor ei.

Pe baza acestei reglementări fragmentare şi a principiilor generale ale dreptului civil, doctrina a elaborat o teorie generală a reprezentării, care îşi găseşte o largă aplicare în raporturile comerciale. În literatura de specialitate s-au reţinut mai multe definiţii ale reprezentării comerciale, motiv pentru care vom reda şi noi unele dintre acestea.

Astfel, într-o primă definiţie, reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului. În esenţă cu acelaşi înţeles, dar într-o terminologie diferită, reprezentarea apare ca un raport accesoriu, alăturat unui raport principal, care permite unei persoane, numită reprezentant, să încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele juridice ale actului încheiat se produc în patrimoniul reprezentantului. Nu în ultimul rând subliniem şi punctul de vedere potrivit căruia reprezentarea este un act juridic unilateral prin care comerciantul (reprezentatul) dă împuternicire unei persoane (reprezentant) să încheie acte juridice în numele reprezentatului.

Reprezentarea presupune, potrivit legii, existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului. Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă 1-a împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant.

Acţionând în baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actele juridice pentru altul, iar nu pentru sine. Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral, care îmbracă forma unui înscris numit procură. Cu ajutorul acestor aspecte generale am încercat să prezentăm pe scurt, situaţia auxiliarilor de comerţ şi rolul lor deosebit în ajutorul pe care îl oferă comerciantului.

În conceptul mai larg al reprezentării comerciale intră şi contractul internaţional de mandat, definit în literatura de specialitate ca fiind acel contract prin care o persoană, mandatar, se obligă în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

Pentru a da o imagine de ansamblu în legătură cu cele prezentate pe parcursul lucrării, în continuare vom reda, pe scurt, doar aspectele generale care pot fi reţinute în materia fondului de comerţ, urmărind astfel o succintă expunere de final.

Astfel, reamintim că fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de elemente corporale şi incorporale, aparţinând unui comerciant (persoană fizică sau societate comercială), pe care acesta le reuneşte în vederea exercitării comerţului şi care constituie o entitate distinctă de elementele care îl compun.

Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt constituite din materiale şi utilaje (capitalul fix), precum şi din mărfurile aflate în stoc. În ceea ce priveşte elementele incorporale ale fondului de comerţ, acestea sunt: clientela, numele comercial sau firma, emblema, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, brevetele de invenţie, desenele şi modelele. Fiecare element al fondului de comerţ are o natură juridică, dar fondul de comerţ trebuie considerat ca atare, adică în totalitatea sa.

Pentru a conchide, trebuie să subliniem că în lucrare am avut în vedere nu numai dezvoltarea unor aspecte generale privind fondul de comerţ şi trăsăturile care stau la baza acestuia, ci am insistat îndeaproape, asupra elementelor incorporale ale fondului de comerţ, analizându-le distinct, tocmai în ideea elaborării unei lucrări cât mai complete şi cât mai corecte.

De asemenea, am evidenţiat, acolo unde am considerat de cuviinţă, şi principalele acte juridice privind fondul de comerţ, având în vedere aici, vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ, locaţiunea şi nu în ultimul rând transmiterea fondului de comerţ ca aport într-o societate.

Urmând aceeaşi ordine de idei, pentru a da o latură practică lucrării, am avut în vedre şi anumite cazuri soluţionate de instanţele de judecată, speţe cu care acestea au fost sesizate în vederea soluţionării. Acestea sunt principalele probleme abordate în lucrare, fiecare dintre ele având o delimitarea precisă, astfel încât să rezulte cu claritate importanţa acestora.

În sinteză la aspectele prezentate, în finalul acestui studiu reţinem că mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil.

În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiţie clară.

Pentru a se ajunge la definiţia mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiţia mandatului civil, temeiul legal al contractului fiind art. 1532 şi urm. C. civ.

Însumând aceste dispoziţiile legale, reţinem că mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama mandantului. Cât priveşte actele, acestea trebuie să fie comerciale atât pentru terţi cât şi pentru mandant.

Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Contractul de mandat comercial se utilizează în activitatea de intermediere a agenţilor comerciali, aceştia reprezentând temporar sau continuu interesele mandantului în schimbul unei remuneraţii. Mandatarul are obligaţia să execute mandatul şi să informeze pe mandant în legătură cu operaţiunile pe care le efectuează, fiind obligat să respecte toate instrucţiunile date de mandant, fără a putea să adopte alte măsuri.

Aşa cum am reţinut, mandatul comercial este asemănător mandatului civil însă, datorită funcţiei de mijlocire a relaţiilor comerciale are unele particularităţi şi anume: obiect al contractului îl constituie încheierea de acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant; în acest sens, pentru determinarea naturii juridice a contractului de mandat vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 3-6 din Codul Comercial; spre deosebire de mandatul civil care se prezumă a fi gratuit, cel comercial este prezumat a fi remunerat (cu titlu oneros) conform art. 374 alin. 2 C. com.; puterile mandatarului comercial sunt mai mari decât cele ale celui civil; justificarea acestor puteri sporite este dată de caracterul operaţiunilor care trebuie desfăşurate pentru aducerea la îndeplinire a mandatului încredinţat.

Codul comercial stabileşte că mandatul dat pentru o anume afacere (special) cuprinde şi împuternicirea de a încheia toate actele necesare executării lui, chiar când nu sunt expres prevăzute (art. 375 alin. 3). Chiar şi mandatul comercial general este mai larg decât cel civil, permiţând efectuarea tuturor actelor necesare exercitării activităţii comerciale pentru care a fost dat (art. 395 C. com.), nu numai a celor de administrare.

Mandatarul este un agent comercial căruia i se încredinţează de regulă desfacerea unor produse, dezvoltarea segmentului de piaţă ocupat, aplicarea strategiei de reclamă, apărarea şi valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală ale societăţii comerciale pe care o reprezintă sau orice alte activităţi care reprezintă fapte de comerţ pentru aceasta din urmă.

Infracţiunea este un fenomen juridic numai pentru că înainte de toate este un fenomen social, un act specific omului aflat într-o societate istoric constituită. În afara societăţii nu există infracţiune şi nici infractor. Societatea generează infracţionalitatea prin două din segmentele sale: cel instituţional, suprastructura societăţii, şi prin cel al indivizilor care constituie baza societăţii.

Prin segmentul său instituţional societatea generează infracţionalitatea ca urmare a normării comportamentului uman, neexistând infracţiune în afara reglementării prin lege a modului de acţiune al omului în societate. Infracţiunea este definită şi există ca virtualitate prin norma juridică. Prin celălalt segment al societăţii, prin indivizii care o compun, această virtualitate devine realitate, ca urmare a încălcării conduitei prescrise de norma juridică.

Fenomenul infracţional apare astfel ca fiind actul unui om (realitatea umană) contra societăţii (realitatea socială) şi nu de puţine ori, cum istoria a demonstrat-o, infracţiunea apare ca acţiunea unui individ, fiinţă umană şi socială, revoltată împotriva societăţii al cărui membru este.

În concepţia lui Durkheim, infracţionalitatea apare ca un fenomen normal şi ca agent de regularizare a vieţii sociale. Societatea, prin elementele sale de suprastructura, va incrimina sau va dezincrimina, după caz, anumite comportamente umane, în raport de interesele sociale dintr-un moment dat, iar indivizii îşi vor adapta conduita socială normei juridice sau vor contesta ordinea juridică, modificând-o, nu de puţine ori, atunci când nu mai corespunde intereselor societăţii.

Contestarea ordinii juridice poate îmbrăca forme benigne, rămânând la stadiul unor opinii sau dezaprobări, dar se poate manifesta şi sub forme agresive şi, nu de puţine ori, infracţiunea apare ca o modalitate de contestare a ordinii de drept existente. Generat de societate prin componentele sale, fenomenul infracţional însoţeşte evoluţia societăţii, primind caracteristici istorice şi locale în raport cu timpul istoric dat şi organizarea statală a societăţii într-un anumit loc.

Fenomenul infracţional poate fi controlat, dar nu eradicat. Explicarea fenomenului infracţional exclusiv prin rădăcinile sale de clasă şi posibilitatea dispariţiei sale odată cu dispariţia claselor sociale apare ca o utopie. Fenomenul infracţional nu poate fi eradicat, fie şi numai pentru faptul că este greu de conceput o societate care să nu normeze comportamentul membrilor săi, aceasta însemnând negarea propriei sale existenţe, disoluţia ei.

În acelaşi timp, orice normare a comportamentului uman constituie o constrângere, o limitare a libertăţii individului şi totdeauna se va găsi o minoritate care să încalce ori să conteste norma instituită de majoritate sau de cei ce acţionează în numele ei.

Instituţia răspunderii faţă de funcţionarii publici apare ca fiind necesară dacă avem în vedere importanţa deosebită a activităţii organelor administraţiei publice.

Având ca sarcină executarea legii, funcţionarii sunt ţinuţi să respecte legea, iar în caz de încălcare a acesteia să poarte întreaga răspundere pentru fapta lor. Instituţia răspunderii juridice a funcţionarilor publici este reglementată în Capitolul VIII denumit „Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici”, din Legea nr. 188/1999 privind Statul funcţionarilor publici cu modificările şi completările ulterioare.

De „lege ferenda” se impune modificarea titlului Capitolului VIII din Legea nr. 188/1999. Într-o nouă reglementare, acest titlu trebuie să aibă următoarea denumire: „Răspunderea funcţionarilor publici”, incluzând aici cele patru forme ale răspunderii juridice ale funcţionarilor publici: răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă, penală, după caz.

O asemenea modificare este necesară întrucât titlul actual al acestui capitol este lipsit de precizie. Potrivit art. 85 din Statutul funcţionarilor publici, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz. Răspunderea penală a funcţionarilor publici este reglementată în art. 86 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care prevede în alin. 1 că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.

Legea penală (Codul penal, partea specială), reglementează în Titlul VI - Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. dintre infracţiunile reglementate în acest titlu, în studiul de faţă am avut în vedere următoarele infracţiuni: auzul în serviciu contra intereselor persoanelor - art. 246 din Codul penal, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi - art. 247 din Codul penal, abuzul în serviciu contra intereselor publice - art. 248 din Codul penal, neglijenţa în serviciu - art. 249 din Codul penal, purtarea abuzivă - art. 250 din Codul penal, conflictul de interese - art. 2531 din Codul penal, luarea de mită - art. 254 din Codul penal, primirea de foloase necuvenite - art. 256 din Codul penal, traficul de influenţă - art. 257 din Codul penal.

Potrivit art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Prin urmare, calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt, sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii.

Această însărcinare poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii. Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (numire, repartizare, alegere, concurs). Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, sau altei persoane juridice de interes public. Legea penală foloseşte nu numai noţiunea de funcţionar public, ci şi pe aceea de funcţionar.

Prin funcţionar se înţelege, potrivit art. 147 alin. 2 C. pen., persoana menţionată în alin. 1, care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. Cu alte cuvinte, prin funcţionar se înţelege persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul acesteia.

Pe parcursul acestui studiu am avut în vedere o prezentare generală a infracţiunilor săvârşite de funcţionarii publici, cu privire specială asupra tentativei în cazul acestor infracţiuni, delimitând în acest sens între infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici care nu au tentativă; infracţiunile săvârşire de funcţionarii publici la care tentativa nu se pedepseşte, infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici la care tentativa este sancţionată şi nu în ultimul rând, analiza infracţiunilor săvârşite de funcţionarii publici prevăzute în legi speciale la care tentativa este posibilă.

Aşa cum am detaliat pe parcursul acestui studiu, art. 86 din Statutul funcţionarilor publici, republicat în anul 2007 prevede că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. Dispoziţiile legii penale la care fac trimitere prevederile Statutului funcţionarilor publici sunt grupate în primul rând în cadrul Titlul VI din Codul penal denumit reglementat „Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”.

Din acest titlu, pe parcursul acestui proiect am analizat dispoziţiile penale cuprinse în Capitolul I - „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, din Titlul VI al Codului penal, respectiv: art. 246: Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor; art. 247: Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi; art. 248: Abuzul în serviciu contra intereselor publice; art. 2481: Abuzul în formă calificată; art. 249: Neglijenţa în serviciu; art. 250: Purtarea abuzivă; art. 252: Neglijenţa în păstrarea secretului de stat; art. 2531: Conflictul de interese; art. 254: Luarea de mită; art. 256: Primirea de foloase necuvenite; art. 257: Traficul de influenţă; art. 258: Fapte săvârşite de alţi funcţionari.