Redactia Lucrari.ro

În acest capitol final ne-am propus a evidenţia principalele probleme dezvoltate pe parcursul lucrării.

În acest sens, în capitolul introductiv am considerat necesar a defini noţiunea şi a evidenţia importanţa probelor în procesul penal, pentru a avea de la începutul lucrării o imagine cât mai clară asupra diferitelor categorii de mijloace de probă, cu privire specială asupra interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video şi în ceea ce priveşte mijloacele materiale de probă. În acest capitol introductiv am avut în vedere şi clasificarea probelor, pentru delimitarea acestora în funcţie de diferite criterii. De asemenea, ne-am oprit şi asupra obiectului probaţiunii, insistând aici asupra faptelor care trebuie dovedite în procesul penal, sau dimpotrivă asupra acelora care nu presupun o astfel de probă.

Capitol II este amplu dezvoltat având în vedere că acesta formează obiectul lucrării de faţă. În acest capitol am detaliat şi distins între interceptările şi înregistrările audio sau video şi cele de imagini şi alte înregistrări. În vederea completării aspectelor din capitolul II am insistat şi asupra problemelor privind certificarea şi consemnarea interceptărilor şi înregistrărilor efectuate, şi nu în ultimul rând am amintit necesitatea verificării interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video. În aceeaşi ordine de idei,

Capitolul III centrează studiul problemei în ceea ce priveşte mijloacele materiale de probă. Aici am amintit noţiunea, caracterele şi funcţiile mijloacelor de probă, iar în secţiunile următoare ne-am referit la obiectele ce conţin sau poartă urmele infracţiunii, cele care au fost folosite sau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii şi nu în ultimul rând obiectele produs al infracţiunii.

În capitolul V ne-am referit la valoarea probantă a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video şi în ceea ce priveşte aprecierea mijloacelor materiale de probă, fiecare dintre aceste aspecte fiind dezvoltate în secţiuni separate. În acest capitol final am avut în vedere aşadar doar o prezentare a principalelor titluri enunţate pe parcursul lucrării.

Drept concluzii, am considerat interesant a polemiza asupra unei problematici iniţiate de alţi autori de specialitate, în sensul influenţei prevederilor constituţionale asupra măsurilor asigurătorii. Astfel, principiul consacrat în art. 41 alin. 2 Constituţie, potrivit căruia “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” a fost evaluat în mod diferit în doctrina şi jurisprudenţa ulterioară intrării în vigoare a noii legi fundamentale a României.

Câteva reflecţii asupra opiniilor exprimate sunt suficiente pentru a realiza influenţa pe care norma constituţională amintită a avut-o asupra reglementărilor juridice în vigoare. Cel mai larg câmp de manifestare a unei astfel de influenţe l-a constituit dreptul penal. Aici, norma constituţională a produs modificări structurale atât în sfera pedepselor, cât şi în sfera infracţiunilor contra patrimoniului . Consecinţe ale unor astfel de modificări sunt simţite, din ce în ce mai mult şi în domeniul dreptului procesual penal.

Astfel, Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile cerute de Codul Penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a statuat că stabilirea de condiţii diferenţiate, din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale.

Asemenea soluţii s-au pronunţat în cazul infracţiunii de abuz de încredere prevăzut în art. 213 Cod Penal şi de gestiune frauduloasă prevăzută în art. 214 Cod Penal (decizia nr. 177/1998, respectiv decizia nr. 5/1999). Cea mai elocventă manifestare a influenţei principiului oficialităţii asupra realizării eficiente a drepturilor părţii civile o reprezintă măsurile asigurătorii.

Dacă în procesul civil, raţiunea măsurilor asigurătorii constă în evitarea dispoziţiei sau a degradării bunului ce formează obiectul litigiului (în cazul acţiunilor reale), respectiv împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului (în cazul acţiunilor personale), context în care este de neimaginat luarea unor astfel de măsuri din oficiu de către instanţa de judecată, în procesul penal raţiunea unor astfel de măsuri este diferită, context în care, în anumite condiţii, se justifică luarea acestor măsuri din oficiu de către instanţa de judecată sau de către organul de urmărire penală. Astfel, potrivit art. 163 Cod Procedură Penală, măsurile asigurătorii sunt menite a garanta repararea efectivă a pagubelor produse prin infracţiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte pentru garantarea executării pedepsei amenzii penale.

Atunci când asemenea măsuri se iau în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, ele acţionează în scopul realizării acţiunii civile, imprimând acesteia unele dintre particularităţile care o caracterizează când ea se realizează în cadrul procesului penal. În acelaşi timp, în astfel de cazuri există o parte civilă, adică acţiunea civilă este declanşată şi susţinută de un anume subiect de drept.

Cu alte cuvinte, avem o constituire de parte civilă. În acest cadru se pune problema dacă este necesar ca pentru luarea măsurilor asigurătorii partea civilă, în declaraţia sa, să solicite expres şi luarea măsurilor asigurătorii.

Codul de procedură penală reglementează întreaga desfăşurare a procesului penal în aşa fel încât scopul acestuia să poată fi pe deplin realizat. Înfăptuirea justiţiei penale înseamnă în egală măsură pedepsirea tuturor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni dar şi apărarea de răspundere penală a persoanelor nevinovate - Tocmai pentru a se asigura legalitatea în justiţie, codul de procedură penală prevede un număr suficient de garanţii procesuale care să prevină luarea unor măsuri de constrângere abuzive împotriva unor persoane nevinovate.

În cursul procesului penal pot apare anumite situaţii care împiedică buna desfăşurare a acestei activităţi judiciare. Pentru prevenirea sau înlăturarea unor astfel de situaţii, legea procesual-penală a instituit măsurile procesuale, ca mijloc care asigură eficienţa procesului penal. Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale. Funcţionalitatea lor constă în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiţiuni a procesului penal, pentru că în cursul acestuia pot interveni impedimente, obstacole sau dificultăţi care pot periclita activitatea judiciară.

De exemplu, dacă nu se iau anumite măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea săvârşi în continuare alte infracţiuni, după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă materiale sau chiar ar putea să dispară încercând să zădărnicească aplicarea sancţiunii penale.

În alte situaţii sunt necesare măsuri care să evite riscul ca executarea silită a celor obligaţi la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate. Măsurile procesuale nu fac parte din desfăşurarea activităţii principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente activităţii principale. Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă în procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare impune luarea lor.

În contextul actual al ideii de unitate europeană, dispoziţiile care permit privarea de libertate, ca sancţiune de natură penală sau ca măsură judiciară, urmează să corespundă şi să se alinieze unor standarde de largă aplicabilitate înscrise nu numai în documente regionale dar şi internaţionale. Pentru a sublinia importanţa respectării libertăţii individului în continuare vom aminti, cu titlu exemplificativ, anumite documente internaţionale care au consacrat acest drept fundamental.

Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la nivel de principiu, că nimeni nu poate fi privat de libertate.

Dar se precizează şi excepţiile de la această regulă, între care şi arestarea preventivă, ceea ce înseamnă că în prezenţa anumitor condiţii legale, starea de libertate se poate transforma într-o stare privativă de libertate care nu contravine principiului mai sus arătat pentru că la dispunerea unei asemenea măsuri s-a respectat legea şi prescripţiile sale.

În domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este personală , sau altfel spus, nu pot fi sancţionate penal decât persoanele care au comis infracţiuni.

Pe planul dreptului civil însă, există posibilitatea ca răspunderea pentru o anumită faptă care a generat un anumit prejudiciu să revină şi altor persoane decât cele care au comis fapta . În tratarea răspunderii penale pornim de la principiul general că oricine a comis o faptă prin care a încălcat legea şi a produs un prejudiciu este răspunzător pentru fapta sa.

În dreptul penal, cel care a săvârşit o faptă gravă ce constituie o infracţiune, prevăzută de legea penală, răspunde penal. Aceasta înseamnă că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale şi că numai cine a comis o infracţiune răspunde penal . Doctrina juridică românească este de acord că numai după ce s-a comis infracţiunea, s-a născut răspunderea juridică penală, iar sancţiunea penală este efectul răspunderii penale.

Încălcarea legii printr-o faptă penală determină precizarea, în primul rând, a faptului că şi răspunderea penală este tot o formă a răspunderii juridice şi, în al doilea rând, că răspunderea penală este un raport juridic care ia naştere între două părţi cu comiterea infracţiunii. Una dintre aceste părţi este autor al faptei infracţionale (infractorul) şi cealaltă este persoana vătămată, iar în sens larg şi statul. Persoana vătămată şi statul au dreptul subiectiv de a pretinde infractorului să facă (să execute o sancţiune pentru fapta comisă) şi să dea (să achite toate pagubele produse prin fapta sa), infractorul fiind ţinut să îndeplinească aceste obligaţii. Ca urmare, răspunderea penală apare în toate cazurile ca un raport juridic între stat şi autorul faptei penale - infractorul.

În doctrina noastră, părţi în raportul (juridic) penal apar ca subiect activ, de regulă, infractorul, iar ca subiect pasiv, partea vătămată şi statul. Se consideră că, în cazul unei fapte penale, statul, prin organele sale, este sesizat din oficiu, iar partea vătămată, în cazul unei infracţiuni, se adresează, în primul rând, autorităţilor statului şi ca atare statul devine subiect pasiv în raportul juridic penal, iar subiectul activ, în toate cazurile, este infractorul. Numai statul trage la răspundere penală pe făptuitorul unei infracţiuni. În dreptul penal, ca disciplină de ramură, sunt tratate principiile răspunderii penale, din care fac parte principiul legalităţii, principiul unicităţii răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii penale şi altele.

Aşadar, anumite acţiuni sau inacţiuni, datorită caracterul lor deosebit de grav şi atingerea adusă anumitor valori sociale au fost apreciate şi consacrate de legiuitor a fi infracţiuni, cazuri în care răspunderea persoanelor se stabileşte şi sancţionează, potrivit procedurilor specifice dreptului penal.

În procesul penal, activitatea de probaţiune ocupă un loc central. Pentru a lua o hotărâre care va influenţa viaţa unor persoane, magistratul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei şi să fie convins că soluţia pe care o adoptă este singura corectă. Or, această decizie - de a trimite sau nu în judecată, ori de a condamna sau achita o persoană - este fundamental determinată de activitatea de probaţiune.

Desigur că răspunderea organului judiciar - procuror sau judecător -, în funcţia sa de administrare a justiţiei, este pe măsura importanţei şi a complexităţii muncii pe care o desfăşoară. De acurateţea cu care magistratul va şti să conducă probaţiunea în procesul penal şi de sinceritatea şi spiritul de răspundere cu care va aprecia toate probele înfăţişate va depinde, în mod direct, justeţea hotărârii sale finale, cu toate implicaţiile sale. Vinovăţia sau nevinovăţia celui suspectat că ar fi comis o faptă penală nu poate reieşi decât din probe.

Pe cale de consecinţă, însuşi scopul procesului penal, acela ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat, în funcţie de atenţia şi corectitudinea cu care cel în drept să o facă se achită de dificila sarcină pe care legiuitorul i-a încredinţat-o: administrarea şi aprecierea probelor.

În materia probaţiunii, în literatura de specialitate se fac două distincţii: în primul rând, se deosebeşte activitatea de administrare a probelor, de cea de apreciere a lor; în al doilea rând, există conceptul de probe şi cel de mijloace de probe. De asemenea, mai pot fi făcute şi alte delimitări, specifice activităţii de probaţiune.

Astfel, sunt studiate şi definite: instituţia obiectului probaţiunii, în care se deosebesc faptul principal de faptele probatorii, faptele similare de cele auxiliare, prin toate acestea înţelegându-se ce anume trebuie dovedit într-un proces penal, pentru ca soluţia pronunţată în final să fie legală şi temeinică; tot aici se face trimitere la faptele şi împrejurările care nu pot forma obiect al probaţiunii într-o cauză penală; concludenţa şi utilitatea probelor este un alt domeniu important în cadrul probaţiunii; noţiuni ca sarcina probei (ori dispensa ei), principii ca prezumţia de nevinovăţie a învinuitului sau inculpatului, ca să nu mai vorbim de o serie de criterii folosite pentru clasificarea probelor - în învinuire sau în apărare, imediate şi mediate, ori directe sau indirecte - se regăsesc în tot atâtea laturi distincte ale activităţii, atât de complexe, de probaţiune.

În ceea ce priveşte procesul penal, trebuie făcută precizarea că rolul acestuia este acela de a intermedia între săvârşirea faptei şi ispăşirea pedepsei. Va trebui să suporte privaţiunile pe care le incumbă lipsirea de libertate şi izolarea în penitenciar, cel sau cea care, în urma unei proceduri judiciare, se dovedeşte că a comis, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală.

 Pentru a se ajunge la această finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul judiciar - procuror sau judecător - are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuşi să afle adevărul cu privire la faptă şi la persoana care a comis-o, cu alte cuvinte pentru ca adevărul judiciar - împrejurările cauzei aşa cum se regăsesc în dosar, mai precis aşa cum au fost reţinute în hotărârea penală - să coincidă cu adevărul pur şi simplu - adică faptele, aşa cum au avut loc în realitate.

Aşa cum se apreciază pe bună drseptate în literatura de specialitate , în ultimii ani, construcţia europeană şi-a pus de multe ori problema necesităţii apropierii UE de cetăţean ca unică manieră de a se ajunge la o deplină legitimare politică a acesteia. De aceea, îndeplinirea aşteptărilor cetăţenilor europeni, a devenit pilierul esenţial al reformei Uniunii Europene din ultimii ani. Instituirea unei cetăţenii europene reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale procesului de integrare europeană parcurs în prezent.

Mult timp, poate chiar prea mult (după cum apreciază specialiştii în domeniu ), a fost analizată numai crearea Pieţei unice europene, atribuindu-se aspectelor economice şi financiare o importanţă excesivă, reuşindu-se, astfel, să se treacă peste obiectivul primordial al părinţilor fondatori ai Comunităţilor: acela de a uni popoarele Europei şi nu numai pieţele naţionale.

Conceptul de „cetăţenie europeană” a fost introdus în mod oficial, pentru prima dată, prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora.

 Ca o concluzie finală, încheiem prezenta lucrare afirmând că cetăţenia europeană reprezintă epilogul unui îndelungat, dar ireversibil, proces, constituind, în acelaşi timp, punctul de plecare al realizării efective a unui spaţiu integrat de libertate, de securitate şi de justiţie.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană (BCE) au fost constituite în virtutea art. 4 A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană ; ele îşi îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi ale statutului, conţinut în Protocolul 3 al TUE.

Astfel, la data de 1 ianuarie 1999, Uniunea Economică şi Monetară a intrat în cea de-a treia etapă, odată cu apariţia SERC în locul IME. În conformitate cu art. 106, paragraful 1 din Tratatul CE, SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale naţionale) . În conformitate cu art. 105, paragraful 1 din Tratatul CE, obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor.

Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale din Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii, aşa cum sunt definite în art. 2 din Tratat: o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice. SEBC acţionează conform principiului unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor comunitare.

Potrivit dispoziţiilor art. 105, paragraful 2 TCE, sarcinile fundamentale ale SEBC sunt:

 definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Europene;

 desfăşurarea operaţiunilor de schimb pentru Euro în raport cu monedele necomunitare;

 păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre - de subliniat că această prevedere nu aduce atingere deţinerii şi gestionării de către guvernele statelor membre a fondurilor de rulment în valută;

 promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.

De asemenea, SEBC contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar.

Potrivit dispoziţiilor art. 107 din TCE, în exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea obiectivelor şi a îndatoririlor care le sunt conferite prin Protocolul 3 al TUE, nici BCE, nici o bancă centrală naţională şi nici un membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme.

Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea sarcinilor lor. Acest principiu conferă un mare grad de independenţă SEBC, lucru necesar pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

Structurată pe parcursul a cinci capitole, lucrarea de faţă încearcă să ofere o imagine cât mai completă asupra noului concept de cetăţenie europeană şi drepturile pe care le implică aceasta. Din prezenta lucrare, nu putea lipsi însă şi un capitol introductiv privind istoricul constituirii Comunităţilor Europene şi apoi al Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht din 1992).

Tot în capitolul de debut al lucrării, am lămurit, pe cât posibil, şi unele noţiuni, concepte şi teorii privind cetăţenia în general şi cetăţenia europeană, în special. Având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă trebuie să reţinem că „cetăţenia europeană” a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu.

Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora:

 dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi de sănătate publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată (la fel şi pentru expulzare);

 dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;

 dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.

Structurată pe parcursul a cinci capitole, lucrarea de faţă încearcă să ofere o imagine cât mai completă asupra noului concept de cetăţenie europeană şi drepturile pe care le implică aceasta. Din prezenta lucrare, nu putea lipsi însă şi un capitol introductiv privind istoricul constituirii Comunităţilor Europene şi apoi al Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht din 1992). Tot în capitolul de debut al lucrării, am lămurit, pe cât posibil, şi unele noţiuni, concepte şi teorii privind cetăţenia în general şi cetăţenia europeană, în special.

Având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă trebuie să reţinem că „cetăţenia europeană” a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora:

 dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi de sănătate publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată (la fel şi pentru expulzare);

 dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;

 dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.

În continuare, în cadrul capitolului III al lucrării am avut în vedere statutul cetăţeanului europeană aşa cum este dat de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene - cartă ce fixează un ansamblu de drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, regrupate în şase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aşa cum am arătat pe parcursul lucrării de faţă, aceste drepturi sunt bazate pe drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe tradiţiile constituţionale ale statelor Uniunii Europene.

În fine, capitolul IV se opreşte cu câteva detalii asupra cadrului instituţional implicat în protecţia drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene şi anume: Agenţia Drepturilor Fundamentale care are ca obiectiv de a furniza instituţiilor şi autorităţilor Uniunii Europene precum şi statelor membre, asistenţă şi expertiză în domeniul drepturilor fundamentale atunci când acestea pun în aplicare legislaţia comunitară; instituţia Mediatorului European înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht (1992) care investighează şi sesizează cazurile de proastă administrare a activităţii instituţiilor sau organismelor Comunităţii Europene, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European; Curtea Europeană a Drepturilor Omului – care deşi nu este instituţie a Uniunii Europene, este singura instanţă europeană cu atribuţii în acest domeniu.

Instituirea unei cetăţenii europene reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale procesului de integrare europeană parcurs în prezent. Mult timp, poate chiar prea mult (după cum apreciază specialiştii în domeniu ), a fost analizată numai crearea Pieţei unice europene, atribuindu-se aspectelor economice şi financiare o importanţă excesivă, reuşindu-se, astfel, să se treacă peste obiectivul primordial al părinţilor fondatori ai Comunităţilor: acela de a uni popoarele Europei şi nu numai pieţele naţionale.

Conceptul de „cetăţenie europeană” a fost introdus în mod oficial, pentru prima dată, prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora. Ca o concluzie finală, încheiem prezenta lucrare citând o frază simplă, dar plină de conţinut: „(…) cetăţenia europeană reprezintă (…) epilogul unui îndelungat, dar ireversibil, proces, constituind, în acelaşi timp, punctul de plecare al realizării efective a unui spaţiu integrat de libertate, de securitate şi de justiţie” [A. Fuerea, Dimensiunea politico-juridică a cetăţeniei europene, articol publicat în broşura „Cetăţenie naţională – cetăţenie europeană”, Editura Libra, Bucureşti, 2003, p. 32].