Editura Adevarul Holding

Publicată prima dată în 1981, trilogia „Dragostea şi Revoluţia” cuprinde volumele „Toamna roşie”, „Cei care plătesc cu viaţa” şi „Speranţa”. Şi în acestea, personaje principale sunt ţăranii. Problema colectivizării l-a urmărit pe autor, aşa cum declarase chiar el: „Mă duceau la exasperare imaginile din literatură în care ni se descria un ţăran continuu fericit şi care nu mai ştia ce să facă de bucurie că a venit în sfârşit revoluţia socialistă să-l invite la colectivizare ca la o serbare”. Autorul, se întreabă meditativ, pentru a stârni parcă în cititor conştiinţa neamului: „Cine stabileşte şi cine măsoară hotarele vârstei şi ale vârstelor? Cine poate decide când începe, când poate să înceapă şi când se încheie marea iubire? Şi când avem, şi când nu avem dreptul la ea?”. Trilogia „Dragostea şi Revoluţia”, incomodă nu doar înainte de 1989, ci şi după, a fost distrusă, chiar arsă, încercându-se astfel scoaterea ei din memoria literaturii. Chiar şi aşa, Dinu Săraru mărturiseşte că nici în acest caz nu s-a simţit obligat să schimbe măcar un cuvânt sau o virgulă din manuscrisul original; aşadar şi aceste volume, precum întreaga sa operă, şi-au păstrat integritatea. „Dragostea şi Revoluţia” este, din 1984, nu doar un titlu de carte, ci şi de film, căci ideea cărţii l-a inspirat pe regizorul Gheorghe Vitanidis.

TITLU EPUIZAT!

„Iarba vantului“ (1993) si „Crima pentru paman“ (1994) continua trilogia inceputa cu „Niste tarani“ (1974), roman considerat de unii critici drept memorabil. Desi scrise la distanta de aproximativ doua decenii, cele trei titluri formeaza un tablou unitar, infatisand viata zbuciumata a taranului roman, autorul aducand in prim-plan personaje bine conturate, precum Gaita ori Damian Vulpenaru. In ambele volume, Dinu Sararu are remarcabilul talent de a tine in mana firele unei naratiuni complexe, pricepandu-se, de asemenea, sa-si condimenteze naratiunea cu anecdote savuroase si intamplari adevarate. Citind cele doua volume, ca si celelalte romane ale lui Dinu Sararu, cititorul constata ca autorul speculeaza cu finete detaliul, uneori exagerandu-l spre caricatural. Totodata, scriitorul are o teribila placere de a construi fraze lungi, cu un capat in timpul prezent si cu celalalt in timpul memoriei. In 2002, la Teatrul National a avut loc premiera piesei „Crima pentru pamant“, in regia lui Grigore Gonta, cu Draga Olteanu-Matei si Costel Constantin in rolurile principale.

Dinu Sararu marturisea: „Tot ce am scris, am scris din spirit polemic“, fapt anuntat inca de primul sau roman, „Niste tarani“. „Atunci cand am scris-o, in 1974, era prima carte care denunta atrocitatile petrecute in lumea satului romanesc in epoca colectivizarii fortate, cu amestecul brutal al Securitatii in procesul de colectivizare“, marturiseste autorul. Asadar, taranii lui Dinu Sararu nu sunt niste tarani fericiti, ci niste tarani framantati de nesiguranta unui viitor care ii apasa... Autorul a publicat prima data „Niste tarani“ in foileton saptamanal in revista „Flacara“, dar dupa aparitia primelor capitole a fost obligat sa se opreasca, iar profilul revistei s-a schimbat brusc si nu i-a mai permis aceasta colaborare. Cea mai draga pagina scrisa vreodata se afla in aceasta carte, dupa cum ne-a marturisit chiar Dinu Sararu. Este vorba despre cea care descrie moartea lui Patru. Cat despre personajul principal, Naita Lucean, acesta este intruchiparea unui personaj real, consatean al autorului. Chiar si filmul „Vanatoarea de lupi“ ce are la baza cartea lui Dinu Sararu, in regia lui Mircea Daneliuc, il portretizeaza pe Naita dupa o lunga documentare in satul Slatioara, folosind pana si straiele pe care le-a purtat personajul real. Piesa de teatru, pusa in scena sub bagheta Catalinei Buzoianu, dupa aceeasi carte, s-a jucat noua ani cu casa inchisa, avand acelasi succes pe toate scenele din Romania.

La vârsta de 18 ani, Shakespeare s-a casatorit cu o fata din orasul sau, Anne Hathaway (moarta în 1623), care avea cu opt ani mai mult decât el. Primul lor copil, Susannah, s-a nascut 6 luni mai târziu, iar gemenii Hamnet si Judith în 1585. Hamnet, unicul sau fiu, a murit în 1596 la vârsta de 11 ani. S-a sugerat adesea ca versurile din „Regele Ioan” ce încep cu „Durerea umple camera fiului meu absent”, reflecta durerea lui Shakespeare Aceasta drama istorica înfatiseaza evenimente din perioada domniei regelui Ioan Fara de Tara (Ioan Plantagenetul, 1199–1216), fiul lui Henric al II-lea si al Eleanorei de Aquitania. A fost scrisa catre sfârsitul secolului al XVI-lea si publicata abia în 1623. Aceasta scriere da o replica unei tragedii anonime, Domnia framântata a regelui Ioan, reprezentata prin 1591, în care sângerosul monarh era reprezentat ca un adevarat erou national. Regele Ioan ajunge pe tronul Angliei prin asasinarea lui Arthur de Bretania, fiului lui Richard Inima de Leu. Chemat de Filip August al Frantei (al cariu vasal era deoarece detinea teritoriile de lânga Marea Mânecii) pentru a fi judecat pentru crimele sale, Ioan pierde posesiunile franceze. Desi este ajutat de ostile bastardului Faulconbridge, care lupta cu eroism, regele Ioan este înfrânt la Roches-aux-Moines si îsi pierde viata dispretuit de toti. Probabil scrisa în jurul anului 1595, piesa „Richard al II-lea” a fost publicata prima data la 1623, dar a aparut si la 1597 sub denumirea „Tragedia Regelui Richard al II-lea”. Personajul central al piesei este chiar Richard al II-lea. Din primul act, îl vedem pe rege cum sade maiestuos pe tronul sau, în fata multimii. Varu lui Richard al II-lea, Henric Bolingbroke, duce de Hereford, se cearta cu Thomas Mowbray, primul duce al Norfolk. Ei cer ajutorul regelui, pentru a judeca si hotarî cine are dreptate. Desi încearca sa-i impace, regele nu are succes iar cei doi se provoaca la duel... Scena acestei lupte este îndelung pregatita de o ceremonie descrisa în amanunt. Dar în cele din urma Richard al II-lea le întrerupe duelul si îi pedepseste în egala masura...

Piesa „Henric al IV-lea”, scrisa nu mai târziu de 1597, este alcatuita din doua parti. Cu toate acestea, lucrarea poate fi considerata de sine statatoare, dar partile I si a II-a pot fi tratate si separat. Daca în prima parte se simte o nota umoristica, cea de-a doua parte are mai degraba notele unei comedii sumbre. Iar daca în prima parte problema-cheie este onoarea, în cea de-a doua este legea. Ilarold Jenkins s-a ocupat în mod special de problema celor doua parti ale piesei Henrie al IV-lea si a rezolvat-o împacînd ambele puncte de vedere de mai sus: „Henrie al IV-lea, în concluzie, reprezinta în acelasi timp o piesa si doua piese. Prima parte începe cu o actiune pentru care nu are spatiu suficient, dar pe care o rotunjeste partea a doua. Tinînd însa seama de faptul ca jumatate din actiune se încheie în partea întâi, exista primejdia unui gol în partea a doua. Pentru a umple acest gol, Partea a II-a dezvolta povestea noterminata a lui Falstaff si reia ceea ce este terminat în povestea printului. Cele doua parti sînt complementare, dar ele sînt si independente, ba chiar si incompatibile”.

„Henric al V-lea” este ultima piesa din cea de a doua tetralogie (dupa „Richard al Il-lea” si „Henric al IV-lea” cu partile I si a II-a) si a fost scrisa între 1598-1599 sau, dupa cum sustin unii cercetatori pe baza referirii la Essex din prologul actului VI, între plecarea acestuia în Irlanda si înapoierea sa în Anglia, respectiv 27 martie si 28 septembrie 1599. În editia in-folio din 1623, piesa ocupa al cincilea loc în sectiunea „istorie”. Tânarul rege Henric al V-lea al Angliei invadeaza Franta, pentru a-si proclama dreptul la regat si la mâna fiicei suveranului francez. Dupa poetul german Karl Schlegel, Shakespeare insinueaza ca Henric are motive ascunse sa porneasca razboiul împotriva Frantei: „Henric avea nevoie de un razboi extern pentru a-si consolida tronul (...) Îînvatatii sai episcopi sunt tot atât de dispusi sa-i dovedeasca dreptul indiscutabil la coroana Frantei pe cât este el de dispus sa-i permita constiintei sale sa fie linistita de dânsii...”. Ironia shakespeariana însoteste si dorinta regelui de a-si consolida cuceririle prin casatoria cu o principesa franceza: „Rodul acestei uniri, prin care cele doua natiuni îsi fagaduiau atâta fericire în viitor, a fost slabul si bicisnicul Henric al Vl-lea, sub a carui domnie toate au fost pierdute într-un chip lamentabil”.

Una dintre cele mai importante drame istorice shakespeariene este trilogia „Henric al VI-lea”. Actiunea piesei începe în dupa-amiaza mortii regelui Angliei, Henric al V-lea, când fiul mai mic al acestuia, Henric al VI-lea, se instaleaza pe tron. Noul rege este sfatuit îndeaproape de Lordul Protector Gloucester, în timp ce Ioana d’Arc conduce Franta în lupta împotriva Angliei. Trilogia „Henric al VI-lea” a fost scrisa înainte de „Henric al V-lea”. În „Henric al VI-lea” facem cunostinta si cu celebrul personaj comic Falstaff cel gras si viclean. Se spune ca aventurile lui nefericite o amuzau într-un mod deosebit pe regina Elisabeta, acesta ceraâdu-i continuarea lor, comanda ce a fost onorata foarte repede de scriitor, prin „Nevestele vesele din Windsor”.

Scrisa probabil în 1591, „Richard al III-lea” e o piesa istorica. Shakespeare pune în lumina scurta domnie a regelui Angliei. Dupa „Hamplet”, este cea mai lunga piesa si a fost conceputa dupa primele trei parti din „Henric al VI-lea”. Prima punere în scena dateaza de la 17 noiembrie 1633, când Carol I si Regina Maria au privit spectacolul cu ocazia Zilei Reginei. Duce de Gloucester, poreclit Richard cel Cocosat, se încapatâneaza sa urce pe tronul Angliei. Pentru a-si atinge scopul, îi asasineaza pe regele Henric al Vl-lea si pe fiul acestuia, Eduard. De asemenea, o seduce pe vaduva Anne, îi închide si-i ucide nepotii. În cele din urma, când ajunge pe tron, el o alunga pe Anne si se însoara, în schimb, cu nepoata sa, Elisabeth. În „Richard al III-lea”, Shakespeare a cuprins atât ascensiunea, cât si decaderea unuia dintre cei mai mari tirani ai lumii. Un titlu alternativ al piesei „Henric al VIII-lea” pare sa fi fost „All is True” („Totul e adevarat”). Din acest motiv se banuieste ca piesa nu e scrisa doar de Shakespeare sau e completata de succesorul sau, John Fletcher. Ca de obicei, atunci când scria piese istorice, Shakespeare se documenta din cronicile lui Raphael Holinshed (1587). Dar pentru a-si atinge scopurile dramatice, nu a respectat întotdeauna firul cronologic al întâmplarilor. Sau chiar a amestecat fapte petrecute de-a lungul a doua decenii. Aceasta piesa presupune, fara a o spune însa direct, ca acuzele de tradare aduse împotriva ducelui de Buckingham sunt false. De asemenea, rusinea si decapitarea Annei Boleyn, cea de-a doua sotia a lui Henric al VIII-lea, sunt evitate si nici o indicatie cu referire la alte patru sotii ale monarhului nu sunt mentionate în piesa.

Probabil conceputa între anii 1590-1594, piesa „Îmblânzirea scorpiei” începe cu o scena în care un betiv pe nume Sly este pacalit de catre un machiavelic lord ca este un nobil. Povestea principala este însa aceea a iubirii cu idilei cu nabadai dintre Petruchio, un gentelman din Verona, si Katherina, o femeie vicleana, o adevarata scorpie. Daca initial aceasta nu îi accepta lui Petruchi avansurile, în cele din urma, convinsa de vorbele mestesugite ale barbatului, se transforma într-o sotie credincioasa si supusa. Elementele misogine ale acestei piese au devenit subiect de controversa, mai ales pentru publicul sau cititorul modern. Lucrarea „Mult zgomot pentru nimic” dezvolta, în paralel, doua povesti: dragostea dintre Benedick si Beatrice si cea dintre Claudio si Hero. În secolul al XVI-lea, în Messina (Sicilia), Hero locuieste cu tatal, guvernatorul Lenato, si verisorii ei, Beatrice si Antonio.

La începutul piesei, Antonio îi întâmpina pe printul Don Pedro si pe soldatii Claudio si Benedick abia întorsi, victoriosi, din lupta. Claudio se îndragosteste de Hero de îndata ce o cunoaste. Si ea îi împartaseste repede sentimentele, asadar cei doi planuiesc nunta. Dar, în acelasi timp, pun la cale o farsa, iar „victime” sunt Benedick si Beatrice. Scopul e ca acestia sa se îndragosteasca. Însa Benedick si Beatrice nu vor sa-si arate afectiunea de la început si se întrec mereu în a-si gasi cusururi unul altuia. Povestea se complica atunci când maleficul Don John, fratele printului Don Pedro, pune în pericol casatoria dintre Claudio si Hero. Comedia „Mult zgomot pentru nimic” e scrisa de Shakespeare dupa zece ani de drama. Criticii americani sunt de parere ca dramele shakespeariene sunt mai lesne de înteles decât comediile sale. „mult zgomot pentru nimic” a fost publicata la 23 august 1600, iar în limba româna lucrarea a fost tradusa abia la 1956. Parca ar fi un testament literat al lui Shakespeare, „Furtuna” a fost scrisa cel mai probabil în ultimii ani de viata ai autorului. Istoricul culturii britanice Jack Lindsay spunea: „«Furtuna» reprezinta concluzia finala a lui Shakespeare asupra unei omeniri ale carei avânturi pozitive si negative nu a încetat sa le experimenteze pe scena, de la mitul organic, dar benefic si malefic în acelasi timp, pâna la ordinea feudala, eroica, a relatiilor individuale directe (...), ordine care genereaza (...) o societate a relatiilor de onoare si de vitejie (...)”. Magicianul Prospero, duce de Milano, si fiica sa, Miranda, au fost blocati timp de doisprezece ani pe o insula, din cauza gelosului frate al lui Prospero, Antonio. Dotat cu puteri magice, Prospero este servit de un spirit, Ariel, pe care Prospero l-a salvat de razbunarea unei vrajitoare.

Între anii 1598-1601, Shakespeare a fost pasionat sonete şi a scris 154. Remarcabile sunt sonetul 116, în care autorul exprimă ideea unei iubiri pure şi statornice şi sonetul 130, care ilustrează însă luciditatea, realismul. În „Introducere în shakespeareologie

Scrisa în apropierea Craciunului de la 1600, „A douasprezecea noapte”, ca multe alte comedii shakespeariene, e bazata pe încurcarea identitatii unor personaje. Viola se travesteste în barbat, ia numele de Cesarino si intra în serviciul ducelui Orsino. Acesta din urma e îndragostit de tânara Olivia, al carei tata si frate au murit recent. Pentru a-i cuceri inima, Orsino îl foloseste ca intermediar de Cesarino. Crezând ca Cesarino este barbat, Olivia se îndragosteste de acesta, adica de Viola... La rândul ei, Viola se nutreste sentimente ducelui, cel care-i devine prieten apropiat si confident în acelasi timp... Probabil scrisa între 1601-1608, „Totu-i bine când sfârseste bine” a fost prima data publicata la 1623. Înitial piesa a fost considerata comedie, apoi s-a discutat importanta mai mare a unor fragmentele de tragedie. Având ca sursa „Decameronul” lui Boccaccio, piesa are ca titlu un proverb a carui povata e aceea ca nici o problema nu conteaza daca se sfârseste fericit. Piesa e povestea unei servitoare, Helena, si a iubirii ei pentru Lordul Bertram, un tânar nobil. Bertram este chiar fiul contesei pentru care Helena lucreaya. El planuieste sa plece la Paris, pentru a deveni pupilul Regelui Frantei. Se pare ca regele este grav bolnav. Helena, al carei tata a fost un renumit fizician, se ofera sa-l însanatoseasca, daca regele îi va promite ca o lasa sa se marite c Bertram. Alteta Sa accepta... Scrisa probabil între 1603-1604, piesa „Masura pentru masura” este, potrivit criticilor, în egala masura o comedie si o tragedie. Vincentio, duce în Viena, anunta ca vrea sa paraseasca orasul cu interese diplomatice. Lasa grijile guvernamentale în mâinile lui Angelo. Acesta din urma, însa, pare a fi nucrutator cu un tânar, Claudio, ce si-a lasat iubita, pe Julieta, însarcinata înainte de nunta. Desi marturiseste ca vrea cu adevarat sa o ia de sotie pe fata, Claudio e totusi condamnat la moarte de catre Angelo. Dar Angelo nu stie ca este urmarit îndeaproape de ducele Vincentio, care nu a plecat cu adevarat din oras ci doar s-a deghizat în calugar si urmareste îndeaproape ce fac locuitorii Vienei precum si ce decizii ia Angelo în lipsa sa...