Editura Tineretului

Personalitatea covârşitoare a omului politic a influenţat fără nici o îndoială receptarea operei poetice a lui Octavian Goga, ajungându-se la practicarea unei lecturi indiscutabil deformate, care nu serveşte în nici un caz operei; o asemenea lectură are în vedere în primul rând dimensiunea socială a poeziei, devenită până la urmă ea însăşi un manifest mobilizator care îşi pierde rostul, „utilitatea“, atunci când idealurile politice – ale omului Goga în primul rând, ale militantului neobosit pentru unitatea naţională – sau împlinit.

Consecinţa unui asemenea mod de a percepe opera este fără îndoială punerea sub semnele întrebării a universului imaginar, autarhic, pentru o creaţie bazată aproape în exclusivitate pe un mimesis nu în întregime motivabil, acceptându-se, în schimb, cu destulă generozitate, virtuozitatea expresivă ori autenticitatea unui final de tristeţe răzbătând din textul literar, tristeţe ce ar fi ea însăşi cauzată social şi politic, mai puţin sentiment definitoriu pentru un individ care, având conştiinţa modului de a fi în lume, are, în final, nostalgia patriei originare.

TITLU EPUIZAT!

Dedic aceasta carte ofiterilor din organele securitatii statului, pentru munca lor plina de raspundere, perseverenta si eroismul pe care-l dovedesc in apararea linistei noastre creatoare.

Nicolae Tautu

... Care povestitor a fost atît de bogat şi de poetic, atît de artist, încît să spuie legendele atît de frumos şi de sensibil?

În Ispirescu vezi dihăniile şi te înspăimîntă, vezi voinici frumoşi şi viteji şi rîmneşti la ei, vezi Cosînzene şi te prăpădeşti după ele, vezi foamea leşinată şi piţigăiată şi-ţi trec fiorii de-a lungul spinării. La el epitetele şi imaginile sînt potrivite şi artistice, sînt vii şi concrete, încît te zguduie şi-ţi trimite emoţia fără să prinzi de veste... Dar limba? (...) Limba poporului e vie, limba lui Ispirescu este imaginea desăvîrşită a acestei limbi uitate, sărăcite, schilodite de către mulţimea scriitoraşilor ignoranţi şi lipsiţi de talent... Acest împărat al basmelor s-a stins lăsînd vii şi nepieritoare de pe urma sa, un popor întreg de zmei, de zmeoaice, de împăraţi şi împărătese, de muma pădurii, de balauri, de păsări măiastre, de voinici, de zîne, de feţi-frumoşi şi de cosînzene. Cine poate fi mai neîntrecut în împărăţia sa decît acest împărat povestitor?

BARBU DELAVRANCEA

 Extras:

(. . .) N-apucasem încă bine să mă vâr în apă, când iată că, tot dincotro venisem eu, zăresc, din depărtare, că vine și se îndreaptă spre locul unde mă scăldam cineva necunoscut, dar un soi de cineva care, după vorba cu țâcneli a lui Honcu, nu putea fi decât dl Arsene... Astfel, de după spate și prin dosul urechii stângi îi ieșea, se prelungea și se pierdea sus în văzduhuri ceva subțire și lung, dar ceva nesfârșit de lung și de subțire... Era o pușcă... De unde găsise dl Arsene o pușcă așa de lungă, ca să și-o anine în gât cu o curea adusă cruciș peste piept, n-aș putea spune; știu atâta: că și astăzi mă împunge în creier lungimea puștii d-sale; sau poate mi se păru mie așa de lungă, numai din pricina nepotrivirii cu omul de o șchioapă ce o purta, sau, mai bine zis, a chișcăturii de om, vorba lui Honcu... se poate!... Ceva se târa după dânsul pe pământ... Era pardesiul său lung, îmbrăcat numai pe-o mânecă, iar partea dreaptă a hainei rămăsese în voia întâmplării, slobodă să măture prundișul, dacă ar fi avut gust, sau să fluture în bătaia vântului, dacă numaidecât ar fi avut această fantezie... Sosi pe mal și, în chipul cel mai obișnuit din lume, se puse jos, chiar lângă straiele mele, se descălță de botine și de colțuni, vârî câte un colțun în fiecare botină, înghesui câte o botină în fiecare buzunar al pardesiului și, suflecându-și pantalonii numai până la glezne, intră în apă, cu gândul, pe cât înțelesei, de a o trece dincolo... După cum se târâse pe pământ, așa poala dreaptă a pardesiului se târa acum prin apă, și apa-i ajunsese până la genunchi, peste pantalonii suflecați până la glezne; iar după linia ce apucase pentru a trece curmezișul Tazlăului, prubuluiam că o să se împiedice de picioarele mele, lungite pe sub apă; și cu toate acestea, existența mea în mijlocul pârâului trecea pentru dl Arsene tot așa de nebăgată în seamă ca și acea a unui netrebnic mormoloc... Ceva se răzvrăti în mine; dar iute iarăși mă potolii... Am și eu, ca toată lumea, slăbăciunile mele, iar pentru oamenii care, sub forme neobișnuite, ascund alcătuiri temeinice sufletești, am avut întotdeauna o deosebită slăbăciune; și poate că, mai la urmă, să am și dreptate... Pentru ce, adică, mi-aș gâtui eu îmboldirile propriei mele firi, turnându-le în tiparul sucit și îngust al "conveniențelor" meșteșugite, și aș trece în ochii... celor proști drept ceea ce nu sunt?... Pe cât mi se păru mie, deocamdată, domnul Arsene era un original; iată pentru ce prinsei numaidecât dragoste pentru el și-i îngăduii, pentru moment, să mă așeze în mintea lui pe treapta netrebnică a celor mai de pe urmă mormoloci... Am însă și toanele mele de răutate; astfel, când fu numai la câțiva pași depărtare de mine, mă lungii pe spate, scosei picioarele afară și începui a bate apa cu atâta furie, încât ridicai în calea domnului Arsene o stavilă nestrăbătută de stropi de apă... Ți-ai găsit!... Ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, domnul Arsene își urma drumul netulburat, pășind metodic prin apa repede ce-i trecuse peste genunchi; străbătu ploaia năprasnică scornită de mine, ieși pe malul celălalt și se înfundă în pădure...

Mă hotărâi să-l urmăresc. Ieșii îndată din apă, îmi umflai în brațe straiele de pe mal, trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute și mă înfundai în pădure pe urmele domnului Arsene...

(. . .)