EBooks - Lucrari in format electronic

Termenul de “flagrant” semnifică prinderea făptuitorului în „focul” acţiunii sale sau imediat după săvârşirea infracţiunii. Codul de procedură penală român, prin art. 465, dispune că este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

Pornind de la momentul în care a fost descoperită infracţiunea flagrantă, specialiştii în domeniu au arătat că asemenea infracţiuni au forme tipice şi forme asimilate.

Infracţiunea flagrantă prin asimilare este denumită şi infracţiune cvasi-flagrantă şi constă în urmărirea făptuitorului, imediat după săvârşirea infracţiunii, de către persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public.

De asemenea, infracţiunea este flagrantă prin asimilare, când făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

În ceea ce priveşte investigarea omorului cu arme de foc, aceasta se înscrie în cadrul unei activităţi deosebit de anevoioase, având un obiect de cercetare specific ce este constituit din armele de foc şi urmele acestora. În cazul utilizării armelor, la locul faptei rămân un număr însemnat de urme, rezultate din folosirea acestora iar în unele cazuri chiar şi arma sau bucăţi din aceasta. Probele materiale ridicate se supun, de regulă, expertizei criminalistice (balistica judiciară); multe dintre problemele care se referă la împrejurările faptei pot fi soluţionate pe baza acestei expertize, iar altele se pot rezolva la locul faptei.

În literatura de specialitate, urmele biologice mai sunt denumite şi urmele materie de natură umană sau urme bio-criminalistice. În general, ele nu au o formă exterioară bine conturată, excepţie făcând oasele, unghiile şi firele de păr, pe care însă, nu le avem în vedere pe parcursul lucrării.

Urmele biologice de natură umană sunt produse de secreţie, excreţie şi resturi de ţesuturi rezultate în procesul săvârşirii unor fapte penale sau în legătură cu acestea.

În funcţie de provenienţă, produsele biologice se pot clasifica în:

- Produse de secreţie (salivă, colostru , lapte matern, secreţie nazală etc.); 

- Produse de excreţie (spermă, materii fecale, meconiu , urină, lichid amniotic , vernix caseosa , lohii , spută, vomismente etc.);

- Ţesuturi care pot fi moi (sânge, masă cerebrală, ţesut muscular, piele etc.) sau dure (oase, cartilage, unghii etc.).

Urmele lăsate de produsele biologice la faţa locului furnizează indicii preţioase referitoare la victimă, făptuitor, factori favorizanţi şi determinanţi ai faptei săvârşite etc.

Termenul de pruncucidere este propriu legislaţiei noastre şi defineşte o sferă mai restrânsă decât aceea a conceptului de infanticid din legislaţiile altor state. Infanticidul este încadrat la omucidere, fiind considerat o formă specială a acestuia în care se acordă circumstanţe atenuante sau agravante în raport de situaţia socială a femeii.

Pruncuciderea este definită de Codul penal la articolul 177 ca fiind: "Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mamă, aflată în stare de tulburare pricinuită de naştere". Rezultă deci că infracţiunea trebuie să cuprindă următoarele elemente juridice:

- uciderea pruncului, prin comisiune sau omisiune;

- uciderea să se execute asupra unui copil nou născut;

- uciderea să fie săvârşită de mama nou-născutului;

- mama să prezinte o tulburare legatăde actul naşterii (recunoaşterea unor stări psiho-fiziologice anormale determinate de naştere care, fără a provoca tulburări de conştienţă ce ar duce la abolirea discernământului, sunt capabile să explice conduita deviantă a femeii, imediat după naştere).

În legătură cu tema acestei lucrări, importanţa cercetării criminalistice apare strâns legată de unele infracţiuni contra persoanei – Omorul (art. 174-179 C. pen.), Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 180-184 C. pen.), Pruncuciderea (art. 177 C. pen.), Uciderea din culpă (art. 178), Violul (art. 197) etc., dar şi în alte categorii de infracţiuni – furt, tâlhărie, înşelăciuni etc. - unde, nu de puţine ori, pentru aflarea adevărului, au fost necesare expertize criminalistice sau constatări tehnico-ştiinţifice în ceea ce priveşte urmele de la locul faptei, fie ele urme de mâini, picioare sau de altă natură.

Din interpretatea dispoziţiilor C. proc. pen., rezultă că persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor. Legea nu prevede o limită minimă de vârstă de la care un minor să poată fi ascultat în calitate de martor.

În legătura cu martorul minor, potrivit prevederilor art. 81 C. proc. pen. rezultă că, până la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţăt spre creştere şi educare.

O altă prevedere procedurală se referă la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având însă datoria să-i atragă atenţia să spună adevărul (art. 85 alin. 9 C. proc. pen.).

De asemenea, potrivit art. 92 alin. 2 C. proc. pen., nu pot fi martori asistenţi, printre alţii, minorii sub 14 ani.

În ceea ce priveşte celelalte aspecte ale drepturilor şi obligaţiilor martorilor minori, facem trimitere la cele afirmate la Capitolul I, Secţiunea I, § 1., unde am vorbit despre obligaţiile şi drepturile martorilor în general.

Marea diversitate a situaţiilor în care se săvârşesc infracţiunile, multitudinea şi complexitatea aspectelor ce trebuie stabilite cu ocazia cercetării faptelor comise, atribuie cercetării la faţa locului caracterul unei activităţi de grup, de echipă. Această împrejurare explică necesitatea participării, alături de organele judiciare, şi a altor persoane cu pregătire de profil în diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, chemate să acorde asistenţă de specialitate sau să efectueze anumite activităţi ori constatări de specialitate.

Structurată pe parcursul a patru capitole, lucrarea de faţă încearcă să abordeze un fenomen de actualitate şi, din păcate, în continuă expansiune – traficul de droguri.

În ideea elaborării unei lucrări cât mai complete, studiul de faţă debutează cu un capitol introductiv – „Aspecte generale privind drogurile, consumul de droguri şi traficul ilicit de droguri”.

În continuare, capitolul II al lucrării – „Infracţiunile cu privire la consumul şi traficul ilicit de droguri” este dedicat prezentării faptelor prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în special reglementările din lege cu privire la sancţionarea traficului şi a altor operaţiuni ilicite cu droguri şi alte substanţe aflate sub control naţional.

În capitolul următor al lucrării am avut în vedere prezentarea unor aspecte de drept procesual penal, prezentarea unor metode tactice şi tehnico-ştiinţifice de depistare a traficanţilor şi de identificare a toxicomanilor. Ultima parte a aceluiaşi capitol se referă la măsurile de prevenire şi combatere a traficului de droguri, lupta împotriva acestui fenomen pe plan intern şi internaţional.

În fine, lucrarea se încheie cu un capitol de „Concluzii” de unde reţinem ca idee de bază că traficul de droguri se manifestă ca un fenomen la scară planetară şi la ora actuală, îmbracă fără dubiu haina crimei organizate transnaţionale.

Există foarte multe cazuri în practică când, spre exemplu, un grup de martori relatează într-un anumit fel o împrejurare, în timp ce persoana vătămată sau alţi martori o relatează în contradictoriu. În astfel de situaţii, ceea ce contribuie cel mai mult la formarea convingerii intime a judecătorului sunt probele materiale, desigur, atunci când ele pot fi găsite. De aceea, criminalistul trebuie să caute probele materiale şi acolo unde este de necrezut că le va găsi. Astfel, cu insistenţă şi perseverenţă nu pierde nici o ocazie de a le descoperi şi valorifica, pentru că, întotdeauna, un lucru este cert – probe există; dificultatea costă însă, în căutarea lor şi nu în ultimul rând în folosirea lor cât mai corectă în cadrul unui proces.

Descoperirea urmelor (petelor) de sânge la locul săvârşirii faptei se face după anumite procedee şi prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcţie de natura infracţiunii, particularităţile locului cercetat şi de natura obiectelor din perimetrul său. De regulă, obiectele care ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge sunt foarte variate ca structură, destinaţie, mărime, culoare şi formă de prezentare. Printre cel mai adesea întâlnite se pot enumera: corpul şi hainele omului, obiectele din perimetrul locului în cauză, instrumentele folosite, duşumelele, solul, iarba, frunzele arbuştilor etc.