EBooks - Lucrari in format electronic

Trăim într-o epocă în care omul a pătruns în cele mai cunoscute taine ale naturii. Asistăm la eforturi susţinute ale organizaţiilor internaţionale, ale şefilor de state şi de guverne, de a contribui la soluţionarea multiplelor conflicte şi contradicţii care apar în lume contemporană.

Constată o recrudescenţă nemaiîntâlnită a flagelului drogurilor. Se nasc o serie de întrebări fireşti, dintre care se detaşează una, de fond, şi anume dacă acest flagel poate fi pus, ca gravitate, alături de un altul ce ameninţă omenirea – războiul nuclear.

Un răspuns pertinent este greu de dat, dar lăsând să vorbească cifrele, apare concluzia că, de fapt, de la începutul secolului nostru, drogurile au produs mai multe victime umane decât toate conflagraţiile militare care au avut loc. Flagelul stupefiantelor reprezintă un grav pericol ce ameninţă tot mai mult umanitatea, printr-o diversitate de forme specifice.

Grav este că flagelul stupefiantelor a luat proporţii şi se observă cu uşurinţă că graniţele, problema violării acestora, a cetăţeniei, a respectării normelor de drept sunt trecute de marii traficanţi pe planul al doilea, ca şi cum nu ar exista. Însă, în pofida acţiunilor întreprinse de numeroşi factori, pe plan naţional, dar şi la nivel mondial, stupefiantele sunt şi vor continua să rămână, în această epocă, flagelul ce se extinde, căpătând noi şi noi dimensiuni.

Comunitatea internaţională este conştientă de pericolul deosebit de grav ce-l reprezintă consumul şi traficul ilicit de stupefiante pentru cetăţenii planetei şi în consecinţă, este hotărâtă să-i intensifice eforturile pentru diminuarea şi înlăturarea lui, în context cu rezolvarea celorlalte mari şi complexe probleme ce confruntă omenirea.

Activitatea de investigare se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod esenţial la realizarea scopului procesului penal. În accepţiunea legii procesual penale, cercetarea la faţa locului, de exemplu, constituie tot un procedeu probatoriu ce serveşte la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă. Importanţa investigării rezidă din aceea că, organul de cercetare penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele de care s-a folosit la comiterea infracţiunii, obiectele pe care acesta le-a atins în câmpul infracţional, căile de acces şi de părăsire a locului faptei unde a fost comisă fapta.

În ceea ce priveşte investigarea omorului săvârşit cu arme de foc, aceasta se înscrie în cadrul unei activităţi deosebit de anevoioase, având un obiect de cercetare specific ce este constituit din armele de foc şi urmele acestora.

În cazul utilizării armelor, la locul faptei rămân un număr însemnat de urme, rezultate din folosirea acestora iar în unele cazuri chiar şi arma sau bucăţi din aceasta. Probele materiale ridicate se supun, de regulă, expertizei criminalistice (balistica judiciară); multe dintre problemele care se referă la împrejurările faptei pot fi soluţionate pe baza acestei expertize, iar altele se pot rezolva la locul faptei.

În cazul descoperiri unei arme, mai întâi se va fixa în procesul verbal de cercetare şi în schiţa de plan a locului faptei aşezarea acesteia faţă de obiectele înconjurătoare, arma se va fotografia, iar din punctul de vedere al manipulării acesteia trebuie respectate anumite reguli, care sunt legate de faptul că: arma în nici un caz nu trebuie să fie îndreptată spre sine sau spre ceilalţi, de asemenea nu se va introduce niciodată o tije în canalul ţevii sau în garda declanşatorului. O urmă foarte importantă în ce priveşte cercetarea la faţa locului, în această situaţie, o reprezintă prezenţa mirosului de pulbere arsă în canalul ţevii, aceasta ducând la concluzia că s-a produs recent o împuşcătură.

Cu prilejul ridicării armelor de foc va fi necesar ca acestea să se descarce. În acest scop se va extrage cartuşul din depunător şi se decuplează magazia. Această operaţie se va face cu grijă, în aşa fel încât să se evite pătrunderea în canalul ţevii a unor substanţe străine. Arma de foc astfel pregătită se împachetează într-un ambalaj moale, care se sigilează.

Aceeaşi procedură se îndeplineşte şi în cazul cartuşelor care, de asemenea se sigilează şi se aşează la un loc cu arma. Pe ambalaj se face menţiunea corespunzătoare care este apoi semnată de anchetatorul penal. Important de precizat este faptul că, în cazul în care s-a tras, gloanţele şi cartuşele trase permit nu numai determinarea tipului armei dar şi stabilirea dacă împuşcătura s-a făcut cu arma ridicată de la bănuit. De aceea este necesar să se caute minuţios toate gloanţele şi tuburile. În împrejurarea în care se descoperă orificiul de pătrundere în al cărui canal s-a oprit glonţul, aceste date pot oferi informaţii în legătură cu determinarea locului de unde s-a tras.

De cele mai multe ori, gloanţele trebuie scoase din pereţi, cu această ocazie notându-se înălţimea la care este situat orificiu. Gloanţele găsite în obiecte de lemn se extrag împreună cu bucăţile de lemn în care acestea se găsesc, după această decupare extrăgându-se cu grijă glonţul.

O sursă foarte importantă în obţinerea unor informaţii de natură să ducă la aflarea unor date importante despre comiterea infracţiunii este tubul de cartuş, care rămâne la locul faptei atunci când împuşcătura se face cu o armă automată, iar când arma este neautomată tubul rămâne la locul faptei atunci când se rearmează. În cercetarea acestei surse de informaţie locul unde se află tubul trebuie fixat precis, trecându-se apoi la cercetarea fiecărui tub de cartuş, menţionându-se: lungimea, culoarea, diametrul interior al gâtului, precum şi semnele de marcaţie de pe rozeta tubului de cartuş. Cele prezentate, pe scurt, în acest capitol reliefează complexitatea operaţiunilor desfăşurate în cadrul investigării criminalistice, multitudinea de reguli care trebuie respectate pentru a nu se pierde urme preţioase a căror posibilitate de a fi refăcute este aproape nulă.

De aceea, în efectuarea acestei activităţi se cere o maximă atenţie şi un deosebit profesionalism, de rezultatul acestor cercetări putând depinde în mare parte rezolvarea cauzelor penale.

Nici Codul penal român intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cu modificările ulterioare, şi nici legile speciale nu dau o definiţie clară termenului de corupţie. Încercări de delimitare a noţiunii de corupţie s-au făcut şi pe plan internaţional, însă problema a rămas a fi tratată la nivel interdisciplinar. În literatura de specialitate se subliniază că fenomenului „corupţie” nu i se poate da o singură definiţie, deoarece corupţia este o problemă naţională şi internaţională, cu multiple forme de manifestare şi ca atare are şi ea multiple accepţiuni.

Pentru majoritatea sistemelor penale, corupţia este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea ilegală şi imorală a normelor referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţii financiare şi bancare.

Această orientare o au de exemplu, Codurile penale ale SUA şi Franţei. Pentru alte sisteme de drept penal, noţiunea de corupţie desemnează diferitele fapte ilicite prin exercitarea abuzivă şi frauduloasă a puterii, în scopul obţinerii unor avantaje personale de către funcţionarii publici, dar şi fapte care privesc alte forme de obţinere de foloase.

O astfel de viziune o au Codurile penale spaniol, german, portughez etc. Având ca punct de plecare această accepţie, în sens larg, se pot identifica în legislaţia penală română unele incriminări care au drept mobil un avantaj material sau alt folos. În acest sens, Codul penal român cuprinde mai multe fapte de corupţie, dintre care se pot enumera: şantajul (art. 194 C. pen.), seducţia (art. 199 C. pen.), gestiunea frauduloasă (art. 214 C. pen.), înşelăciunea (art. 215 C. pen.), delapidarea (art. 2151 C. pen.), etc.

Spre deosebire de alte legislaţii, legislaţia penală română foloseşte însă, explicit, noţiunea de „corupţie” pentru a incrimina doar infracţiunile de luare de mită (art. 254), darea de mită (art. 255), primirea de foloase necuvenite (art. 256), traficul de influenţă (art. 257). În acest sens sunt atât prevederile Legii nr. 78/2000, cât şi ale Legii nr. 161/2003. În toate aceste cazuri, se pretind sau primesc diferite avantaje materiale ori acceptă tacit sau expres, direct sau indirect, promisiunea unor avantaje materiale sau morale, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţionată ori întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, ca urmare a exercitării unei influenţe. În afara accepţiunii sale juridice, corupţia are şi o dimensiune politică şi instituţională.

Astfel formele corupţiei sunt mult mai variate, unele din ele - ca favoritismul, ingerinţa în activitatea funcţionarului sau acea formă tradiţională, „intervenţia” - fiind considerată, dacă nu acte cotidiene, cel puţin abateri minore care nu sunt sancţionate penal.

Acestora li se adaugă alte manifestări de corupţie, practicate pe scară largă, ce rezultă din influenţa banului în viaţa politică, tot mai mediatizată, combinată cu descentralizarea puterii locale, urbanizarea rapidă şi internaţionalizarea relaţiilor economice …

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, obiectele ce conţin sau poartă urme ale infracţiunii, înscrisurile ori valorile care constituie astfel de mijloace trebuie să fie, nu numai descoperite şi cercetate de organele de urmărire penală, dar şi păstrate până la soluţionarea cauzei.

Acesta pe de o parte, pentru a da posibilitatea celor interesaţi să poată lua cunoştinţă de materialul probator din fiecare cauză, iar pe de altă parte, administrarea probelor în faţa instanţei de judecată să se poată face cu ajutorul acestui material.

Pentru realizarea acestui scop, legea procesual penală a prevăzut şi activităţile menite să conducă la descoperirea şi ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloace de probă, cunoscute de organul de urmărire penală, precum şi la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului.

Printre acestea se numără şi percheziţia. Potrivit legii ‚ percheziţia este activitatea de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în căutarea - asupra unei persoane, în locuinţa sau la locul ei de muncă, ori în localurile deschise publicului - a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a cauzelor penale.

Observăm că, pentru efectuarea acestui act procedural legea prevede existenţa uneia din situaţiile cu caracter de cerinţe substanţiale: când există sau se presupune în mod întemeiat că ar exista un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă şi care s-ar afla în posesia unei persoane fizice sau juridice , sau când recurgerea la procedeul percheziţiei este necesară pentru descoperirea şi strângerea mijloacelor de probă.

În condiţiile vieţii contemporane, se impune cu necesitate dinamizarea progresului juridic - sub toate aspectele sale -, în pas cu progresul ştiinţific şi tehnic, progresul social general. Dreptul pozitiv contemporan, exprimând noile cerinţe sociale, reglementează toate relaţiile sociale în spiritul respectării ordinii de drept.

Cu ajutorul normelor de drept, relaţiile sociale sunt îndrumate şi se desfăşoară, înlocuindu-se o ordine spontană sau de drept vechi, de cele mai multe ori cutumiar, cu noua ordine socială şi de drept în conformitate cu noile norme. În acest context apare evident că o sarcină principală a dreptului o constituie apărarea, printr-un ansamblu de mijloace juridice, înclusiv prin mijloace de drept penal, a persoanei umane şi a drepturilor şi intereselor sale, a ordinii sociale, împotriva acelora care săvârşesc fapte ce tulbură această ordine.

Pentru realizarea acestor sarcini, dreptul nostru penal - atât cel cuprins în Codul penal , cât şi cel care se află în diferite legi speciale - asigură protecţia persoanei umane prin aceea că stabileşte un cadru foarte larg şi variat de incriminări, pe baza cărora instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite penale prin care se aduce atingerea, direct sau indirect, multiplelor drepturi şi interese ale persoanei. Ştiinţa dreptului penal şi legislaţiile penale ale diferitelor state fac distincţie din punctul de vedere al protecţiei penale, între faptele de pericol social prin care sunt lezate drepturile inerente persoanei umane şi faptele prin care sunt periclitate alte drepturi ale personalităţii.

Cele mai importante din aceste drepturi sunt enumerate în Constituţie (art. 22-49), fiind în acelaşi timp şi drepturi fundamentale - dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, dreptul la apărare, libertatea conştiinţei, dreptul la informare, dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, muncă şi protecţia socială a muncii etc.

Sunt fundamentale pentru că sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea omului, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane. Dreptul românesc pune în evidenţă faptul că justiţia reprezintă o formă fundamentală de activitate a statului, care se înfăptuieşte de organele judecătoreşti.

Dreptul românesc pune în evidenţă faptul că justiţia reprezintă o formă fundamentală de activitate a statului, care se înfăptuieşte de organele judecătoreşti. Săvârşirea de infracţiuni dă dreptul statului să intervină şi să pedepsească persoanele care au săvârşit astfel de încălcări.

Având un conţinut profund democratic şi apărând drepturile tutror cetăţenilor, justiţia din ţara noastră reprezintă un instrument al statului, menit să promoveze pe plan juridic şi prin mijloace specifice interesele legate de edificarea statului de drept. În vederea realizării sarcinilor sale, justiţia urmează a se înfăptui prin activitatea anumitor organe, la realizarea activităţii de justiţie penală aducndu-şi o anumită contribuţie şi alte organe ale statului.

În cadrul procesului de perfecţionare a democraţiei sociale, trebuie să ne referim la concepţia calitativ superioară de organizare a activităţii juridice, ce se caracterizează prin perfecţionarea caracterului preventiv al tuturor măsurilor ce se vor întreprinde, precum şi la concepţia referitoare la organizarea şi funcţionarea sistemului organelor de justiţie, a reorganizării întregului aparat judiciar.

La baza întregii activităţi judiciare trebuie puse principii fundamentale care să reflecte politica judiciară a statului nostru şi anume: respectarea neabătută a Constituţiei şi a legilor ţării; egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fără nici un fel de deosebire; respectarea dreptului de apărare (dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului, celorlalte părţi implicate în procesul penal, iar organele de urmărire penală sunt obligate să asigure deplina exercitare a acestui drept ); respectarea demnităţii umane , extinderea dreptului de asistenţă judiciară; limitarea prelungirii arestării preventive, respectarea riguroasă a prezumţiei de nevinovăţie , dreptul de recuzare şi altele.

Toate acestea exprimă o concepţie juridică superioară pusă în slujbă întăririi climatului de legalitate care să dea expresie cerinţei legii şi anume acela ca nici o încălcare a legii să nu rămână nepedepsită şi, în acelaşi timp, nimeni să nu fie sancţionat pe nedrept .

Referindu-ne la activitatea de prevenire a faptelor antisociale şi de încălcare a prevederilor legale, trebuie să remarcăm, nu atât aspectul cantitativ al acesteia, cât mai ales aspectele sale calitative, în sensul de a se întreprinde în mod eficient exercitarea şi a acelor genuri de activităţi preventive, atâtea câte sunt necesare, iar persoanele chemate să îndeplinească aceste sarcini să dispună de o bună pregătire profesională.

Rolul confruntării în clarificarea unor fapte sau împrejurări este pus în evidenţă, îndeosebi în cazurile în care contradicţiile, neclarităţile, neconcordanţele din declaraţiile personale ascultate într-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, confruntarea rămânând singura modalitate de limpezire, de clarificare a aspectelor incerte. Cu atât mai necesar devine un asemenea act procedural, cu cât neconcordanţele din declaraţii vizează împrejurări esenţiale pentru cunoaşterea adevărului.

Un alt argument ce poate fi adus în sprijinul importanţei confruntării este şi acela conform căruia, prin efectuarea acesteia, este posibilă obţinerea unor noi date sau informaţii, necunoscute până în acel moment de organul juridic, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei. Şi în plan tactic criminalistic, confruntarea îşi are importanţa sa, prin plusul de informaţii pe care îl poate aduce în legătură cu personalitatea, cu psihologia persoanelor ascultate, mai ales în ipoteza în care acestea se dovedesc a fi nesincere, persistând în încercarea de ascundere a adevărului.

De asemenea, confruntarea poate constitui un element de stimulare a memoriei persoanelor ascultate, care, deşi de bună-credinţă, nu reuşesc să-şi reamintească o serie de amănunte referitoare la faptele şi împrejurările percepute.

Confruntarea reprezintă un valoros mijloc tactic de verificare a declaraţiilor, de precizare a poziţiei învinuiţilor sau inculpaţilor, faţă de faptele imputate. În raport de aceste aspecte, considerăm necesar să evidenţiem şi semnificaţia tactică a momentului psihologic creat prin punerea "faţă în faţă" a persoanelor care au făcut declaraţii contradictorii.

De regulă, confruntarea determină apariţia unui stres psihologic aparte, astfel încât persoanele care persistă în declaraţiile lor nesincere şi care şi-au Controlat destul de bine emoţiile în ascultarea anterioară pot avea reacţii de natură să le demaşte reaua-credinţă, reacţii pe care organul judiciar trebuie să fie pregătit să le surprindă şi să le valorifice în interesul aflării adevărului. Cauzele contradicţiilor din declaraţiile învinuiţilor sau inculpaţilor sunt multiple. Frecvent, aceste contradicţii sunt determinate de încercările acestora de a scăpa de răspundere, prin punerea faptelor în sarcina altor persoane.

Există, însă, şi situaţii opuse, în care un învinuit sau inculpat ia asupra sa întreaga vină, urmărind să-şi acopere complicii. Contradicţiile din declaraţiile martorilor pot avea cauze, în primul rând, factorii obiectivi dar şi factori subiectivi care influenţează procesul de percepţie, memorare şi redare.

De asemenea, nu trebuie exclusă nici influenţarea martorilor de către părţile interesate în cauză (învinuiţi sau inculpaţi, parte responsabilă civilmente, etc.) prin rugăminţi, promisiuni sau ameninţări.

Flagelul drogurilor este unul din fenomenele cele mai complexe, mai profunde şi mai tragice ale lumii contemporane. În secolul XX cuvântul „drog” a căpătat sensul care i se atribuie cel mai frecvent astăzi: toxic, stupefiant. Legată de noţiunea de stupefiant este cea de „trafic ilicit” care în accepţiunea Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961 înseamnă, conform art. 1, pct. 1, lit. h, „cultura sau orice trafic de stupefiante, care au scopuri contrarii celor prevăzute în prezenta convenţie”. Potrivit art. 1, lit. j, din Convenţia asupra substanţelor psihotrope din anul 1971, expresia „trafic ilicit” se referă la fabricarea sau traficul de substanţe psihotrope efectuate contrar prevederilor acestei convenţii.

Potrivit dispoziţiilor din Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, expresia „trafic ilicit” desemnează infracţiunile vizate la paragrafele 1 şi 2 ale art. 3 din Convenţie dintre care amintim: producerea, fabricarea, extracţia, prepararea, oferta, punerea în vânzare, distribuirea, vânzarea, livrarea în orice condiţii, expedierea, expedierea în tranzit, transportul, importul sau exportul oricărui stupefiant sau oricărei substanţe psihotrope, încălcându-se dispoziţiile modificate ale Convenţiei din 1961 şi ale Convenţiei din 1971.

În condiţiile în care, pe plan mondial, consumul şi traficul de stupefiante cunosc o amploare fără precedent, ameninţând să acapareze şi alte ţări care nu s-au confruntat cu acest flagel, se impune intensificarea măsurilor de cunoaştere, prevenire şi combatere a oricărei încercări de consum şi trafic ilicit de stupefiante în România. Nu se poate neglija faptul că România se situează pe magistralele de legătură între Orient şi Occident, confruntându-ne cu afluxul miilor de orientali ce încearcă penetrarea graniţelor româneşti, spre vestul Europei. În ciuda eforturilor politice ale ţărilor Uniunii Europene, aceasta rămâne în mod cert o uniune mai ales în plan economic, încercând în acelaşi timp să devină o uniune politică şi socială.

Paşi importanţi au fost făcuţi de către Uniunea Europeană mai ales în ultimul rând, prin finalizarea, în iunie-iulie 2003, a Proiectului de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa.

De asemenea, alţi paşi importanţi spre o uniune politică şi socială s-au făcut după atacurile teroriste din martie 2004, din Spania, evenimente care au general îndelungi discuţii pe aceasta temă la nivelul oficialităţilor Uniunii Europene, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 25-26 martie 2004. Relaţiile sociale, oportunităţile economice, dar şi relaţiile de piaţă se află într-o continuă şi rapidă schimbare, fiind influenţate de factorii economici, politici, sociali; odată cu schimbările în domeniul economic înfloreşte şi economia subterană, apar noi oportunităţi ilegale de a obţine bani, susţinute de o legislaţie deficitară.

Aşadar, şansa pentru societate de a deveni o victima a infracţionalităţii transfrontaliere este în continuă creştere.

 De aceea, este de necontestat faptul că la dezvoltarea unui spaţiu economic liber în cadrul Uniunii Europene şi accesul din ce în ce mai larg al ţarilor din centrul şi estul Europei a dus şi va duce la apariţia, dezvoltarea şi diversificarea a noi forme de manifestare ale infracţionalităţii transfrontaliere. Implicaţiile criminologice constau în dezvoltarea unei „pieţe europene a crimei” în cadrul căreia infractorii îşi construiesc structuri puternice şi de durată, structuri bazate pe cooperare şi organizare transfrontaliere. Este cazul pieţei drogurilor.

Apărarea avutului public şi privat, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a ordinii de drept se realizează de către organele abilitate ale statului, în mod continuu, prin forme şi metode diversificate. În centrul preocupărilor ştiinţei criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului material în procesul penal, se găseşte activitatea de identificare a persoanelor, obiectelor sau fenomenelor aflate în legătură directă cauzală cu faptele incriminate de legea penală.

Deci stabilirea identităţii persoanelor, obiectelor şi fenomenelor, descoperirea şi prinderea infractorilor, probarea activităţilor infracţionale, particularizează la necesităţile justiţiei această activitate, prin intermediul criminalisticii, imprimându-i trăsături specifice, determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecţilor unei cauze penale, fie activi, fie pasivi.

Exigenţele aplicării realizărilor ştiinţei şi tehnicii în cercetarea infracţiunilor, pentru aflarea adevărului material, se amplifică şi dobândesc noi valenţe atât în ceea ce priveşte rolul activ şi obiectiv al acestei ştiinţe, cât şi al metodelor şi mijloacelor folosite în activitatea de identificare a persoanelor ce au legătură cu o cauză penală aflată în cercetarea organelor judiciare.

Realizarea acestor obiective este demonstrată de preocupările ce vizează perfecţionarea metodelor de efectuare a cercetării la faţa locului, precum şi la folosirea unor mijloace moderne de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă. Intensificarea activităţii de cercetare ştiinţifică în acest domeniu a permis folosirea unei aparaturi, a unor metode şi mijloace moderne de examinare criminalistică de laborator, care au lărgit aria posibilităţilor de identificare a infractorilor, şi de dovedire a vinovăţiei lor.

Metode şi mijloace moderne cum sunt cele bazate pe electronică şi microelectronică, automatizare şi informatică, pe cercetarea urmelor şi corpurilor delicte în diferite radiaţii vizibile şi invizibile, microscopia electronică, spectrometria de absorbţie atomică, analiza prin activare cu neutroni, folosirea sistemului automat de stocare, codificare şi comparare a amprentelor digitale AFIS 2000, precum şi a calculatorului pentru realizarea portretului-robot de identificare a persoanelor se folosesc astăzi în mod curent cu rezultate semnificative în activitatea de identificare criminalistică.

Expertiza criminalistică poate să rezolve astăzi problemele privind identificarea persoanei nu numai după semnalmentele exterioare ale acesteia, ci şi după o serie de urme biologice rămase la locul faptei, dintre care amintim identificarea pe baza amprentei genetice folosind urmele de sânge. Din cele expuse rezultă că procesul identificării criminalistice, prin rezonanţa sa, deţine un loc bine conturat de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice.

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Cu alte cuvinte ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane sau obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire, prin care s-au comparat caracteristicile mai multor persoane sau obiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor.

Specificul identificării criminalistice este determinat de necesitatea descoperirii unor fapte sau situaţii cu valoare probantă, de unde şi obligativitatea desfăşurării numai în limitele stricte ale legii procesuale penale iar pe de altă parte de faptul că examinarea are un caracter retroactiv, fiind ulterioară săvârşirii infracţiunii.

Acest ebook se livreaza in forma actualizata, conform noilor coduri, in cca. 4-5 zile din momentul efectuarii comenzii!

Transformările radicale ale societăţii de-a lungul istoriei sale, evoluţia mijloacelor de producţie şi apariţia noilor tehnologii, crearea şi dezvoltarea continuă ale reţelelor de căi de comunicaţie intercontinentală, necesitând perioade de timp din ce în ce mai reduse pentru parcurgerea distanţelor, au determinat extinderea „anatemei” drogurilor la nivel mondial, nici o naţiune nemaiputându-se considera apărată de efectele distructive ale stupefiantelor.

Consolidarea structurilor crimei organizate, care – funcţionând în mod similar unei entităţi economice legale, dar în domenii ale cerinţei de mărfuri şi servicii prohibite de către societate prin norme juridice – trebuie să fie competitivă pentru a se autoproteja, şi-a găsit expresia în acutizarea fenomenului traficului ilicit de stupefiante, în ciuda repetatelor şi a tot mai deselor încercări ale comunităţii internaţionale de elaborare a unor strategii eficiente de luptă în vederea prevenirii şi a combaterii acestui flagel.