EBooks - Lucrari in format electronic

Dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România asigură o definiţie în materie prin art. 9 care dispune că prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile legii, în limitele şi la termenele convenite.

Sub aspectul clasificării distingem între: asigurări de viaţă şi asigurări generale, facultative sau obligatorii.

De asemenea, au fost reglementate şi tipuri noi de asigurări: asigurările de credite şi garanţii (au ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, precum şi alte garanţii directe sau indirecte).

Arbitrajul a fost şi este considerat o „justiţie privată de origine convenţională” . Prin urmare, arbitrajul semnifică instituirea unei jurisdicţii private prin care soluţionarea unor litigii este „sustrasă” jurisdicţiilor de drept comun, sau altfel spus, arbitrajul este instituţia în cadrul şi baza căreia părţile împuternicesc, în limitele permise de lege, una sau mai multe persoane private ca, în circumstanţele date să tranşeze un diferend juridic pe care le opun, „sustrăgând” astfel acel litigiu din competenţa instanţelor judecătoreşti.

În dreptul nostru, Codul de procedură civilă în Cartea a IV-a „Despre arbitraj", cuprinzând art. 340-3703, reglementează numai „arbitrajul voluntar" (arbitrajul ad-hoc, numit şi privat sau ocazional) şi constituie dreptul comun al oricărei forme de arbitraj privat

Încetarea existenţei societăţilor comerciale ca persoane juridice presupune parcurgerea a două etape şi anume:

- dizolvarea societăţilor comerciale

- şi lichidarea societăţilor comerciale.

Dizolvarea societăţilor comerciale priveşte acele operaţiuni care declanşează acest proces şi asigură premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operaţiuni se referă la hotărârea de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi.

Concret, reţinem că dizolvarea se poate produce:

- pe baza unei hotărâri a asociaţilor;

- prin hotărârea instanţei judecătoreşti;

- în virtutea legii (de drept).

„Lato sensu”, prin lichidare, doctrina juridică înţelege toate operaţiunile care au drept scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încât să se poată obţine realizarea activului, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între asociaţi.

De „lege lata” principiul libertăţii contractuale nu este consacrat „expresis verbis”, însă el rezultă în mod implicit din numeroase dispoziţii legale: constituţionale, de drept civil şi comercial, inserate în legi organice, acte internaţionale etc.

Libertatea contractuală este un principiu care guvernează materia contractelor civile şi comerciale („mutatis mutandi” dispoziţii din Codul civil se aplică şi contractelor comerciale întrucât, potrivit art. 1-2 din Codul comercial român, regulile din Codul civil constituie dreptul comun, ceea ce înseamnă că dispoziţiile comerciale urmează a fi întregite cu prevederile dreptului civil, în lipsă de reglementare).

O primă serie de texte semnificative ce întemeiază principiul libertăţii contractuale (sau care recunosc efectele sau limitele sale) sunt următoarele:

− art. 5 C. civ: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”;

− art. 966 C. civ: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect”;

− art. 968 C.civ: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”;

− art. 969 C.civ: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Vânzarea-cumpãrarea îşi gãseşte originile în perioada apariţiei proprietãţii private asupra bunurilor, când apare într-o formã incipientã economia de schimb.

De-a lungul istoriei, în corelaţie cu diviziunea socialã a muncii şi schimbarea raportului între economia închisã şi cea deschisã, acest tip de contract a cunoscut o serie de transformãri.

Pânã în prezent au existat trei momente importante în evoluţia economicã, de care se leagã şi evoluţia de la contractul de schimb la cãtre cel de vânzare-cumpãrare, precum şi perfecţionarea acestuia din urmã. Primul moment este reprezentat de etapa în care omul a obţinut o producţie mai mare decât cea necesarã şi a apelat la schimb, pe baza acestui surplus, pentru a-şi asigura necesarul de alte produse.

Mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil. În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiţie clară. Pentru a se ajunge la definiţia mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiţia mandatului civil, temeiul legal al contractului fiind art. 1532 şi urm. C. civ . Însumând aceste dispoziţiile legale, reţinem că mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama mandantului.

Cât priveşte actele, acestea trebuie să fie comerciale atât pentru terţi cât şi pentru mandant. Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Contractul de agenţie este contractul prin care un comerciant, numit agent comercial permanent, este împuternicit în mod statornic de către o altă persoană, numită comitent, fie să negocieze afaceri pentru acesta, fie să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, contra unei remuneraţii.

Intermediarul în activitatea comercială este o prezenţă obişnuită, uneori chiar indispensabilă. A contribuit la această situaţie extinderea ariei geografice a activităţii comerciale şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care neputând fi cuprinsă de producătorii sau comercianţii din ţara de origine a mărfii, i-a obligat pe aceştia să recurgă la agenţi locali pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe . Au contribuit de asemenea complexitatea şi necesitatea eficientizării activităţii comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesionişti, specializaţi în diferite tipuri de operaţii comerciale sau cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-au înmulţit şi diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi concesionarii tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi comerciali. Agenţii economici cu activitate de comerţ exterior pot avea în străinătate delegaţi permanenţi, birouri comerciale, societăţi proprii sau cu participare străină, reprezentanţi locali sau alte forme în funcţie de specificul din fiecare ţară.

Comercianţii desfăşoară o activitate deosebit de complexă, motiv pentru care ei cooperează şi cu anumite persoane care, fie le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale. Aceste persoane poartă numele de auxiliari comerciali. Auxiliarii comerţului sunt mijlocitorii care dau posibilitatea comerciantului să ducă la bun sfârşit operaţiunile pe care le încheie, tratând şi încheind pentru el acte juridice sau punând la dispoziţia lui propria lor operă manuală sau intelectuală. Graţie lor, comerciantul va putea încheia şi derula acte comerciale în acelaşi timp, în mai multe locuri.

Auxiliarii comerţului îşi desfăşoară activitatea, fie în interiorul societăţii comerciale, în cadrul unui comportament compus din salariaţi special pregătiţi pentru prospectarea şi cercetarea clientelei, fie în afara acesteia. Ei pot fi legaţi de comerciant printr-un raport de subordonare, izvorând dintr-un contract de muncă şi au statutul de funcţionari sau lucrători ori pot fi independenţi de comerciant (legătura lor întemeindu-se pe un contract comercial).

Auxiliarii comerţului se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt retribuite de către aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii; comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ. Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţii cu care cooperează.

De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali. Aşadar, în desfăşurarea activităţii de comerţ, comerciantul – persoană fizică sau societăţile comerciale – apelează la serviciile (munca) anumitor categorii de persoane numite auxiliari de comerţ. Reglementarea reprezentării în dreptul comercial reprezintă o deosebită utilitate practică pentru comercianţi. Cu toate că în activitatea comercială reprezentarea joacă un rol important, Codul comercial nu cuprinde o reglementare generală a acestei instituţii, ci numai o reglementare a aplicaţiilor ei.

Pe baza acestei reglementări fragmentare şi a principiilor generale ale dreptului civil, doctrina a elaborat o teorie generală a reprezentării, care îşi găseşte o largă aplicare în raporturile comerciale. În literatura de specialitate s-au reţinut mai multe definiţii ale reprezentării comerciale, motiv pentru care vom reda şi noi unele dintre acestea.

Astfel, într-o primă definiţie, reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului. În esenţă cu acelaşi înţeles, dar într-o terminologie diferită, reprezentarea apare ca un raport accesoriu, alăturat unui raport principal, care permite unei persoane, numită reprezentant, să încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele juridice ale actului încheiat se produc în patrimoniul reprezentantului. Nu în ultimul rând subliniem şi punctul de vedere potrivit căruia reprezentarea este un act juridic unilateral prin care comerciantul (reprezentatul) dă împuternicire unei persoane (reprezentant) să încheie acte juridice în numele reprezentatului.

Reprezentarea presupune, potrivit legii, existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului. Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă 1-a împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant.

Acţionând în baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actele juridice pentru altul, iar nu pentru sine. Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral, care îmbracă forma unui înscris numit procură. Cu ajutorul acestor aspecte generale am încercat să prezentăm pe scurt, situaţia auxiliarilor de comerţ şi rolul lor deosebit în ajutorul pe care îl oferă comerciantului.

În conceptul mai larg al reprezentării comerciale intră şi contractul internaţional de mandat, definit în literatura de specialitate ca fiind acel contract prin care o persoană, mandatar, se obligă în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

Pentru a da o imagine de ansamblu în legătură cu cele prezentate pe parcursul lucrării, în continuare vom reda, pe scurt, doar aspectele generale care pot fi reţinute în materia fondului de comerţ, urmărind astfel o succintă expunere de final.

Astfel, reamintim că fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de elemente corporale şi incorporale, aparţinând unui comerciant (persoană fizică sau societate comercială), pe care acesta le reuneşte în vederea exercitării comerţului şi care constituie o entitate distinctă de elementele care îl compun.

Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt constituite din materiale şi utilaje (capitalul fix), precum şi din mărfurile aflate în stoc. În ceea ce priveşte elementele incorporale ale fondului de comerţ, acestea sunt: clientela, numele comercial sau firma, emblema, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, brevetele de invenţie, desenele şi modelele. Fiecare element al fondului de comerţ are o natură juridică, dar fondul de comerţ trebuie considerat ca atare, adică în totalitatea sa.

Pentru a conchide, trebuie să subliniem că în lucrare am avut în vedere nu numai dezvoltarea unor aspecte generale privind fondul de comerţ şi trăsăturile care stau la baza acestuia, ci am insistat îndeaproape, asupra elementelor incorporale ale fondului de comerţ, analizându-le distinct, tocmai în ideea elaborării unei lucrări cât mai complete şi cât mai corecte.

De asemenea, am evidenţiat, acolo unde am considerat de cuviinţă, şi principalele acte juridice privind fondul de comerţ, având în vedere aici, vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ, locaţiunea şi nu în ultimul rând transmiterea fondului de comerţ ca aport într-o societate.

Urmând aceeaşi ordine de idei, pentru a da o latură practică lucrării, am avut în vedre şi anumite cazuri soluţionate de instanţele de judecată, speţe cu care acestea au fost sesizate în vederea soluţionării. Acestea sunt principalele probleme abordate în lucrare, fiecare dintre ele având o delimitarea precisă, astfel încât să rezulte cu claritate importanţa acestora.

În sinteză la aspectele prezentate, în finalul acestui studiu reţinem că mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil.

În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiţie clară.

Pentru a se ajunge la definiţia mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiţia mandatului civil, temeiul legal al contractului fiind art. 1532 şi urm. C. civ.

Însumând aceste dispoziţiile legale, reţinem că mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama mandantului. Cât priveşte actele, acestea trebuie să fie comerciale atât pentru terţi cât şi pentru mandant.

Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Contractul de mandat comercial se utilizează în activitatea de intermediere a agenţilor comerciali, aceştia reprezentând temporar sau continuu interesele mandantului în schimbul unei remuneraţii. Mandatarul are obligaţia să execute mandatul şi să informeze pe mandant în legătură cu operaţiunile pe care le efectuează, fiind obligat să respecte toate instrucţiunile date de mandant, fără a putea să adopte alte măsuri.

Aşa cum am reţinut, mandatul comercial este asemănător mandatului civil însă, datorită funcţiei de mijlocire a relaţiilor comerciale are unele particularităţi şi anume: obiect al contractului îl constituie încheierea de acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant; în acest sens, pentru determinarea naturii juridice a contractului de mandat vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 3-6 din Codul Comercial; spre deosebire de mandatul civil care se prezumă a fi gratuit, cel comercial este prezumat a fi remunerat (cu titlu oneros) conform art. 374 alin. 2 C. com.; puterile mandatarului comercial sunt mai mari decât cele ale celui civil; justificarea acestor puteri sporite este dată de caracterul operaţiunilor care trebuie desfăşurate pentru aducerea la îndeplinire a mandatului încredinţat.

Codul comercial stabileşte că mandatul dat pentru o anume afacere (special) cuprinde şi împuternicirea de a încheia toate actele necesare executării lui, chiar când nu sunt expres prevăzute (art. 375 alin. 3). Chiar şi mandatul comercial general este mai larg decât cel civil, permiţând efectuarea tuturor actelor necesare exercitării activităţii comerciale pentru care a fost dat (art. 395 C. com.), nu numai a celor de administrare.

Mandatarul este un agent comercial căruia i se încredinţează de regulă desfacerea unor produse, dezvoltarea segmentului de piaţă ocupat, aplicarea strategiei de reclamă, apărarea şi valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală ale societăţii comerciale pe care o reprezintă sau orice alte activităţi care reprezintă fapte de comerţ pentru aceasta din urmă.

Raţiunea creării unei pieţe interne unice în cadrul Uniunii Europene a constat în necesitatea asigurării condiţiilor propice exercitării nestingherite a comerţului la nivel comunitar.

Piaţa internă este de neconceput fără o politică în domeniul comercial care să încurajeze eficienţa economică prin crearea unui mediu favorabil inovaţiei şi progresului tehnologic, să protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilităţii de a cumpăra produse şi servicii în condiţii optime şi să prevină eventualele practici anticoncurenţiale ale societăţilor comerciale şi ale autorităţilor naţionale.

Scăderea tarifelor pentru serviciile telefonice, accesul unui număr cât mai mare de persoane la transportul aerian şi posibilitatea de a achiziţiona un automobil într-un stat membru al Uniunii Europene care are cele mai mici preţuri de pe piaţă sunt rezultate concrete ale unei astfel de politici.

Aşadar, politica în domeniul comercial trebuie să garanteze unitatea, omogenitatea şi viabilitatea pieţei interne prin:

 combaterea monopolizării anumitor pieţe de către societăţi ce încheie între ele acorduri protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni;

 prevenirea exploatării puterii economice a unor societăţi în defavoarea altora - abuzul de poziţie dominantă;

 prevenirea distorsionării regulilor concurenţiale de către guvernele statelor membre prin sprijinirea discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privaţi – ajutoarele de stat.

Regulile concurenţiale nu reprezintă un scop în sine, ci o premisă a funcţionării eficiente a pieţei interne unice, „un sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa internă” (Articolul 3 alin. 1 lit. g, al Tratatului CE).

Potrivit Tratatului CE, în toate cele trei domenii menţionate de aplicare a regulilor concurenţei interdicţiile vizează practicile ce au impact asupra comerţului între statele membre, însă în condiţiile pieţei interne unice nu mai există, cu extrem de puţine excepţii, practici care să influenţeze numai comerţul din interiorul unui singur stat.

 Întrucât economia de piaţă – punctul de referinţă al politicii economice a Uniunii şi a statelor membre – plasează concurenţa printre factorii determinanţi ai succesului economic, acceptarea prevederilor acestui articol înseamnă atât cea mai buna modalitate de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât şi cea mai bună cale de asigurare a competitivităţii operatorilor economici, produselor şi serviciilor europene pe piaţa internaţională.