EBooks - Lucrari in format electronic

În prezent Uniunea Europeană reprezintă cel mai mare spaţiu comercial din lume care deţine peste 20% din volumul mondial de comerţ cu mărfuri. Din acest motiv, Comunitatea poate juca un rol proeminent în cadrul negocierilor internaţionale pentru liberalizarea comerţului mondial, sarcină extrem de importantă impusă prin Tratat: „prin constituirea uniunii vamale între statele membre, acestea îşi propun să contribuie, spre interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului sub toate aspectele, la eliminarea treptată a restricţiilor asupra comerţului internaţional şi la reducerea barierelor vamale”.

Mai mult, întrucât comerţul comunitar este dependent în mare măsură de comerţul internaţional - în mai mare măsură decât comerţul SUA, de exemplu - liberalizarea comercială a constituit unul dintre scopurile tradiţionale ale Uniunii. Acest obiectiv general a fost urmărit atât din punct de vedere multilateral - mai întâi în cadrul GATT, iar în prezent în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) - prin intermediul acordurilor regionale, cât şi în cadrul relaţiilor bilaterale cu terţe ţări.

Comunitatea este singura entitate responsabilă cu politica comercială. Într-unul din primele articole ale Tratatului se prevede că, în vederea îndeplinirii sarcinilor Comunităţii, activităţile acesteia vor include „o politică comercială comună”.

Apoi, se afirmă că uniunea vamală constituie unul dintre fundamentele Comunităţii, ea implicând interzicerea în interiorul Comunităţii a tuturor taxelor vamale la import şi a tuturor taxelor cu efect echivalent, precum şi „adoptarea de tarife vamale comune în relaţiile cu terţe ţări”.

Eliminarea tarifelor vamale interne impune adoptarea de tarife vamale comune cu privire la ţările terţe, fără de care comerţul va fi deviat către statele membre care practică cele mai scăzute tarife. Mai mult, tarifele comune reprezintă unul dintre instrumentele principale ale politicii comerciale, mai precis ale relaţiilor comerciale cu ţările terţe. Întrucât tarifele vamale externe trebuiau să fie „comune”, însă şi politica comercială trebuia să constituie o politică comună a celor 15 state membre. Iar Tratatul prevede că „politica comercială comună va fi fundamentată pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte: nivelul tarifelor, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de export şi măsurile de protecţie comercială, cum sunt cele luate în cazurile de dumping sau de subvenţionare”. Din acest motiv, politica comercială a fost transferată prin Tratat din sfera naţională în competenţa Comunităţii.

Din păcate, această probă nu a fost încă pe deplin acceptată de către toate guvernele întrucât politica comercială face parte din domeniul general al relaţiilor externe, domeniu rezervat până de curând exclusiv statelor membre. Teoretic, nu mai există măsuri naţionale de politică comercială, în realitate însă, cu autorizare din partea Comunităţii, se pot lua astfel de măsuri. În mod cert, această situaţie dăunează aplicării unei politici coerente cu privire la ţările terţe, chiar dacă se limitează numai la aspectele comerciale.

De aceea, s-a sperat că prevederile Tratatului de la Maastricht, care stabilesc şi definesc conţinutul politicii externe şi de securitate comuna‚ vor „comunitariza” întregul spectru ale relaţiilor cu ţările terţe. Încă de la început s-a acceptat faptul că tarifele vamale pot fi modificate numai de către Comunitate.

Totuşi, modificarea nivelului tarifelor şi încheierea acordurilor tarifare trebuie să se bazeze pe principii uniforme. Tratatul prevede două tipuri de proceduri: aşa-numitele modificări „autonome” - în cadrul cărora Comunitatea acţionează singură, dar care au devenit impracticabile de vreme ce majoritatea taxelor au fost „consolidate” în cadrul OMC - şi procedurile ce decurg din acordurile cu terţe ţări.

Aceste acorduri sunt negociate de către Comisie în baza mandatului primit din partea Consiliului (în urma propunerii venite de la Comisie), fiind încheiate de către acesta din urmă.

Uniunea Europeană a ajuns în ultima perioadă să fie privită ca cel de-al treilea pol de putere al lumii. Aceasta este o realitate demonstrată zi de zi prin implicarea UE, atât în viaţa politică internaţională, dar şi în cea economică, socială etc.

Această „forţă” a UE este dată de statele care o compun, state reprezentative pentru scena mondială, nu doar în actuala perioadă, ci şi la nivel istoric, cum ar fi Franţa, Germania, Marea Britanie etc. Faptul că în prezent s-a început un proces de creare a unei „voci unice” a Celor 15 nu poate fi decât de bun augur pentru statele membre.

Una din cele mai ambiţioase proiecte europene se află în plină desfăşurare în acest moment, fiind vorba de Uniunea economică şi monetară. Aceasta va asigura şi coagularea tuturor forţelor monetare ale Uniunii întruna singură, ajungându-se astfel la un sistem dolar/euro/yen mai echilibrat şi mai lipsit de fluctuaţiile atât de dăunătoare vieţii economice în general. Acest proiect are, astfel, un impact major pe piaţa mondială şi de aceea el trebuie susţinut şi la nivelul politic nu numai la cel economic. Această susţinere, având ca obiective şi alte proiecte, se concretizează în PESC, o altă realizare ambiţioasă a Comunităţilor Europene.

În cadrul acestei lucrări am prezentat relaţiile externe ale Comunităţilor cu statele industrializate din afara Europei, subiect de un interes crescut în contextul integrării tot mai accentuate la nivelul european, integrare subliniată la nivelul actual şi prin semnarea de către miniştrii de externe ai Celor 15 la 26 februarie 2001 a Acordului de la Nisa, text de o deosebită importanţă în domeniul integrării dar şi al extinderii.

În prezentarea relaţiilor externe cu ţările industrializate din afara Europei nu am insistat numai pe latura politică, ci şi pe cea economică, socială, de apărare, de mediu etc., încercând să cuprind o cât mai bogată paletă a acestei problematici.

Prezentarea celor mai noi dezvoltări aduse acestor relaţii a constituit unul din scopurile acestei lucrări, de aceea a trebuit să fac apel, pe lângă lucrările consacrate ale autorilor români, recunoscuţi ca specialişti în domeniu şi pe plan internaţional, şi la lucrările autorilor străini şi la informaţiile oferite de către mass-media precum şi tehnologiile moderne de informare, cum este internetul.

Este evident că iniţiativa Uniunii Europene în ceea ce priveşte dezvoltarea propriei dimensiuni de securitate şi apărare nu este una tocmai facilă, ce poate fi finalizată şi aplicată pe termen scurt. Probabil că se impune realizarea unui întreg proces de asimilare a lecţiilor învăţate, ceea ce va necesita o capacitate sporită de adaptabilitate, atât a structurilor, cât şi a procedurilor implicate.

Un lucru este cert, şi anume că Uniunea Europeană a înţeles că o politică europeană de securitate şi apărare este deosebit de necesară. Strategia europeană de securitate şi toate celelalte instrumente direct relaţionate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată şi sprijinită cu mijloace şi eforturi proprii.

Cunoscând toate aceste aspecte, credem că pot fi desprinse câteva concluzii:

1. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-şi asume şi responsabilităţi strategice globale. În cooperare cu NATO, Uniunea Europeană trebuie să-şi consolideze cadrul instituţional şi operaţional pentru a răspunde adecvat crizelor şi conflictelor regionale.

2. Viitorul politicii europene de securitate şi apărare (PESA) depinde în mare măsură de acordul celor 27 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal: o percepţie comună asupra ameninţărilor la adresa securităţii; voinţă politică pentru a aplica în mod punctual şi coerent instrumentele diplomatice, economice şi de gestionare a crizelor; îmbunătăţirea capabilităţilor civile şi militare existente.

3. Probabil că Uniunea Europeană nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienţa sa în domeniile non-militare, precum comerţ extern, dezvoltare, politica privind mediul, cooperare în domeniul poliţiei, justiţiei şi informaţiilor, politica de imigrare şi diplomaţie multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea ameninţărilor tot mai mult non-militare.

4. Proiecţia securităţii şi stabilităţii dincolo de graniţele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice şi, în ultimă instanţă, militare, reprezintă o iniţiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. Totuşi, câteva semne de întrebare persistă, şi anume: rămâne PESA un instrument de stabilizare a periferiei Europei sau ar trebui extins la scară globală?, Ce misiune dintre categoria celor de tip „Petersberg” ar trebui să aibă prioritate (cele de gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict sau cele de impunere a păcii)? etc. Probabil că viitoarele realităţi şi necesităţi ale lumii contemporane vor răspunde la aceste întrebări.

5. Divergenţele Statele Unite ale Americii – Marea Britanie versus Germania - Franţa impietează asupra procesului de edificare a politicii de securitate şi apărare europene.

6. În perspectivă este de aşteptat că PESA să evolueze în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind subsidiară celei europene.

7. Adoptarea unei Carte Albe a Securităţii şi Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE. Astfel vom şti ce resurse vor fi necesare în funcţie de ameninţările militare cu care se va confrunta Europa în următorii ani. Este nevoie de o voinţă politică mai mare şi o adaptare mai eficientă a procedurilor naţionale la cele europene.

8. Constrângerile impuse de resurse cer o abordare mai integrată a apărării. Astfel sunt necesare:

 dezvoltarea unor planuri compatibile ale ţărilor europene în ceea ce priveşte nevoile de apărare, doctrinele militare şi capabilităţile militare necesare acestora;

 cooperare mai strânsă în domeniile cercetării, dezvoltării şi achiziţiilor capabilităţilor militare ce se consideră a avea prioritate;

 dezvoltarea capabilităţilor naţionale în ceea ce priveşte antrenamentul, sprijinul şi găzduirea unităţilor naţionale şi multinaţionale. De asemenea, specializarea unor ţări în dezvoltarea capabilităţilor de nişă poate avea un grad mai mare de importanţă în cadrul securităţii colective.

9. Strategia de Securitate Europeană prevede că ţările învecinate, candidaţii sau partenerii Uniunii Europene se pot implica în politici sau operaţii PESA. România poate avea un aport semnificativ în cadrul operaţiilor comune, ţinând cont de experienţa acumulată în misiunile din spaţiul fostei Iugoslavii sau din teatre precum cele din Afganistan şi Irak.

10. Politica externă a Uniunii Europene e multifuncţională şi se constituie, în principal, din intervenţii civile şi militare în procesul de gestionare a crizelor.

Însă, capabilităţile militare ale Uniunii Europene sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătăţire a acestor capabilităţi prin furnizarea de forţe, echipamente şi pregătire la Forţa de Reacţie Rapidă a UE.

De asemenea, ţara noastră poate avea contribuţii semnificative la capabilităţile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a ameninţărilor şi la eventualele iniţiative diplomatice.

Anul 2002 este unul istoric pentru Europa, fiind marcat pentru totdeauna prin introducerea monedelor şi bancnotelor euro începând cu 1 ianuarie. De asemenea a fost lansată Convenţia Europeană privind viitorul Europei, iar la sfârşitul anului va fi luată decizia privind lărgirea Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele europene sunt acum utilizate efectiv.

Totul s-a derulat conform planului. A fost o realizare extraordinară. Nici o altă monedă nu a implicat atâtea state sau o cantitate atât de mare de bani. Trecerea la euro s-a realizat fără şocuri, euro devenind acum o realitate în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor din Zona Euro.

Introducerea euro este benefică pentru economia Zonei Euro : o politică macroeconomică care implică stabilitate, inflaţie scazută şi rate ale dobânzii scăzute; progrese în dezvoltarea şi integrarea pieţelor financiare naţionale; expunere scăzută la şocurile externe şi o creştere a transparenţei şi a competiţiei în cadrul pieţei interne unice.

O singură monedă pentru cea mai mare putere comercială a lumii reprezintă un avantaj semnificativ şi pentru ţările terţe, aşa cum este şi cazul României. Introducerea euro simplifică relaţiile comerciale şi investiţionale dintre Zona Euro şi partenerii săi comerciali. De asemenea, contribuie la echilibrarea relaţiilor monetare internaţionale.

O piaţă de capital europeană, integrată şi deschisă, este de asemenea benefică pentru investitorii străini.

În ceea ce priveşte valoarea externă a monedei euro, date fiind fundamentele economice sănătoase în interiorul UE (inflaţie scăzută, poziţie externă echilibrată, deficite ale sectoarelor publice scăzute şi nici un dezechilibru financiar major în cadrul sectorului privat), se apreciază că pe termen mediu va avea loc o apreciere a monedei euro. O altă sarcină majoră cu care se confruntă Uniunea Europeană anul acesta este extinderea.

 Principala raţiune care se afla în spatele extinderii nu este una economică, ci politică. Extinderea reprezintă sfârşitul definitiv al tragediei europene care a divizat continentul în trecut.

Comerţul exterior reprezintă unul dintre cele mai mari şi mai importante domenii ale reformei economice în ţările dezvoltate. România a adoptat o serie de politici economice destinate ajustării geografice a schimburilor sale comerciale menite să amelioreze termenii comerţului printr-o restructurare inter-ramuri a bunurilor exportate. Ţara noastră însă rămâne în prezent un importator net care înregistrează un deficit comercial permanent, lucru determinat de insuficienta restructurare a economiei.

Analiza evoluţiei şi a situaţiei existente în prezent în sfera comerţului exterior al României conduce la o serie de concluzii referitoare la potenţialul efectiv al economiei în cadrul internaţional al tranzacţiilor comerciale:

- capacitatea de tranzacţionare este limitată de un nivel ridicat de ineficienţă a activităţilor economice, importurile şi exporturile înregistrând un nivel staţionar la care valoarea bunurilor importate depăşeşte cu 15% valoarea totală a exporturilor. Deficitul corespunzător afectează din ce în ce mai mult balanţa de plăţi din cauza ineficienţei politicilor de promovare a investiţiilor străine şi din cauza nivelul redus de credibilitate a întregului pachet de politici economice. 

- în prima decadă a tranziţiei comerţul exterior al României a cunoscut un proces complex de adaptare. A avut loc reorientarea geografică a schimburilor comerciale, astfel încât cea mai mare parte a acestora se derulează cu ţările dezvoltate, în cadrul cărora Uniunea Europeană este cel mai important partener. În acelaşi timp, a fost adoptată o nouă structură a bunurilor comercializate, în scopul valorificării maxime a avantajelor comparative ale economiei. 

- deşi semnificativ reorientat, comerţul exterior al României continuă să fie instabil, insuficient restructurat şi mai puţin competitiv decât cel al altor ţări în tranziţie. Consecinţa - România a pierdut o parte apreciabilă a pieţelor din vestul Europei, multe dintre acestea fiind anterior parteneri tradiţionali. Această situaţie este determinată de insuficienta ameliorare a regimului comercial extern şi a calităţii reduse a produselor destinate exportului. 

- structura bunurilor comercializate relevă un grad înalt de substituţie a importurilor pentru că o proporţie importantă a importurilor o reprezintă bunuri care sunt de asemenea exportate.

În consecinţă, fără o ameliorare considerabilă a eficienţei, potenţialul de dezvoltare al economiei rămâne sub nivelul optim. Comerţul exterior nu contribuie suficient la creşterea economică şi, în acelaşi timp, economia nu este capabilă să se redreseze suficient pentru a îmbunătăţi regimul comercial al schimburilor internaţionale.

Una dintre problemele tehnicii în elaborarea actelor normative îl constituie sistematizarea lor. În fiecare ţară există numeroase acte normative, care apar succesiv, pe măsura cerinţelor impuse de dezvoltarea societăţii. Sistematizarea acestor acte normative apare ca o necesitate determinată de cerinţele creării condiţiilor corespunzătoare pentru cunoaşterea, interpretarea şi aplicarea lor. În scopul sistematizării actelor normative sunt folosite mai multe forme, dintre care cele mai importante sunt: încorporarea şi codificarea.

Prin încorporare nu se aduce o schimbare în conţinutul normelor juridice, ea constând în gruparea lor după anumite criterii, dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt: criteriul alfabetic şi criteriul obiectului reglementării juridice (gruparea pe ramuri şi instituţii juridice). Astfel încorporate, normele juridice pot fi cunoscute cu mai multă uşurinţă de practicieni, cărora li se pune la dispoziţie o oglindă fidelă a întregii legislaţii până la un moment dat, într-un domeniu sau altul.

De menţionat este faptul că, în cursul încorporării, se pot efectua şi unele corecturi privind forma de redactare. Aşa de pildă, se pot corecta greşelile gramaticale şi tipografice, omisiunile ce eventual există în actul supus operaţiunii de încorporare. Evident, aceste modificări urmăresc reţinerea în actul de încorporare a normelor juridice în forma în care au fost elaborate. Exemple elocvente în domeniul încorporării sunt colecţiile de acte normative întocmite, de regulă, de servicii speciale care funcţionează în cadrul Ministerului de Justiţie din fiecare ţară.

Pornindu-se, în primul rând, de la necesităţile practice, în ţara noastră se desfăşoară o activitate importantă de încorporare a actelor normative, care se concretizează în întocmirea unor asemenea colecţii cum sunt: legislaţia uzuală a muncii; legislaţia civilă uzuală; legislaţia financiară etc. Spre deosebire de încorporare, codificarea reprezintă forma superioară de sistematizare a normelor juridice, întrucât în cursul acestei operaţiuni se efectuează o prelucrare chiar a conţinutului normelor juridice.

Tocmai de aceea, codificarea este efectuată numai de către organul legislativ. În procesul codificării sunt îndepărtate normele juridice învechite, dispar repetările de la un text la altul, sunt completate şi lacunele existente. Din aceste motive, sistematizarea actelor normative, prin codificare, reprezintă o operaţiune mai complexă, necesitând parcurgerea anumitor etape cronologice. Mai întâi, trebuie să se realizeze adunarea şi determinarea materialului legislativ supus codificării.

Întrucât în fiecare ramură de drept există un material legislativ foarte bogat, se urmăreşte selecţionarea actelor normative care au o importanţă generală, nefiind reţinute pentru a fi supuse codificării acele acte elaborate în probleme specifice, care reglementează unele aspecte neesenţiale în cadrul ramurii de drept respective.

Pentru a putea determina cu mai multă uşurinţă volumul materialului legislativ supus codificării, se efectuează gruparea în mod cronologic a actelor legislative. Apoi, prin analiza şi confruntarea actelor normative, devine posibilă selecţionarea acelora care au o acţiune delimitată în timp, sunt descoperite actele normative care au înlocuit alte acte, şi, dacă acestea nu au statornicit noi reguli juridice, fiind o repetare a celor anterioare, se trece la îndepărtarea lor din materialul supus codificării. În cursul acestor operaţiuni, este posibil ca organul legislativ să descopere anumite acte normative al căror teren de menţinere în vigoare este depăşit, cu toate că organizarea socială le mai simte încă nevoia. În acest caz, comisia de codificare poate să facă propuneri organului în drept pentru prelungirea valabilităţii acestor acte, în raport cu cerinţele concrete ale dezvoltării raporturilor sociale.

Totodată, este posibil să se descopere acte normative care - cu toate că formal nu sunt abrogate - sunt depăşite.

Drept urmare, este necesară o examinare atentă a conţinutului actului normativ şi în mod deosebit a acelor norme care sunt depăşite, pentru a putea lua măsurile cele mai potrivite, de comun acord cu organele ce le-au elaborat, pentru excluderea lor din materialul legislativ. în felul acesta, se asigură reţinerea, în vederea codificării, numai a acelor norme juridice a căror necesitate socială este pe deplin justificată.

Aşa cum se apreciază pe bună drseptate în literatura de specialitate , în ultimii ani, construcţia europeană şi-a pus de multe ori problema necesităţii apropierii UE de cetăţean ca unică manieră de a se ajunge la o deplină legitimare politică a acesteia. De aceea, îndeplinirea aşteptărilor cetăţenilor europeni, a devenit pilierul esenţial al reformei Uniunii Europene din ultimii ani. Instituirea unei cetăţenii europene reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale procesului de integrare europeană parcurs în prezent.

Mult timp, poate chiar prea mult (după cum apreciază specialiştii în domeniu ), a fost analizată numai crearea Pieţei unice europene, atribuindu-se aspectelor economice şi financiare o importanţă excesivă, reuşindu-se, astfel, să se treacă peste obiectivul primordial al părinţilor fondatori ai Comunităţilor: acela de a uni popoarele Europei şi nu numai pieţele naţionale.

Conceptul de „cetăţenie europeană” a fost introdus în mod oficial, pentru prima dată, prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora.

 Ca o concluzie finală, încheiem prezenta lucrare afirmând că cetăţenia europeană reprezintă epilogul unui îndelungat, dar ireversibil, proces, constituind, în acelaşi timp, punctul de plecare al realizării efective a unui spaţiu integrat de libertate, de securitate şi de justiţie.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană (BCE) au fost constituite în virtutea art. 4 A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană ; ele îşi îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi ale statutului, conţinut în Protocolul 3 al TUE.

Astfel, la data de 1 ianuarie 1999, Uniunea Economică şi Monetară a intrat în cea de-a treia etapă, odată cu apariţia SERC în locul IME. În conformitate cu art. 106, paragraful 1 din Tratatul CE, SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale naţionale) . În conformitate cu art. 105, paragraful 1 din Tratatul CE, obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor.

Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale din Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii, aşa cum sunt definite în art. 2 din Tratat: o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice. SEBC acţionează conform principiului unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor comunitare.

Potrivit dispoziţiilor art. 105, paragraful 2 TCE, sarcinile fundamentale ale SEBC sunt:

 definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Europene;

 desfăşurarea operaţiunilor de schimb pentru Euro în raport cu monedele necomunitare;

 păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre - de subliniat că această prevedere nu aduce atingere deţinerii şi gestionării de către guvernele statelor membre a fondurilor de rulment în valută;

 promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.

De asemenea, SEBC contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar.

Potrivit dispoziţiilor art. 107 din TCE, în exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea obiectivelor şi a îndatoririlor care le sunt conferite prin Protocolul 3 al TUE, nici BCE, nici o bancă centrală naţională şi nici un membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme.

Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea sarcinilor lor. Acest principiu conferă un mare grad de independenţă SEBC, lucru necesar pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

Structurată pe parcursul a cinci capitole, lucrarea de faţă încearcă să ofere o imagine cât mai completă asupra noului concept de cetăţenie europeană şi drepturile pe care le implică aceasta. Din prezenta lucrare, nu putea lipsi însă şi un capitol introductiv privind istoricul constituirii Comunităţilor Europene şi apoi al Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht din 1992).

Tot în capitolul de debut al lucrării, am lămurit, pe cât posibil, şi unele noţiuni, concepte şi teorii privind cetăţenia în general şi cetăţenia europeană, în special. Având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă trebuie să reţinem că „cetăţenia europeană” a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu.

Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora:

 dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi de sănătate publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată (la fel şi pentru expulzare);

 dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;

 dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.