EBooks - Lucrari in format electronic

Dreptul internaţional, în sine, nu prescrie nici forma şi nici procedura de urmat pentru a încheia angajamente internaţionale, deşi dreptul constituţional al unor state în mod frecvent le descrie pe ambele. În timpurile noastre, condiţiile de formă au un caracter opţional, angajamentele consensuale necerând, pentru validitatea tratatelor, o formă specială.

Forma unui instrument special nu constituie un element decisiv în ceea ce priveşte faptul dacă este sau nu un angajament internaţional. Orice condiţie de formă a tratatelor este pur facultativă.

Dacă părţile la un anumit tratat vor să facă intrarea în vigoare a tratatului dependentă de îndeplinirea unor condiţii formale, se poate aprecia numai prin referirea la textul care guvernează în domeniul angajamentelor consensuale: intenţia expresă sau implicită a părţilor. Acest criteriu este criteriul ultim, nu numai pentru interpretarea tratatelor valide, ci şi pentru distincţia între diferite stagii în procedura încheierii tratatelor . Declaraţii scrise, fie împreună, fie separate, pot constitui un acord valabil din punctul de vedere al dreptului internaţional. Un tratat poate îmbrăca forma unui acord formal între şefii de stat sau mai puţin formal.

Dar un tratat poate fi şi verbal, deşi acest lucru nu este uzual şi nici recomandabil. Este evident că un tratat nu se poate forma prin simpla achiesare, pentru realizarea unui acord fiind necesar consimţământul mutual, clar exprimat al părţilor. În ceea ce priveşte forma sau procedura care ar trebui urmată pentru încheierea tratatului, dreptul internaţional nu stabileşte reguli.

De aceea, este pe deplin posibil ca un tratat să fie chiar şi în formă orală. Este posibil ca două declaraţii separate dar paralele să constituie un angajament internaţional (acceptarea unei rezoluţii a Consiliului de Securitate de cele două părţi la un diferend constituie acordul internaţional de a observa termenii acelei rezoluţii).

Dreptul internaţional cunoaşte trei metode principale prin care obligaţiile contractuale internaţionale pot f asumate:

 acţiunea unilaterală;

 acţiunea bilaterală;

 acţiunea multilaterală.

Ca metodă de acţiune unilaterală, pot fi menţionate acceptarea obligaţiilor din Carta O.N.U. de către tratatele care solicită calitatea de membru, care este înregistrată ex oficio de către Secretariat; instrumentele prin care un stat membru este admis la Statutul C.I.J.; instrumentele de aderare la Convenţia privind privilegiile şi imunităţile O.N.U. 1946 ş.a.

Acţiunea bilaterală constituie forma cea mai frecvent folosită la O.N.U.; specific, în cazul acesteia, este sistemul de alăturare a mai multor instituţii care alcătuiesc una din părţile la tratat (O.N.U., F.A.O., U.N.E.S.C.O. etc., pe de o parte, şi statul primitor pe de altă parte).

Metoda tratatului multilateral nu este în mod frecvent folosită la O.N.U. (încheierea de acorduri multipartite sub auspiciile O.N.U.).

Aşa cum rezultă din întreg conţinutul lucrării de faţă, în practica statelor se întâlnesc situaţii când, prin tratate internaţionale, anumite zone ale acestora au un regim special fie de neutralizare fie de demilitarizare. Practica recentă a introdus şi un regim de denuclearizare, acesta din urmă privind teritoriul mai multor state, continente şi chiar unele spaţii care nu se află sub suveranitatea vreunui stat, cum ar fi Antarctica, spaţiul cosmic sau corpurile cereşti.

Dacă în vechiul drept internaţional neutralizarea şi demilitarizarea erau impuse de regulă prin tratatele de pace de către învingători celor învinşi, astăzi aceste instituţii sunt chemate să servească interesele păcii şi securităţii, suferind unele modificări atât în formă cât şi în conţinut. Stabilirea unui asemenea regim special anumitor zone teritoriale cu consimţământul statului sau statelor în cauză nu constituie o încălcare a suveranităţii lor ci dimpotrivă o exercitare a acesteia.

Neutralizarea presupune interzicerea desfăşurării oricăror operaţiuni militare pe un anumit teritoriu sau folosirea lui drept bază pentru astfel de operaţiuni purtate în afara acelui teritoriu.

Denuclearizarea este o instituţie recentă a dreptului internaţional, încadrându-se în problema mai largă a realizării unor măsuri parţiale de limitare a pericolului nuclear. Altfel spus, denuclearizarea constituie o măsură parţială de dezarmare, de împiedicare a răspândirii armelor nucleare şi de prevenire a utilizării lor.

Prin scoaterea din punct de vedere juridic şi practic de sub incidenţa directă a cursei înarmărilor nucleare a unor zone întinse ale globului, denuclearizarea creează premize favorabile pentru dezarmarea nucleară reală, contribuie la restrângerea răspândirii armelor nucleare şi la stimularea aplicării energiei nucleare în scopuri paşnice.

Antarctica prezintă importanţă pentru omenire deoarece reprezintă cel mai important rezervor de apă dulce şi conţine numeroase bogăţii minerale. În sec. al XX-lea mai multe state au creat sectoare naţionale în Antarctica. Prin Tratatul de la Washington asupra Antarcticii, din 1 decembrie 1959 a fost instituit regimul internaţional al ei. La reglementarea acestui regim mai contribuie „Convenţia pentru protecţia resurselor biologice marine şi apărarea mediului antarctic”, „Convenţia cu privire la explorarea şi exploatarea resurselor minerale din subsolul Antarcticii”. Ultimele două tratate au ca obiect apărarea mediului din Antarctica şi condiţiile de exploatare a minereurilor din această zonă.

Principiul de bază al regimului internaţional al Antarcticii este folosirea ei numai în scopuri paşnice. „în Antarctica – prevede Tratatul de la Washington din 1959 – sunt autorizate numai activităţile paşnice”. Tratatul stipulează şi neutralizarea Antarcticii. El precizează că „este în interesul întregii omeniri ca Antarctica să fie rezervată, pentru totdeauna, numai activităţilor paşnice şi să nu devină nici teatrul, nici obiectul unor diferende internaţionale”.

Cu privire la spaţiul extraatmosferic este de reţinut că în 1967 a fost adoptat tratatul cu privire la principiile ce trebuie respectate în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic, în special al Lunii şi al altor corpuri cereşti. Se prevede că Luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot face obiectul apropierii naţionale prin proclamarea de suveranitate, nici prin utilizare sau ocupaţie ori orice alt mijloc. Explorarea şi utilizarea trebuie să fie făcute în beneficiul şi interesul tuturor ţărilor. Accesul la toate corpurile cereşti este liber, iar libertatea de cercetare ştiinţifică, cooperare internaţională trebuie să fie înlesnite şi încurajate.

În fine, referitor la marea liberă, reţinem pe scurt că delimitarea spaţiului marin cu această denumire, ca şi regimul său juridic, mai complex faţă de acela stabilit prin Convenţia din 1958, fac, în prezent, obiectul părţii a VII-a a Convenţiei din 1982. Articolul 86 al acesteia stabileşte limitele mării libere prin eliminare, în sensul că regimul său juridic se aplică “tuturor spaţiilor marine care nu fac parte din zona economică exclusivă, marea teritorială ori apele interioare ale unui stat şi nici din apele arhipelagului unui stat arhipelag”. Referitor la regimul juridic al mării libere, regula de bază aplicată acestui spaţiu este aceea a libertăţii, în sensul că el este deschis tuturor statelor, indiferent că sunt state riverane sau state fără litoral.

Incheierea unui tratat international reprezinta un asamblu de activitati, ce trebuie desfasurate in anumite conditii stabilite prin conventiile de codificare a tratatelor, astfel exista proceduri cetrebuie indeplinite de catre statele participante, reguli ce trebuie respectate pentru ca tratatul sa ia nastere si sa devina obligatoriu pentru parti, sa intre in vigoare, adica sa fie in conformitate cu normele dreptului international.

La incheierea unui tratat international de parcurg trei faze: negocierea textului unui tratat, semnarea lui si exprimarea consinţământului.

Încercarea de a se ajunge la un consens asupra unei definiţii a terorismului a generat multe dezbateri în ştiinţele sociale. Nici o definiţie nu pare să satisfacă vasta interpretare asupra specificităţii terorismului. În opinia noastră, terorismul reprezintă folosirea calculată a violenţei sau ameninţării cu violenţa, pentru a inocula teama, cu intenţia constrângerii sau intimidării guvernelor sau societăţilor în vederea atingerii unor obiective politice, religioase, ideologice.

Credem că este important ca în definirea fenomenului terorist, pentru a evita polemici legate de „cine este terorist” şi „cine luptă pentru scopuri nobile” să se pornească de la elementele constitutive ale acţiunii şi nu de la identitatea celui care o execută sau de la natura cauzei pe care o realizează.

Dreptul internaţional defineşte extrădarea ca fiind un act de asistenţă juridică interstatală, în materie penală, care urmăreste transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Expulzarea este o măsură de siguranţă care se poate lua faţă de o categorie limitată de persoane, şi anume, cea a cetăţenilor străini şi persoanelor fizice fără cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară.

 Aşa cum se poate desprinde din cele prezentate în cadrul lucrării de faţă, Carta Socială Europeană (revizuită în 2006) alături de celelalte norme în domeniu ale Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene formează aşa-numitul drept european al muncii.