EBooks - Lucrari in format electronic

Căile de atac sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării‚ în anumite cazuri şi condiţii, a controlului judecătoresc asupra hotărârilor intervenite.

Judecata, în orice cale de atac are totdeauna caracterul unei activităţi procesuale de control judecătoresc.

Apelul, fiind o cale ordinară de atac se poate declara numai împotriva hotărârilor nedefinitive‚ pronunţate în primă instanţă.

În materie penală‚ apelul apare ca o prelungire necesară atât a dreptului de apărare cât şi a exerciţiului acţiunii represive. Apelul, fiind o cale de atac ordinară prin care se realizează controlul jurisdicţional‚ s-a cristalizat de multă vreme şi s-a admis în toate sistemele procesuale concepţia că el poate fi exercitat de procuror şi de părţi. Codul nostru actual a lărgit această concepţie permiţând declararea apelului‚ în anumite cazuri şi de către martori‚ experţi‚ interpreţi‚ apărători‚ cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora‚ precum şi de orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea instanţei.

În general, apelul este declarat personal de cei îndreptăţiţi. El poate fi declarat pentru titulari şi de reprezentanţii lor legali sau de către apărător. Pentru inculpat are dreptul de a face apel şi soţul acestuia. Procurorul poate declara apel numai personal. Art. 363 Cod procedură penală prevede că apelul se poate declara în 10 zile. Acesta este termenul general aplicabil ori de câte ori legea nu dispune altfel. Termenul de apel fiind un termen peremptoriu‚ nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul exercitării căii de atac.

Totuşi‚ în mod excepţional legea înlătură efectul amintit pentru persoana decăzută din motive neimputabile acesteia. Pentru a opera repunerea în termen trebuie să se constate că întârzierea în declararea apelului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. Astfel‚ prin sentinţa penală nr. 1010/1996 s-a admis sesizarea Biroului executări penale de pe lânga Judecătoria sectorului 1 privind pe condamnatul V.V. S-a constatat expirată durata întreruperii executării pedepsei de un an şi sase luni închisoare dispusă prin sentinţa penală 2349/1994 a Judecătoriei sector 1‚ până la însănătoşirea condamnatului. Împotriva sentinţei a declarat apel după expirarea termenului prevăzut de lege‚ condamnatul care a solicitat repunerea sa în termen şi în fond‚ respingerea sesizării Biroului executări penale din cadrul Jud. sector 1‚ întrucât a beneficiat de graţierea personală a Preşedintelui României. În aceste condiţii tribunalul a constatat că în speţă sunt îndeplinite prevederile art. 364 C. proc. pen.‚ motiv pentru care va dispune repunerea condamnatului în temeiul de apel prevăzut de art. 363 alin. 1 C. proc. pen.

Precizăm de asemenea, că este posibilă şi introducerea apelului peste termenul reglementat de art. 365 C. proc. pen. Apelul produce în sistemul nostru de drept patru efecte‚ şi anume: suspensiv; devolutiv; extensiv; non reformatio in pejus.

În legătură cu acest din urmă efect s-a decis în practica judecătorească faptul că, rejudecând cauza în fond după desfiinţarea hotărârii ca urmare a admiterii apelului inculpatului instanţa de trimitere nu poate aplica inculpatului o pedeapsă mai mare decât cea pronunţată cu ocazia primei judecăţi. În caz contrar‚ se încalcă principiul non reformatio in pejus (T.M.B. sect. I penală, dec. nr. 254/A/16.02.1998) . Judecarea apelului se face având în vedere toate dispoziţiile generale inserate în primul capitol al Titlului II din Codul de procedură penală referitor la judecată (art. 287-312). Suplimentar urmează a se ţine seama şi de dispoziţiile art. 375- 383 a căror analiză am făcut-o pe parcursul lucrării.

Aşadar‚ apelul este o cale de atac de reformare‚ care propulsează totdeauna cauza la o instanţă superioară. Judecata la un nivel mai înalt creează un adevărat grad de jurisdicţie în urma parcurgerii căreia ori se validează prima judecată ori se desfiinţează hotărârea anterior dată. În consecinţă‚ deşi apelul este o instituţie nouă în peisajul juridic român‚ el este bine reglementat de normele Codului de procedură penală şi este ilustrat din abundenţă în practica judiciară.

Sperăm de aceea, că prin demersul nostru teoretic am reuşit să prezentăm în mod corect toate problemele pe care le ridică instituţia juridică a apelului‚ şi să împletim noţiunile teoretice cu soluţiile pronunţate în practica noastră judecătorească.

Realizarea ordinii de drept în general, ca şi a ordinii de drept penal presupune din partea tuturor destinatarilor legii, o conduită conformă cu dispoziţiile legii, pentru normala desfăşurare a relaţiilor sociale. Realizarea ordinii de drept penal are loc prin respectarea de către marea majoritate a destinatarilor legii penale a dispoziţiilor sale, în cadrul raporturilor de conformare. Pentru cei care nu-şi conformează conduita dispoziţiilor normelor penale săvârşind faptele interzise, restabilirea ordinii de drept încălcate şi realizarea implicit a ordinii de drept are loc prin constrângere în cadrul unui raport juridic penal de conflict .

În teoria dreptului penal noţiunea de răspundere penală are mai multe sensuri. Într-un sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţia infractorului de a executa pedeapsa sau consecinţa penală a săvârşirii unei infracţiuni.

În acest sens, noţiunea de răspundere penală echivalează cu o parte a conţinutului raportului juridic penal şi anume, cu acea parte care constă în obligaţia infractorului de a suporta o pedeapsă ca urmare a încălcării unei norme penale, respectiv a săvârşirii unei infracţiunii.

Astfel, când se spune că infractorului îi revine răspunderea penală prin aceasta se înţelege că îi revine obligaţia de a suporta o sancţiune de drept penal pentru infracţiunea săvârşită.

Ca şi în cazul celorlalte forme de răspundere juridică, unde fiecărei obligaţii îi corespunde un drept, care revine unei alte persoane, tot aşa este şi în cazul răspunderii penale, obligaţiei de a suporta o sancţiune de drept penal îi corespunde un drept, anume dreptul de a trage la răspundere penală, dreptul de a pedepsi care revine statului, care-l exercită prin organele de judecată . În această accepţiune, noţiunea de răspundere penală poate fi definită în sens larg. În acest sens, noţiunea de răspundere penală „coincide cu conţinutul raportului juridic penal, mai mult, cu însuşi raportul juridic penal’’ .

Astfel, răspunderea penală este un drept şi o obligaţie, conform cărora statul are dreptul de a trage la răspundere penală (de a pedepsi), iar infractorul are obligaţia de a răspunde penaliceşte, de a suporta pedeapsa. Când spunem că infracţiunea este temeiul răspunderii penale tocmai acest lucru se înţelege adică naşterea şi existenţa dreptului statului de a pedepsi şi a obligaţiei infractorului de a suporta pedeapsa, cu alte cuvinte, naşterea şi existenţa raportului juridic penal.

În doctrina penală răspunderea penală este definită ca fiind „raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii” .

Formele de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi: privarea de libertate, amendă penală, interzicerea unor drepturi ( ridicarea dreptului de a exercita o anumită profesie, decăderea din drepturile părinteşti, etc.), confiscării etc.

La începutul anului 2001, sistemul penitenciar românesc se afla într-o perioadă de încetinire a reformei, datorată unor factori obiectivi, respectiv restricţiile materiale şi financiare, dar şi unor situaţii subiective, cum a fost instabilitatea conducerii. Condiţiile de viaţă în mediul carceral prezentau diferenţe de la o unitate la alta, iar problemelor unor categorii de persoane aflate în unităţile de detenţie, cum sunt minorii şi femeile, nu li se acordă importanţa necesară.

În centrele de reeducare se perpetuau unele restricţii care, practic, le transformaseră din instituţii educative în unităţi de detenţie, iar pentru femei nu se asigura decât un singur loc de detenţie specializat, în judeţul Prahova. În aceste condiţii, priorităţile Direcţiei Generale a Penitenciarelor s-au referit la asigurarea custodiei şi gestiunii efectivelor de deţinuţi în deplina siguranţă şi, în acelaşi timp, la crearea de condiţii cât mai bune pentru executarea serviciului de către personalul de penitenciar.

În baza obiectivelor ce i-au revenit în mod expres din Programul sectorial al Guvernului pentru anul 2001, Direcţia Generală a Penitenciarelor a îndeplinit obiectivele de investiţii şi reparaţii capitale ale spaţiilor de detenţie, a realizat o colaborare benefică cu administraţiile penitenciare din Olanda, Elveţia, Ungaria, Moldova, desfăşoară cu succes Convenţia de înfrăţire instituţională cu Administraţia penitenciara spaniolă, în cadrul programului de pre-aderare la Comunitatea Europeană, elaborat de Guvernul României şi a contactat administraţia penitenciară din Federaţia Rusă în vederea negocierii unui protocol de parteneriat.

De asemenea, a susţinut permanent dezvoltarea colaborării cu Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere din Ministerul Justiţiei şi a sprijinit perfecţionarea activităţii acesteia în plan teritorial. Tot în această perioada s-a acţionat pentru perfecţionarea organizării instituţionale a sistemului penitenciar şi, în primul rând, a aparatului central, punându-se accent pe descentralizarea şi deconcentrarea unor activităţi, pe asigurarea îmbunătăţirii laturii recuperative a privării de libertate şi s-a avut în vedere elaborarea unor ordine şi instrucţiuni, astfel încât acestea să asigure condiţii ca activitatea din penitenciare să se alinieze la exigenţele Programului de guvernare şi normele europene.

Direcţia Generală a Penitenciarelor, beneficiind şi de consultanţa experţilor spanioli, a elaborat proiectul de lege privind Statutul funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciare transmis direcţiilor de specialitate din Ministerul Justiţiei pentru analiză şi avizare. În acelaşi timp, alături de echipa Ministerului Justiţiei îşi aduce contribuţia la elaborarea proiectului noii legi privind executarea pedepselor. La 31.12. 2001, în cele 45 unităţi subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, se aflau 49.840 persoane, la o capacitate legală de 34.612 locuri. Dintre acestea, 5.077 persoane erau arestate preventiv, 6.453 condamnate în prima instanţă, 37.406 condamnate definitiv şi 904 sancţionate contravenţional, din care minori 1.432, bărbaţi 47.327 şi femei 2.127. Condamnaţii definitiv se împart din punct de vedere al duratei pedepsei, astfel: 2.039 persoane cu pedepse până la un an, 22.027 persoane cu pedepse între 1-5 ani, 8.066 persoane cu pedepse între 5-10 ani, 5.386 persoane cu pedepse peste 10 ani şi 88 - pe viaţă, iar din punct de vedere al stării de recidivă, 19.601 sunt recidivişti, 9.763 au antecedente, iar 20.476 persoane nu au antecedente penale.

În prezent, capacitatea legală de deţinere a sistemului penitenciar este depăşita, în medie cu 40 %, iar la unele penitenciare indicele de ocupare se ridică la: 227,12 % - Penitenciarul Bucureşti-Jilava, 226,20 % - Tg. Jiu, 251,02 % - Galaţi, 404 %- Bacău etc.

În acest capitol final ne-am propus a evidenţia principalele probleme dezvoltate pe parcursul lucrării.

În acest sens, în capitolul introductiv am considerat necesar a defini noţiunea şi a evidenţia importanţa probelor în procesul penal, pentru a avea de la începutul lucrării o imagine cât mai clară asupra diferitelor categorii de mijloace de probă, cu privire specială asupra interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video şi în ceea ce priveşte mijloacele materiale de probă. În acest capitol introductiv am avut în vedere şi clasificarea probelor, pentru delimitarea acestora în funcţie de diferite criterii. De asemenea, ne-am oprit şi asupra obiectului probaţiunii, insistând aici asupra faptelor care trebuie dovedite în procesul penal, sau dimpotrivă asupra acelora care nu presupun o astfel de probă.

Capitol II este amplu dezvoltat având în vedere că acesta formează obiectul lucrării de faţă. În acest capitol am detaliat şi distins între interceptările şi înregistrările audio sau video şi cele de imagini şi alte înregistrări. În vederea completării aspectelor din capitolul II am insistat şi asupra problemelor privind certificarea şi consemnarea interceptărilor şi înregistrărilor efectuate, şi nu în ultimul rând am amintit necesitatea verificării interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video. În aceeaşi ordine de idei,

Capitolul III centrează studiul problemei în ceea ce priveşte mijloacele materiale de probă. Aici am amintit noţiunea, caracterele şi funcţiile mijloacelor de probă, iar în secţiunile următoare ne-am referit la obiectele ce conţin sau poartă urmele infracţiunii, cele care au fost folosite sau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii şi nu în ultimul rând obiectele produs al infracţiunii.

În capitolul V ne-am referit la valoarea probantă a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video şi în ceea ce priveşte aprecierea mijloacelor materiale de probă, fiecare dintre aceste aspecte fiind dezvoltate în secţiuni separate. În acest capitol final am avut în vedere aşadar doar o prezentare a principalelor titluri enunţate pe parcursul lucrării.

Drept concluzii, am considerat interesant a polemiza asupra unei problematici iniţiate de alţi autori de specialitate, în sensul influenţei prevederilor constituţionale asupra măsurilor asigurătorii. Astfel, principiul consacrat în art. 41 alin. 2 Constituţie, potrivit căruia “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” a fost evaluat în mod diferit în doctrina şi jurisprudenţa ulterioară intrării în vigoare a noii legi fundamentale a României.

Câteva reflecţii asupra opiniilor exprimate sunt suficiente pentru a realiza influenţa pe care norma constituţională amintită a avut-o asupra reglementărilor juridice în vigoare. Cel mai larg câmp de manifestare a unei astfel de influenţe l-a constituit dreptul penal. Aici, norma constituţională a produs modificări structurale atât în sfera pedepselor, cât şi în sfera infracţiunilor contra patrimoniului . Consecinţe ale unor astfel de modificări sunt simţite, din ce în ce mai mult şi în domeniul dreptului procesual penal.

Astfel, Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile cerute de Codul Penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a statuat că stabilirea de condiţii diferenţiate, din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale.

Asemenea soluţii s-au pronunţat în cazul infracţiunii de abuz de încredere prevăzut în art. 213 Cod Penal şi de gestiune frauduloasă prevăzută în art. 214 Cod Penal (decizia nr. 177/1998, respectiv decizia nr. 5/1999). Cea mai elocventă manifestare a influenţei principiului oficialităţii asupra realizării eficiente a drepturilor părţii civile o reprezintă măsurile asigurătorii.

Dacă în procesul civil, raţiunea măsurilor asigurătorii constă în evitarea dispoziţiei sau a degradării bunului ce formează obiectul litigiului (în cazul acţiunilor reale), respectiv împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului (în cazul acţiunilor personale), context în care este de neimaginat luarea unor astfel de măsuri din oficiu de către instanţa de judecată, în procesul penal raţiunea unor astfel de măsuri este diferită, context în care, în anumite condiţii, se justifică luarea acestor măsuri din oficiu de către instanţa de judecată sau de către organul de urmărire penală. Astfel, potrivit art. 163 Cod Procedură Penală, măsurile asigurătorii sunt menite a garanta repararea efectivă a pagubelor produse prin infracţiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte pentru garantarea executării pedepsei amenzii penale.

Atunci când asemenea măsuri se iau în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, ele acţionează în scopul realizării acţiunii civile, imprimând acesteia unele dintre particularităţile care o caracterizează când ea se realizează în cadrul procesului penal. În acelaşi timp, în astfel de cazuri există o parte civilă, adică acţiunea civilă este declanşată şi susţinută de un anume subiect de drept.

Cu alte cuvinte, avem o constituire de parte civilă. În acest cadru se pune problema dacă este necesar ca pentru luarea măsurilor asigurătorii partea civilă, în declaraţia sa, să solicite expres şi luarea măsurilor asigurătorii.

Codul de procedură penală reglementează întreaga desfăşurare a procesului penal în aşa fel încât scopul acestuia să poată fi pe deplin realizat. Înfăptuirea justiţiei penale înseamnă în egală măsură pedepsirea tuturor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni dar şi apărarea de răspundere penală a persoanelor nevinovate - Tocmai pentru a se asigura legalitatea în justiţie, codul de procedură penală prevede un număr suficient de garanţii procesuale care să prevină luarea unor măsuri de constrângere abuzive împotriva unor persoane nevinovate.

În cursul procesului penal pot apare anumite situaţii care împiedică buna desfăşurare a acestei activităţi judiciare. Pentru prevenirea sau înlăturarea unor astfel de situaţii, legea procesual-penală a instituit măsurile procesuale, ca mijloc care asigură eficienţa procesului penal. Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale. Funcţionalitatea lor constă în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiţiuni a procesului penal, pentru că în cursul acestuia pot interveni impedimente, obstacole sau dificultăţi care pot periclita activitatea judiciară.

De exemplu, dacă nu se iau anumite măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea săvârşi în continuare alte infracţiuni, după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă materiale sau chiar ar putea să dispară încercând să zădărnicească aplicarea sancţiunii penale.

În alte situaţii sunt necesare măsuri care să evite riscul ca executarea silită a celor obligaţi la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate. Măsurile procesuale nu fac parte din desfăşurarea activităţii principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente activităţii principale. Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă în procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare impune luarea lor.

În contextul actual al ideii de unitate europeană, dispoziţiile care permit privarea de libertate, ca sancţiune de natură penală sau ca măsură judiciară, urmează să corespundă şi să se alinieze unor standarde de largă aplicabilitate înscrise nu numai în documente regionale dar şi internaţionale. Pentru a sublinia importanţa respectării libertăţii individului în continuare vom aminti, cu titlu exemplificativ, anumite documente internaţionale care au consacrat acest drept fundamental.

Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la nivel de principiu, că nimeni nu poate fi privat de libertate.

Dar se precizează şi excepţiile de la această regulă, între care şi arestarea preventivă, ceea ce înseamnă că în prezenţa anumitor condiţii legale, starea de libertate se poate transforma într-o stare privativă de libertate care nu contravine principiului mai sus arătat pentru că la dispunerea unei asemenea măsuri s-a respectat legea şi prescripţiile sale.

În domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este personală , sau altfel spus, nu pot fi sancţionate penal decât persoanele care au comis infracţiuni.

Pe planul dreptului civil însă, există posibilitatea ca răspunderea pentru o anumită faptă care a generat un anumit prejudiciu să revină şi altor persoane decât cele care au comis fapta . În tratarea răspunderii penale pornim de la principiul general că oricine a comis o faptă prin care a încălcat legea şi a produs un prejudiciu este răspunzător pentru fapta sa.

În dreptul penal, cel care a săvârşit o faptă gravă ce constituie o infracţiune, prevăzută de legea penală, răspunde penal. Aceasta înseamnă că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale şi că numai cine a comis o infracţiune răspunde penal . Doctrina juridică românească este de acord că numai după ce s-a comis infracţiunea, s-a născut răspunderea juridică penală, iar sancţiunea penală este efectul răspunderii penale.

Încălcarea legii printr-o faptă penală determină precizarea, în primul rând, a faptului că şi răspunderea penală este tot o formă a răspunderii juridice şi, în al doilea rând, că răspunderea penală este un raport juridic care ia naştere între două părţi cu comiterea infracţiunii. Una dintre aceste părţi este autor al faptei infracţionale (infractorul) şi cealaltă este persoana vătămată, iar în sens larg şi statul. Persoana vătămată şi statul au dreptul subiectiv de a pretinde infractorului să facă (să execute o sancţiune pentru fapta comisă) şi să dea (să achite toate pagubele produse prin fapta sa), infractorul fiind ţinut să îndeplinească aceste obligaţii. Ca urmare, răspunderea penală apare în toate cazurile ca un raport juridic între stat şi autorul faptei penale - infractorul.

În doctrina noastră, părţi în raportul (juridic) penal apar ca subiect activ, de regulă, infractorul, iar ca subiect pasiv, partea vătămată şi statul. Se consideră că, în cazul unei fapte penale, statul, prin organele sale, este sesizat din oficiu, iar partea vătămată, în cazul unei infracţiuni, se adresează, în primul rând, autorităţilor statului şi ca atare statul devine subiect pasiv în raportul juridic penal, iar subiectul activ, în toate cazurile, este infractorul. Numai statul trage la răspundere penală pe făptuitorul unei infracţiuni. În dreptul penal, ca disciplină de ramură, sunt tratate principiile răspunderii penale, din care fac parte principiul legalităţii, principiul unicităţii răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii penale şi altele.

Aşadar, anumite acţiuni sau inacţiuni, datorită caracterul lor deosebit de grav şi atingerea adusă anumitor valori sociale au fost apreciate şi consacrate de legiuitor a fi infracţiuni, cazuri în care răspunderea persoanelor se stabileşte şi sancţionează, potrivit procedurilor specifice dreptului penal.

În procesul penal, activitatea de probaţiune ocupă un loc central. Pentru a lua o hotărâre care va influenţa viaţa unor persoane, magistratul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei şi să fie convins că soluţia pe care o adoptă este singura corectă. Or, această decizie - de a trimite sau nu în judecată, ori de a condamna sau achita o persoană - este fundamental determinată de activitatea de probaţiune.

Desigur că răspunderea organului judiciar - procuror sau judecător -, în funcţia sa de administrare a justiţiei, este pe măsura importanţei şi a complexităţii muncii pe care o desfăşoară. De acurateţea cu care magistratul va şti să conducă probaţiunea în procesul penal şi de sinceritatea şi spiritul de răspundere cu care va aprecia toate probele înfăţişate va depinde, în mod direct, justeţea hotărârii sale finale, cu toate implicaţiile sale. Vinovăţia sau nevinovăţia celui suspectat că ar fi comis o faptă penală nu poate reieşi decât din probe.

Pe cale de consecinţă, însuşi scopul procesului penal, acela ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat, în funcţie de atenţia şi corectitudinea cu care cel în drept să o facă se achită de dificila sarcină pe care legiuitorul i-a încredinţat-o: administrarea şi aprecierea probelor.

În materia probaţiunii, în literatura de specialitate se fac două distincţii: în primul rând, se deosebeşte activitatea de administrare a probelor, de cea de apreciere a lor; în al doilea rând, există conceptul de probe şi cel de mijloace de probe. De asemenea, mai pot fi făcute şi alte delimitări, specifice activităţii de probaţiune.

Astfel, sunt studiate şi definite: instituţia obiectului probaţiunii, în care se deosebesc faptul principal de faptele probatorii, faptele similare de cele auxiliare, prin toate acestea înţelegându-se ce anume trebuie dovedit într-un proces penal, pentru ca soluţia pronunţată în final să fie legală şi temeinică; tot aici se face trimitere la faptele şi împrejurările care nu pot forma obiect al probaţiunii într-o cauză penală; concludenţa şi utilitatea probelor este un alt domeniu important în cadrul probaţiunii; noţiuni ca sarcina probei (ori dispensa ei), principii ca prezumţia de nevinovăţie a învinuitului sau inculpatului, ca să nu mai vorbim de o serie de criterii folosite pentru clasificarea probelor - în învinuire sau în apărare, imediate şi mediate, ori directe sau indirecte - se regăsesc în tot atâtea laturi distincte ale activităţii, atât de complexe, de probaţiune.

În ceea ce priveşte procesul penal, trebuie făcută precizarea că rolul acestuia este acela de a intermedia între săvârşirea faptei şi ispăşirea pedepsei. Va trebui să suporte privaţiunile pe care le incumbă lipsirea de libertate şi izolarea în penitenciar, cel sau cea care, în urma unei proceduri judiciare, se dovedeşte că a comis, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală.

 Pentru a se ajunge la această finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul judiciar - procuror sau judecător - are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuşi să afle adevărul cu privire la faptă şi la persoana care a comis-o, cu alte cuvinte pentru ca adevărul judiciar - împrejurările cauzei aşa cum se regăsesc în dosar, mai precis aşa cum au fost reţinute în hotărârea penală - să coincidă cu adevărul pur şi simplu - adică faptele, aşa cum au avut loc în realitate.

Originea apelului se regãseşte în dreptul roman unde, începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnatul avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinţei, prin aşa-numita “provocatio ad populum”.

Adunarea popularã, convocatã de catre magistrat, casa ori confirma sentinţa, fãrã sã o poatã modifica, agrava sau atenua. În regimul republican mai existau şi alte douã instituţii: intercessio din partea magistratului şi intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresatã celor care aveau dreptul sã intervinã se numea apellatio.

Acest ebook se livreaza in forma actualizata, conform noilor coduri, in cca. 4-5 zile din momentul efectuarii comenzii!

Acest ebook se livreaza in forma actualizata, conform noilor coduri, in cca. 4-5 zile din momentul efectuarii comenzii!

Potrivit art.1/ C.pr.pen., infaptuirea justitiei penale in scopul apararii si realizarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, precum si a celorlalte drepturi si interese deduse judecatii, se realizeaza prin obligatia pe care o au organele judiciare de a incepe si desfasura activitatea procesual penala din proprie initiativa chiar si atunci cand sunt lezate interesele unor persoane fizice sau juridice care nu isi manifesta dorinta, independent de vointa acestora sau a reprezentantilor lor cu exceptia cazurilor in care actiunea penala se pune in miscare sau se exercita la plangerea prealabila a partii vatamate.

Aceasta obligatie o au si organele de cercetare penala si pentru toate organele judiciare este inscrisa in art.2 alin.2 al Codului de procedura penala in urmatoarea formulare: “Actele necesare procesului penal se indeplinesc din oficiu, afara de cazul cand prin lege se dispune altfel.”