EBooks - Lucrari in format electronic

Modalităţile de optimizare a activităţilor de prevenire şi combatere a corupţiei presupun că o strategie eficientă de acţiune împotriva corupţiei are la bază prioritatea activităţilor de prevenire faţă de cele de reprimare, deoarece acestea din urmă implică o contaminare preexistentă a mediului social precum şi acţiuni complexe şi îndelungate, cu costuri mari şi rezultate incerte.

În cadrul programelor guvernamentale privind prevenirea şi acţiunea împotriva corupţiei, pornindu-se de la identificarea sectoarelor vulnerabile la corupţie şi a factorilor de risc specifici au fost identificate următoarele forme de corupţie:

- corupţia administrativă - priveşte activitatea administraţiei publice locale şi centrale, autorităţile vamale, sănătatea şi asistenţa socială, cultura şi învăţământul, instituţiile din domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale - corupţia în justiţie, cu referire la autorităţile judecătoreşti: parchete şi instanţe;

- corupţia economică - în special în domeniul financiar-bancar, în agricultură, silvicultură şi în unele ramuri ale industriei: metalurgie-siderurgie, precum şi în prelucrarea şi comercializarea petrolului

- corupţia politică - legată în special de activitatea parlamentară şi a partidelor politice: efectele negative ale imunităţii parlamentare, influenţarea iniţiativelor legislative, finanţare partidelor politice şi a campaniilor electorale.

De asemenea, corupţia reprezintă un factor de injusteţe socială care întreţine şi amplifică sărăcia, afectând, în ultimă instanţă dezvoltarea economică, aceasta fiind cea mai credibilă şi temeinică sursă de securitate. Sumele de bani şi foloasele care fac obiectul mitei sau altor infracţiuni de corupţie sunt scoase din circuitul economic normal şi capătă o destinaţie ocultă, reprezentând venituri ilicite.

Toate aceste sume, care uneori ating valori considerabile, se adaugă sumelor folosite în mod legal pentru atingerea scopului în care a fost dată mita, astfel încât costul final al activităţii respective este amplificat în mod nejustificat cu un procent considerabil.

Prin complicitate se înţelege acea formă a participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Spre deosebire de celelalte forme ale participaţiei penale - coautorat şi instigare - complicitatea reprezintă o contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii, de aceea este considerată o formă de participaţie secundară în raport cu celelalte.

Fiind o formă de participare secundară, complicitatea presupune drept condiţie de bază a existenţei sale comiterea de către autor a unei fapte prevăzută de legea penală. Este îndeplinită condiţia şi atunci când autorul a săvârşit doar o tentativă pedepsibilă.

Totodată, o altă condiţie priveşte săvârşirea de către complice a unor activităţi menite să înlesnească, să ajute pe autor la săvârşirea infracţiunii.

Activitatea complicelui, potrivit legii penale, poate consta atât în ajutor sau înlesnire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, cât şi în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune ori de favorizare a infractorului.

Contribuţiile complicelui la săvârşirea infracţiunii de către autor sunt mediate, prin ele nu se realizează elementul material al infracţiunii. Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că actele de complicitate nu sunt indispensabile comiterii faptei de către autor.

Prin concurs de infracţiuni se înţelege acea formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Această ultimă cerinţă deosebeşte concursul de infracţiuni de recidivă.

Această definiţie rezultă din art. 33 lit. a C. pen., prin care este reglementat concursul real de infracţiuni. Şi noul Cod penal francez defineşte în mod asemănător concursul de infracţiuni prin art. 132-2.

În literatura juridică de specialitate întâlnim şi o definiţie mai amplă a concursului de infracţiuni, definiţie care scoate în evidenţă atât trăsăturile esenţiale ale acestuia, dar şi formele sale. Astfel, concursul de infracţiuni este definit ca fiind situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prin acţiuni (inacţiuni) separate sau prin aceeaşi acţiune (inacţiune) înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

În prezent, traficul de droguri are statutul de ameninţare la adresa securităţii naţionale, pârghia financiară a acestui fenomen facilitând ascensiunea la puterea politică. În urma evenimentelor din decembrie 1989 care au facilitat deschiderea totală a frontierei de stat, România, datorită poziţiei sale geografice a devenit un segment important al „Rutei Balcanice” de traficare a drogurilor cu precădere pe varianta nordică a acesteia, respectiv Iran, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania, Olanda şi chiar mai departe.

Urmărind să ocrotească activitatea de înfăptuire a justiţiei legiuitorul a incriminat în cadrul Titlului VI din Codul Penal, Partea specială „infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”, respectiv, Capitolul II „Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”.

Referitor la evadare, potrivit art. 269 alin. 1 din C. pen., infracţiunea constă în evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere.

Conform art. 269 alin. 2 C. pen., fapta este mai gravă dacă este săvârşită prin folosirea de violenţe, de arme sau alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună.

În art. 269 alin. 3 se prevede că pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei.

După cum arată alin. 4 al art. 269 Cod penal, tentativa la această infracţiune se pedepseşte.

Infracţiunea de înlesnire a evadării este de fapt o complicitate la infracţiunea de evadare însă legiuitorul, datorită gravităţii sale, a înţeles să o incrimineze ca o infracţiune distinctă. Prin urmare, reţinem că înlesnirea evadării este conexă cu infracţiunea de evadare şi prezintă un pericol social mai ridicat decât evadarea, întrucât cel care înlesneşte evadarea denotă o evidentă lipsă de respect faţă de actele organelor judiciare şi prin aceasta o manifestare de natură să aducă atingere înfăptuirii justiţiei .

Extrădarea este actul prin care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autorul unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior.

Într-o altă definiţie, cu o exprimare oarecum diferită, dar în esenţă, la fel, se arată că extrădarea este o modalitate de terminare a şederii unor străini de pe teritoriul unui stat, în cazurile în care aceştia sunt autorii unor infracţiuni de drept comun, precum şi unor crime împotriva păcii şi umanităţii.

Ca regulă, cetăţenii proprii nu se extrădează. Această măsură de siguranţă a căpătat, de-a lungul timpului, mult mai multe definiţii atât în literatura de specialitate internă, dar şi internaţională.

Infracţiunea de fals intelectual este reglementată în codul penal român, partea specială, la art. 289 care prevede: „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare d la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte”.

Denaturarea are loc în cazul acestui fals chiar în momentul întocmirii acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu şi care este competent, potrivit legii, de a emite acel înscris.

Sensul noţiunii de „funcţionar” este dat de art. 147 C. pen. potrivit căruia, funcţionarul public este orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. Potrivit acestui articol: „prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate public, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public”.

Codul penal român, în titlul XI “Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, art. 357, partea specială, incriminează infracţiunea de genocid care face parte din grupul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

În ceea ce priveşte termenul de genocid acesta înseamnă distrugerea, exterminarea în întregime sau în parte a unei colectivităţi sau a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios, sau a vreuneia dintre următoarele fapte: uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului; supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică; luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului; transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup .

Instituţia graţierii este reglementată în primul rând prin dispoziţii constituţionale. Astfel, potrivit Constituţiei României, revizuită în anul 2003, graţierea colectivă, adică graţierea generală, este de atributul exclusiv al Parlamentului, ca unic organ legiuitor, şi poate fi adoptată numai prin legi organice (art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţie), iar graţierea individuală este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României (art. 94 lit. d din Constituţie).

Legea nr. 546 din 14 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii defineşte graţierea ca fiind: „măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară”.

Legea nr. 546/2002 (art. 2) trimite la dispoziţiile constituţionale, arătând că graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie.

Infracţiunea de delapidare a avut rolul, încă de la începuturile reglementării sale în drept, să ocrotească “banii publici” de sustragerile celor abilitaţi să-i administreze şi să-i manipuleze.

Delapidarea este fapta persoanei care, având calitatea de a efectua acte de gestiune sau administraţie cu privire la elementele patrimoniului unei instituţii publice sau private, sustrage bunuri din acest avut.

Conduita persoanei care săvârşeşte o astfel de faptă reprezintă o îndoită lipsă de respect faţă de legea penală: pe de o parte, prin vătămarea ce se aduce proprietăţii publice, iar pe de altă parte, prin nesocotirea obligaţiei de fidelitate şi probitate care incumbă oricărui gestionar sau administrator în lumina atribuţiunilor de serviciu.