Redactia Lucrari.ro

Iniţierea Acordului de la Schengen a pornit de la mai multe considerente dintre care mai importante sunt următoarele:

- progresele înregistrate în cadrul Comunităţilor Europene în vederea asigurării liberei circulaţii a persoanelor, a mărfurilor şi a serviciilor;

- necesitatea consolidării solidarităţii între popoarelor, prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulaţii la graniţele comune între Statele Uniunii Economice a BENELUX-ului, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze;

- obiectivitatea efortului de amplificare a raporturilor dintre popoarele statelor membre ale Comunităţilor Europene prin intermediul liberei treceri a graniţelor interioare pentru resortisanţii lor şi ale liberei circulaţii a mărfurilor şi a serviciilor;

- dorinţa de a suprima controlul graniţelor comune.

Aspectele privind aversiunea Comisiei de a se implica în conflictul aprins dintre guverne pe de o parte şi companiile private pe de altă parte conduc în mod firesc spre cel de-al treilea pilon al conţinutului politicii concurenţiale comunitare care face obiectul articolului 92 TCE (înainte de adoptarea noului Tratat de reformă de la Lisabona), reglementări privind ajutoarele comunitare sub orice formă acordate întreprinderilor de către propriile guverne naţionale.

Ordinea juridică de drept comunitar, ea însăşi o creaţie a legii şi depinzând de lege pentru a fi efectivă, este şi o sursă majoră de norme juridice. În sens larg, dreptul comunitar este dat de: ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară, unele dintre ele chiar nescrise; principiile generale de drept şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie; normele de drept a căror provenienţă se află în afara ordinii juridice comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţilor; dreptul comunitar provenit din actele convenţionale încheiate între statele membre pentru aplicarea tratatelor.

Începând din 2007, având în vedere aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie, Comisia Europeană este compusă din 27 de membri, câte un reprezentant pentru fiecare stat.

Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului European pentru comisariatul astfel compus.

Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial.

Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European.

Limbile de lucru ale Comisiei sunt - engleza, franceza şi germana.

Comisia este motorul sistemului instituţional al Uniunii Europene:

- având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de acte normative, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele interne întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, Comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu;

- în calitate de instituţie executivă Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, ordonanţe, hotărâri), execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament;

- împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare;

- în calitate de reprezentant legal al Uniunii Europene la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.

În primul rând trebuie să precizăm că prin instituţia concurenţei înţelege, în sens larg, ansamblul de reglementări destinate să asigure, în raporturile de piaţă interne şi internaţionale, existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei dintre agenţii economici, în lupta pentru câştigarea, extinderea şi păstrarea concurenţei.

După cum vom vedea din cuprinsul lucrării de faţă, Consiliul European al şefilor de state şi de guverne nu este prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat de Actul Unic European şi, ulterior, în Tratatul de la Maastricht.

Consiliul European este o structură suprainstituţională, ce asigură cooperarea politică la nivel înalt, între cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Consiliul European a luat fiinţă prin voinţa şefilor de state şi de guverne în 1974, când aceştia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniştrii lor de externe, cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei Europene.

Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5, Consiliul European, astfel: Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă orientările politice generale.

Consiliul de miniştri al Uniunii Europene (sau pur si simplu CONSILIUL, potrivit noului Tratat de la Lisabona) foloseşte în procesul adoptării deciziilor patru proceduri diferite. Prima procedură presupune adoptarea hotărârilor cu o majoritate simplă, cea de-a doua procedură presupune o majoritate calificată, cea de-a treia procedură necesită unanimitate în luarea deciziilor, iar cea de-a patra presupune exercitarea dreptului de veto.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Curtea continuă să fie alcătuită dintr-un judecător din fiecare stat membru, însă ea se va putea întruni şi într-o Mare Cameră formată din 13 judecători (în loc să se întrunească într-o sesiune plenară, alcătuită din toţi judecătorii). După extinderea din 2007, Curtea de Justiţie numără 27 de judecători, câte unul din fiecare stat membru, şi 8 avocaţi generali.

O sursă de practici neconcurenţiale o reprezintă chiar şi guvernele, care, prin ajutoare financiare directe ori alte forme de sprijin intern sau reguli şi proceduri restrictive, pot favoriza agenţii economici interni sau discrimina firmele din ţările partenere. Aceste din urmă practici sunt frecvent considerate a fi şi bariere netarifare, analizate pe larg de specialiştii în domeniul politicilor comerciale.

Problematica drepturilor omului constituie o problemă de fond cu care, pe plan european, se confruntă foarte multe organizaţii, cele mai importante fiind, până în prezent Consiliul Europei şi OSCE, în ajutorul cărora vine se pare puternic, Uniunea Europeană.