Redactia Lucrari.ro

Flagelul stupefiantelor reprezintă un grav pericol ce ameninţă tot mai mult umanitatea, printr-o diversitate de forme specifice, pornind de la influenţa nocivă pe care o are asupra tinerei generaţii şi alterarea relaţiilor interumane, continuând cu distrugerea sănătăţii, îmbogăţirea de nejustificat din punct de vedere moral sau licit-economic a infractorilor, apariţia de organizaţii criminale redutabile, care de multe ori concurează cu puterea unor guverne, şi culminând cu provocarea unor adevărate războaie locale, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti.

Potrivit estimărilor făcute de diferite organisme statale şi internaţionale, peste 100 de milioane de oameni din întreaga lume au devenit victime ale abuzului de stupefiante. Consecinţele directe ale consumului unor astfel de substanţe sunt afecţiunile psihice, degradarea umană, asociate cu săvârşirea unor infracţiuni grave precum omorurile, tâlhăriile sau violurile.

Dacă sintetizăm efectele consumului de droguri asupra societăţii, situaţia se prezintă astfel:

 scăderea randamentului de muncă al celor ce consumă droguri;

 deturnarea unei importante părţi a fondurilor monetare din circuitul economic normal;

 folosirea unor imense sume de bani la finanţarea activităţilor subversive şi la întreţinerea economiei subterane;

 costurile ridicate ale tratamentelor medicale de dezintoxicare şi parţiala neeficacitate a încercării de eliminare a dependenţei psihice,în special;

 răspândirea alarmantă a bolilor transmisibile grave, de exemplu SIDA, şi creşterea numărului de internări ale persoanelor care folosesc droguri;

 cheltuielile mari necesitate de întreţinerea şi dotarea forţelor abilitate să controleze şi să lupte împotriva flagelului morţii albe.

Juriştii, sociologii şi oamenii de ştiinţă din lumea medicală au încercat să găsească, în diferite modalităţi, soluţiile problemei referitoare la felul în care trebuie abordat, interpretat, combătut şi, în final, eradicat fenomenul traficului şi al consumului ilicit de stupefiante, dar metodele de rezolvare aplicate până acum se dovedesc uneori ineficiente, deoarece, în multe cazuri, traficul ilicit de droguri se realizează în forma îmbinării cu acte de terorism, trafic de arme, şi, la unele organizaţii teroriste, cu false aspiraţii de ordin „politic”– reprezentând simple maşinaţiuni, disimulări ale unor interese veroase şi manifestări de subtilitate care nu ascund, de fapt, decât încercările, lipsite de orice scrupule, de a deturna justificările şi opinia generală referitoare la natura acţiunilor grupărilor de traficanţi, guvernate de scopul fundamental al realizării câştigurilor fabuloase.

Multe guverne (de curând şi cel al României), îngrijorate de efectele traficului ilicit de stupefiante, au elaborat legislaţii severe, menite să reducă proliferarea dezastrului cauzat de droguri. Din păcate, aceasta conduce doar la o relativă stabilizare, pe o perioadă de timp limitată, a situaţiei de fapt, neputând realiza eradicarea de fond a criminalităţii şi, în special, a traficului ilicit de droguri.

Mass-media din România este preocupată din ce în ce mai mult, după cum o dovedesc diversele publicaţii şi filme, de a formula explicaţii deosebit de complexe ale consumului şi traficului ilicit de stupefiante, nereuşind – însă – a furniza o reală clarificare, destinată majorităţii populaţiei, a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000, act normativ deosebit de important în rezolvarea problemelor legate de narcotice cu care se confruntă ţara noastră. Spre exemplu, drogurile au fost clasificate în 2 categorii: de risc (cannabisul, haşişul, marihuana) şi de mare risc (opiul, heroina, morfina).

Totodată, s-a înfiinţat instituţia investigatorilor acoperiţi care, având o mare libertate de mişcare, vor contribui în mod esenţial la punerea în aplicare a măsurilor legale impuse de politica naţională antidrog.

Comunitatea internaţională este conştientă de permanenta ameninţare constituită de consumul şi circulaţia clandestină ale substanţelor stupefiante şi psihotrope la adresa siguranţei cetăţenilor planetei, fapt care a determinat luarea hotărârii de a-şi intensifica eforturile pentru diminuarea şi înlăturarea acestui fenomen.

Puterea economică – redusă, prin raportare la nivelul altor ţări de pe mapamond – a României şi disponibilităţile financiare limitate de care dispun organismele sale instituţionale implicate în lupta de reprimare a activităţilor infracţionale desfăşurate în domeniul traficului şi consumului ilicit de stupefiante fac necesară înscrierea ţării noastre în rândul statelor ce fac parte din organizaţiile internaţionale care asigură o asistenţă utilă membrilor lor.

Ceea ce putem reţine sub titlul unor concluzii ar fi faptul că infracţiunile de tâlhărie se înscriu într-un procentaj din ce în ce mai crescu în evidenţele organelor de urmărire penală, fiind unele din acele infracţiuni profitabile cât de cât pentru infractori.

Aceste infracţiuni se săvârşesc la drumul mare, pentru că oferă posibilitatea infractorului de a-şi asigura scăparea şi scade puterea victimei de a se apăra, neputând cere nici ajutor. Infracţiunile de tâlhărie sunt periculoase sub un dublu aspect generat de obiectul juridic complex al acestor infracţiuni.

Astfel, nu numai că rămâi fără anumite bunuri, dar îţi este pusă în pericol şi viaţa, în cel mai bun caz integritatea fizică şi psihică.

În principiu, din punct de vedere criminalistic, scopul cercetării acestor gen de infracţiuni constă în: - precizarea bunurilor materiale şi delimitarea locului din care au fost sustrase; - determinarea metodelor şi mijloacelor folosite de infractor (infractori); - stabilirea circumstanţelor ce au înlesnit comiterea infracţiunii; - identificarea făptuitorilor şi a complicilor săi, precum şi prinderea lor etc.

Pentru realizarea acestor sarcini organul judiciar procedează la examinarea locului faptei şi ia primele măsuri pentru ascultarea persoanelor care au cunoştinţe în legătura cu infracţiunea. De asemenea sunt efectuate reconstituiri, percheziţii, cercetări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice, toate acestea în scopul final al rezolvării cazului şi prinderii infractorului (după caz a infractorilor, fiind ştiut că este mult mai uşor de săvârşit o asemenea infracţiune de către mai multe persoane, nu de puţine ori chiar în mijlocul zilei).

Astfel, pe parcursul acestei lucrări am încercat să evidenţiem toate acele etape pe care organul de cercetare penală le parcurge în cercetarea infracţiunii de tâlhărie. În demersul iniţiat am încercat să dezvoltăm atât din punct de vedere teoretic, dar inserând şi exemple practice, cei mai importanţi paşi urmaţi în metodologia cercetării infracţiunii de tâlhărie, toate acestea în ideea elaborării unei lucrări cât mai complexe şi cât mai corecte.

Cu aceste detalii de final încheiem aprofundarea şi elaborarea acestei lucrări insistând pe un ultim deziderat: faptul că ar trebui manifestată o prudenţă mai mare şi din partea eventualelor victime, pentru că este mai uşor să previ prin grija pe care o expui, decât să cazi pradă uşoară ochiului vigilent al unui asemenea infractor.

Pentru a contura cu exactitate cadrul metodologic general al cercetării infracţiunilor contra proprietăţii publice sunt necesare a fi puse în lumină câteva scurte referiri la aspectele comune acestei categorii de infracţiuni. Legea penală ocroteşte în general toate relaţiile sociale de ordin patrimonial, dar face deosebire între ocrotirea avutului personal sau particular şi ocrotirea avutului public în sensul asigurării unei apărări mai severe a avutului public în comparaţie cu cel particular.

În terminologia legii penale, noţiunea de „patrimoniu” nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, putând fi evaluate în bani, sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile care le cuprinde la un moment dat patrimoniul.

Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri, facilităţi, aptitudini ale subiectului, privite din punct de vedere al valorii lor economice şi a raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor puteri, facultăţi, aptitudini.

În dreptul penal noţiunea de patrimoniu, în legătură cu infracţiunile care se pot comite împotriva acestuia, are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.

Infracţiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că acesta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său.

Nici Codul penal român intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cu modificările ulterioare, şi nici legile speciale nu dau o definiţie clară termenului de corupţie. Încercări de delimitare a noţiunii de corupţie s-au făcut şi pe plan internaţional, însă problema a rămas a fi tratată la nivel interdisciplinar.

În literatura de specialitate se subliniază că fenomenului „corupţie” nu i se poate da o singură definiţie, deoarece corupţia este o problemă naţională şi internaţională, cu multiple forme de manifestare şi ca atare are şi ea multiple accepţiuni.

Pentru majoritatea sistemelor penale, corupţia este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea ilegală şi imorală a normelor referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţii financiare şi bancare. Această orientare o au de exemplu, Codurile penale ale SUA şi Franţei. Pentru alte sisteme de drept penal, noţiunea de corupţie desemnează diferitele fapte ilicite prin exercitarea abuzivă şi frauduloasă a puterii, în scopul obţinerii unor avantaje personale de către funcţionarii publici, dar şi fapte care privesc alte forme de obţinere de foloase. O astfel de viziune o au Codurile penale spaniol, german, portughez etc.

Având ca punct de plecare această accepţie, în sens larg, se pot identifica în legislaţia penală română unele incriminări care au drept mobil un avantaj material sau alt folos. În acest sens, Codul penal român cuprinde mai multe fapte de corupţie, dintre care se pot enumera: şantajul (art. 194 C. pen.), seducţia (art. 199 C. pen.), gestiunea frauduloasă (art. 214 C. pen.), înşelăciunea (art. 215 C. pen.), delapidarea (art. 2151 C. pen.), etc. Spre deosebire de alte legislaţii, legislaţia penală română foloseşte însă, explicit, noţiunea de „corupţie” pentru a incrimina doar infracţiunile de luare de mită (art. 254), darea de mită (art. 255), primirea de foloase necuvenite (art. 256), traficul de influenţă (art. 257).

În acest sens sunt atât prevederile Legii nr. 78/2000, cât şi ale Legii nr. 161/2003. În toate aceste cazuri, se pretind sau primesc diferite avantaje materiale ori acceptă tacit sau expres, direct sau indirect, promisiunea unor avantaje materiale sau morale, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţionată ori întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, ca urmare a exercitării unei influenţe. În afara accepţiunii sale juridice, corupţia are şi o dimensiune politică şi instituţională.

Astfel formele corupţiei sunt mult mai variate, unele din ele - ca favoritismul, ingerinţa în activitatea funcţionarului sau acea formă tradiţională, „intervenţia” - fiind considerată, dacă nu acte cotidiene, cel puţin abateri minore care nu sunt sancţionate penal.

Acestora li se adaugă alte manifestări de corupţie, practicate pe scară largă, ce rezultă din influenţa banului în viaţa politică, tot mai mediatizată, combinată cu descentralizarea puterii locale, urbanizarea rapidă şi internaţionalizarea relaţiilor economice …

Schimbarea fundamentală a legislaţiei internaţionale, săvârşită în secolul XX şi realizată pe planul documentelor, a însemnat trecerea dintr-un drept care recunoştea statelor dreptul de a dezlănţui război – jus ad bellum – într-un drept care le interzicea o asemenea acţiune, calificând-o şi sancţionând-o ca pe o gravă crimă de drept internaţional: războiul de agresiune. Cât timp i se recunoştea statului un jus ad bellum, nu era logic să-i ceri să nu dispună de arme.

Dar, de vreme ce astăzi dezlănţuirea războiului este incriminată, cum se va mai justifica fabricarea şi deţinerea de arme şi de forţe armate?

Pentru a se menţine ordinea înăuntrul statului? Revenind pe plan naţional, schimbările produse în România după Decembrie 1989, în toate planurile vieţii, economice, sociale şi politice, precum şi deschiderea către toate ţările lumii, inclusiv posibilitatea cetăţenilor români de a călători liber pe alte meleaguri ale planetei, benefice şi absolut normale într-un stat de drept, au fost urmate, din nefericire, şi de proliferarea fenomenului infracţional în domeniul armelor şi muniţiilor.

Necesitatea cunoaşterii prevederilor legale în domeniu se constituie într-un instrument eficace de luptă şi combatere a acestui flagel al zilelor noastre, la aceasta contribuind, în egală măsură, şi ultimele modificări aduse Codului Penal.

O altă problemă, este respectarea, cu stricteţe, a regulilor de tactică criminalistică utile în efectuarea cercetării penale de descoperire a infracţiunilor săvârşite la regimul armelor şi muniţiilor. Datorită pericolului social pe care îl prezintă infracţiunile săvârşite la acest regim, organele de urmărire penală trebuie să dea dovadă de o pregătire temeinică şi riguroasă în prevenirea şi descoperirea acestor fapte.

Admiţând că amploarea fenomenului de nerespectare a regimului armelor de foc şi muniţiilor constituie o ameninţare la adresa ordinii economice şi sociale, este unanim acceptată ideea conform căreia în lupta dată împotriva acestui flagel, trebuie coroborate eforturile mai multor factori, cum ar fi:

 puterea legislativă;

 puterea executivă;

 puterea judecătorească (instanţele şi parchetul);

 persoanele juridice de orice natură;

 marea masă a cetăţenilor.

O altă măsură, ce trebuie luată, este înăsprirea regimului sancţionator legal actual.

Este nevoie ca, prin documente internaţionale, să se precizeze caracterul criminal din punct de vedere al dreptului internaţional, atât al acţiunilor de continuare şi accentuare a cursei înarmărilor, cât şi al fabricării, stocării şi folosirii armelor de foc şi a muniţiilor aferente acestora.

Trăim într-o epocă în care omul a pătruns în cele mai cunoscute taine ale naturii. Asistăm la eforturi susţinute ale organizaţiilor internaţionale, ale şefilor de state şi de guverne, de a contribui la soluţionarea multiplelor conflicte şi contradicţii care apar în lume contemporană.

Constată o recrudescenţă nemaiîntâlnită a flagelului drogurilor. Se nasc o serie de întrebări fireşti, dintre care se detaşează una, de fond, şi anume dacă acest flagel poate fi pus, ca gravitate, alături de un altul ce ameninţă omenirea – războiul nuclear.

Un răspuns pertinent este greu de dat, dar lăsând să vorbească cifrele, apare concluzia că, de fapt, de la începutul secolului nostru, drogurile au produs mai multe victime umane decât toate conflagraţiile militare care au avut loc. Flagelul stupefiantelor reprezintă un grav pericol ce ameninţă tot mai mult umanitatea, printr-o diversitate de forme specifice.

Grav este că flagelul stupefiantelor a luat proporţii şi se observă cu uşurinţă că graniţele, problema violării acestora, a cetăţeniei, a respectării normelor de drept sunt trecute de marii traficanţi pe planul al doilea, ca şi cum nu ar exista. Însă, în pofida acţiunilor întreprinse de numeroşi factori, pe plan naţional, dar şi la nivel mondial, stupefiantele sunt şi vor continua să rămână, în această epocă, flagelul ce se extinde, căpătând noi şi noi dimensiuni.

Comunitatea internaţională este conştientă de pericolul deosebit de grav ce-l reprezintă consumul şi traficul ilicit de stupefiante pentru cetăţenii planetei şi în consecinţă, este hotărâtă să-i intensifice eforturile pentru diminuarea şi înlăturarea lui, în context cu rezolvarea celorlalte mari şi complexe probleme ce confruntă omenirea.

Activitatea de investigare se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod esenţial la realizarea scopului procesului penal. În accepţiunea legii procesual penale, cercetarea la faţa locului, de exemplu, constituie tot un procedeu probatoriu ce serveşte la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă. Importanţa investigării rezidă din aceea că, organul de cercetare penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele de care s-a folosit la comiterea infracţiunii, obiectele pe care acesta le-a atins în câmpul infracţional, căile de acces şi de părăsire a locului faptei unde a fost comisă fapta.

În ceea ce priveşte investigarea omorului săvârşit cu arme de foc, aceasta se înscrie în cadrul unei activităţi deosebit de anevoioase, având un obiect de cercetare specific ce este constituit din armele de foc şi urmele acestora.

În cazul utilizării armelor, la locul faptei rămân un număr însemnat de urme, rezultate din folosirea acestora iar în unele cazuri chiar şi arma sau bucăţi din aceasta. Probele materiale ridicate se supun, de regulă, expertizei criminalistice (balistica judiciară); multe dintre problemele care se referă la împrejurările faptei pot fi soluţionate pe baza acestei expertize, iar altele se pot rezolva la locul faptei.

În cazul descoperiri unei arme, mai întâi se va fixa în procesul verbal de cercetare şi în schiţa de plan a locului faptei aşezarea acesteia faţă de obiectele înconjurătoare, arma se va fotografia, iar din punctul de vedere al manipulării acesteia trebuie respectate anumite reguli, care sunt legate de faptul că: arma în nici un caz nu trebuie să fie îndreptată spre sine sau spre ceilalţi, de asemenea nu se va introduce niciodată o tije în canalul ţevii sau în garda declanşatorului. O urmă foarte importantă în ce priveşte cercetarea la faţa locului, în această situaţie, o reprezintă prezenţa mirosului de pulbere arsă în canalul ţevii, aceasta ducând la concluzia că s-a produs recent o împuşcătură.

Cu prilejul ridicării armelor de foc va fi necesar ca acestea să se descarce. În acest scop se va extrage cartuşul din depunător şi se decuplează magazia. Această operaţie se va face cu grijă, în aşa fel încât să se evite pătrunderea în canalul ţevii a unor substanţe străine. Arma de foc astfel pregătită se împachetează într-un ambalaj moale, care se sigilează.

Aceeaşi procedură se îndeplineşte şi în cazul cartuşelor care, de asemenea se sigilează şi se aşează la un loc cu arma. Pe ambalaj se face menţiunea corespunzătoare care este apoi semnată de anchetatorul penal. Important de precizat este faptul că, în cazul în care s-a tras, gloanţele şi cartuşele trase permit nu numai determinarea tipului armei dar şi stabilirea dacă împuşcătura s-a făcut cu arma ridicată de la bănuit. De aceea este necesar să se caute minuţios toate gloanţele şi tuburile. În împrejurarea în care se descoperă orificiul de pătrundere în al cărui canal s-a oprit glonţul, aceste date pot oferi informaţii în legătură cu determinarea locului de unde s-a tras.

De cele mai multe ori, gloanţele trebuie scoase din pereţi, cu această ocazie notându-se înălţimea la care este situat orificiu. Gloanţele găsite în obiecte de lemn se extrag împreună cu bucăţile de lemn în care acestea se găsesc, după această decupare extrăgându-se cu grijă glonţul.

O sursă foarte importantă în obţinerea unor informaţii de natură să ducă la aflarea unor date importante despre comiterea infracţiunii este tubul de cartuş, care rămâne la locul faptei atunci când împuşcătura se face cu o armă automată, iar când arma este neautomată tubul rămâne la locul faptei atunci când se rearmează. În cercetarea acestei surse de informaţie locul unde se află tubul trebuie fixat precis, trecându-se apoi la cercetarea fiecărui tub de cartuş, menţionându-se: lungimea, culoarea, diametrul interior al gâtului, precum şi semnele de marcaţie de pe rozeta tubului de cartuş. Cele prezentate, pe scurt, în acest capitol reliefează complexitatea operaţiunilor desfăşurate în cadrul investigării criminalistice, multitudinea de reguli care trebuie respectate pentru a nu se pierde urme preţioase a căror posibilitate de a fi refăcute este aproape nulă.

De aceea, în efectuarea acestei activităţi se cere o maximă atenţie şi un deosebit profesionalism, de rezultatul acestor cercetări putând depinde în mare parte rezolvarea cauzelor penale.

Nici Codul penal român intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cu modificările ulterioare, şi nici legile speciale nu dau o definiţie clară termenului de corupţie. Încercări de delimitare a noţiunii de corupţie s-au făcut şi pe plan internaţional, însă problema a rămas a fi tratată la nivel interdisciplinar. În literatura de specialitate se subliniază că fenomenului „corupţie” nu i se poate da o singură definiţie, deoarece corupţia este o problemă naţională şi internaţională, cu multiple forme de manifestare şi ca atare are şi ea multiple accepţiuni.

Pentru majoritatea sistemelor penale, corupţia este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea ilegală şi imorală a normelor referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţii financiare şi bancare.

Această orientare o au de exemplu, Codurile penale ale SUA şi Franţei. Pentru alte sisteme de drept penal, noţiunea de corupţie desemnează diferitele fapte ilicite prin exercitarea abuzivă şi frauduloasă a puterii, în scopul obţinerii unor avantaje personale de către funcţionarii publici, dar şi fapte care privesc alte forme de obţinere de foloase.

O astfel de viziune o au Codurile penale spaniol, german, portughez etc. Având ca punct de plecare această accepţie, în sens larg, se pot identifica în legislaţia penală română unele incriminări care au drept mobil un avantaj material sau alt folos. În acest sens, Codul penal român cuprinde mai multe fapte de corupţie, dintre care se pot enumera: şantajul (art. 194 C. pen.), seducţia (art. 199 C. pen.), gestiunea frauduloasă (art. 214 C. pen.), înşelăciunea (art. 215 C. pen.), delapidarea (art. 2151 C. pen.), etc.

Spre deosebire de alte legislaţii, legislaţia penală română foloseşte însă, explicit, noţiunea de „corupţie” pentru a incrimina doar infracţiunile de luare de mită (art. 254), darea de mită (art. 255), primirea de foloase necuvenite (art. 256), traficul de influenţă (art. 257). În acest sens sunt atât prevederile Legii nr. 78/2000, cât şi ale Legii nr. 161/2003. În toate aceste cazuri, se pretind sau primesc diferite avantaje materiale ori acceptă tacit sau expres, direct sau indirect, promisiunea unor avantaje materiale sau morale, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţionată ori întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, ca urmare a exercitării unei influenţe. În afara accepţiunii sale juridice, corupţia are şi o dimensiune politică şi instituţională.

Astfel formele corupţiei sunt mult mai variate, unele din ele - ca favoritismul, ingerinţa în activitatea funcţionarului sau acea formă tradiţională, „intervenţia” - fiind considerată, dacă nu acte cotidiene, cel puţin abateri minore care nu sunt sancţionate penal.

Acestora li se adaugă alte manifestări de corupţie, practicate pe scară largă, ce rezultă din influenţa banului în viaţa politică, tot mai mediatizată, combinată cu descentralizarea puterii locale, urbanizarea rapidă şi internaţionalizarea relaţiilor economice …

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, obiectele ce conţin sau poartă urme ale infracţiunii, înscrisurile ori valorile care constituie astfel de mijloace trebuie să fie, nu numai descoperite şi cercetate de organele de urmărire penală, dar şi păstrate până la soluţionarea cauzei.

Acesta pe de o parte, pentru a da posibilitatea celor interesaţi să poată lua cunoştinţă de materialul probator din fiecare cauză, iar pe de altă parte, administrarea probelor în faţa instanţei de judecată să se poată face cu ajutorul acestui material.

Pentru realizarea acestui scop, legea procesual penală a prevăzut şi activităţile menite să conducă la descoperirea şi ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloace de probă, cunoscute de organul de urmărire penală, precum şi la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului.

Printre acestea se numără şi percheziţia. Potrivit legii ‚ percheziţia este activitatea de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în căutarea - asupra unei persoane, în locuinţa sau la locul ei de muncă, ori în localurile deschise publicului - a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a cauzelor penale.

Observăm că, pentru efectuarea acestui act procedural legea prevede existenţa uneia din situaţiile cu caracter de cerinţe substanţiale: când există sau se presupune în mod întemeiat că ar exista un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă şi care s-ar afla în posesia unei persoane fizice sau juridice , sau când recurgerea la procedeul percheziţiei este necesară pentru descoperirea şi strângerea mijloacelor de probă.

În condiţiile vieţii contemporane, se impune cu necesitate dinamizarea progresului juridic - sub toate aspectele sale -, în pas cu progresul ştiinţific şi tehnic, progresul social general. Dreptul pozitiv contemporan, exprimând noile cerinţe sociale, reglementează toate relaţiile sociale în spiritul respectării ordinii de drept.

Cu ajutorul normelor de drept, relaţiile sociale sunt îndrumate şi se desfăşoară, înlocuindu-se o ordine spontană sau de drept vechi, de cele mai multe ori cutumiar, cu noua ordine socială şi de drept în conformitate cu noile norme. În acest context apare evident că o sarcină principală a dreptului o constituie apărarea, printr-un ansamblu de mijloace juridice, înclusiv prin mijloace de drept penal, a persoanei umane şi a drepturilor şi intereselor sale, a ordinii sociale, împotriva acelora care săvârşesc fapte ce tulbură această ordine.

Pentru realizarea acestor sarcini, dreptul nostru penal - atât cel cuprins în Codul penal , cât şi cel care se află în diferite legi speciale - asigură protecţia persoanei umane prin aceea că stabileşte un cadru foarte larg şi variat de incriminări, pe baza cărora instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite penale prin care se aduce atingerea, direct sau indirect, multiplelor drepturi şi interese ale persoanei. Ştiinţa dreptului penal şi legislaţiile penale ale diferitelor state fac distincţie din punctul de vedere al protecţiei penale, între faptele de pericol social prin care sunt lezate drepturile inerente persoanei umane şi faptele prin care sunt periclitate alte drepturi ale personalităţii.

Cele mai importante din aceste drepturi sunt enumerate în Constituţie (art. 22-49), fiind în acelaşi timp şi drepturi fundamentale - dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, dreptul la apărare, libertatea conştiinţei, dreptul la informare, dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, muncă şi protecţia socială a muncii etc.

Sunt fundamentale pentru că sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea omului, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane. Dreptul românesc pune în evidenţă faptul că justiţia reprezintă o formă fundamentală de activitate a statului, care se înfăptuieşte de organele judecătoreşti.