Editura Adevarul Holding

Franţa din timpul domniei regelui Carol al IX-lea (dinastia de Valois). În centrul poveştii se află cea care dă şi titlul cărţii, Margareta de Valois, poreclită Margot de către fraţii ei. Născută la palatul Saint-Germain-en-Laye, Margot este fiica regelui Henric al II-lea al Franţei şi a Caterinei de Medici. Trei dintre fraţii ei au devenit regi ai Franţei: Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea, iar sora ei, Elisabeta, s-a căsătorit cu regele Filip al II-lea al Spaniei. La rândul ei, prin căsătoria cu Henric al IV-lea, Margot devine regină a Navarei. Pentru că nu-l iubeşte pe Henri de Bourbon, ea începe o aventură pasională cu un soldat protestant, La Môle. Deşi e bazat pe fapte istorice reale, se pare că romanul conţine şi descrieri fictive inspirate de viaţa controversată a mamei lui Margon, Caterina de Medici. Cartea a fost scrisă în 1845 şi tradusă aproape imediat şi în limba engleză.

Aventurile muschetarilor continuă în romanul „După 20 de ani” scris de Alexandre Dumas tatăl. Cei patru prieteni, adică Athos, Porthos, Aramis şi d’Artagnan, sunt şi de această dată de nedespărţit. După ce-şi demosntrează viteşia în „Cei trei muschetari”, d’Artagnan este acum locotenent. Şi celor trei prieteni ai săi şi-au schimbat vieţile: Athos devine contele de La Fere în urma moştenirii unei moşii de lângă Blois (moşia Bragelonne) şi înfiază un copil pe care îl creşte - Raoul (care va deveni mai târziu vicontele de Bragelonne). Şi Porthos are cu ce se lăuda: îşi cumpără trei castele şi devine domnul Porthos Du Vallon de Bracieux de Pierrefonds. Iar Aramis devine abatele d’Herblay, la o mănăstire... Chiar şi aşa, după 20 de ani de la aventurile din „Cei trei muschetari”, cei patru prieteni sunt la fel de aventuroşi. Ei se vor lupta acum cu fiul lui Mylady de Winter, Mordaunt, cu Regina Ana de Austria, dar şi cu Mazarin, cardinal, şi cu generalul Oliver Cromwell.

TITLU EPUIZAT!

Al treilea şi ultimul roman despre aventurile lui D’Artagnan şi ale muschetarilor. Urmând seria evenimentelor din „Cei trei muschetari” şi „După 20 de ani”, în »Vicontele de Bragelonne, acţiunea are loc între anii 1660 şi 1667 şi priveşte transformarea Regelui Ludovic al XIV-lea dintr-un băiat slab şi fără autoritate, într-un rege absolut asupra Franţei. La începutul romanului aflăm că D’Artagnan nu mai este căpitanul muschetarilor din cauza Cardinalului Jules Mazarin, ba chiar îşi dîă demisia din serviciile Regelui, pentru că nu-i mai suportă acestuia capriciile. Ludovic vrea să-l ajute pe Carol al II-lea să reurce pe tronul Angliei, dar se lasă convins de primul său ministru, Mazarin, să nu facă asta. Dar, D’Artagnan, ajuns în Anglia pentru a-şi face şi el o avere şi ajutat de Athos, îl va readuce la tron pe Carol al II-lea. Aşadar, imaginea Regelui Carol al II-lea este reabilitată în faţa întregii lumi, Cardinalul Mazarin moare, iar D’Artagnan se reîntoarce în slujba Regelui Ludovic al XIV-lea şi redevine şeful muschetarilor. Cât despre eroul titular, Raoul de Bragelonne, fiul lui Athos, acesta are apariţii aproape pasagere în roman. Iar personajul nu are legătură cu numele istoric Nicolas de Bragelonne.

„Doamna de Monsoreau” este un roman istoric publicat la 1846, după „Regina Margot” şi înainte de „Cei 45”. Acţiunea are loc între anii 1578 şi 1579, la şase ani de la masacrul Sf. Bartolomeu. Ducele d’Alençon a devenit duce D’Anjou după încoronarea fratelui său pe tronul Franţei, Henric al III-lea. Povestea centrală este legată de viaţa tinerei domnişoare Diane de Meridor. În momentul în care un apropiat al regelui, contele de Monsoreau se îndrăgosteşte de ea, viaţa acesteia se schimbă şi din liniştită devine extrem de tulburată. Deşi Diane nu-i împărtăşeşte sentimentele lui Monsoreau, el obţine, de la tatăl fetei, prin înşălăciune, acceptul căsătoriei. Diane se resemenează într-o căsnicie fără iubire, până în ziua în care îl întâlneşte pe contele Bussy d’Amboise, un protestant cunoscut, de care se îndrăgosteşte. Din acest moment, dragostea ei nu are egal decât în ura împotriva soţului. Dar povestea celor doi e complicată şi de intrigile puse la cale de un alt pretendent la inima Dianei, nimeni altul decât ducele d’Anjou.

Scris între anii 1865-1866, acest roman „uitat” este unul dintre ultimele scrise de către Alexandre Dumas. În limba română, „Sfinxul roşu” (titlu original „Le Sphinx Rouge”) apare acum pentru prima dată şi e disponibilă doar în colecţia de lux a „Bibliotecii Adevărul”. Acţiunea se desfăşoară pe patru planuri, ce se întrepătrund şi îl au în centrul atenţiei pe cardinalul Richelieu. Aflăm despre numirea lui Richelieu în funcţia cardinal, la insistenţele Reginei-Mamă, despre demascarea autorilor complotului împotriva regelui Henric al IV-lea, despre cucerirea trecătorii Suse (trecerea strategică a francezilor spre peninsula italiană) şi, nu în ultimul rând, despre necesitatea instalării pe tron a unui nor rege. Titlu cărţii, „Sfinxul roşu” se referă chiar la cardinalul Richelieu a cărui supranume, din cauza ţinutei şi a prezenţei sale temute, a fost „Eminenţa roşie”. Intitulat iniţial „Contele de Moret”, romanul a fost scris de către Al. Dumas la cererea lui M. Jules Noriac, editorul nuvelelor marelui autor francez.

Franţa se află în timpul regimului Directoratului. Ca general, Napoleon Bonaparte a marcat victorii importante în întreaga lume. La 9 octombrie 1799, el se reîntoarce în Franţa şi găseşte ţara în haos: regimul Directoratului e considerat slab şi corupt, e criticat. Bonaparte revine însoţit de aghiotantul său, Louis de Montrevel, numit şi Roland. Ei urmăresc îndeaproape comploturile conjuraţilor lui Jehu, iniţiatori ai revoltei regaliste, care jefuiau diligenţele de banii pe care-i transportau în numele guvernării. Astfel, conjuraţii strângeau fondurile necesare susţinerii grupării lor secrete. În tot acest timp, Franţa e atacată de regatul britanic şi de cel austriac. La 9 noiembrie 1799, în Franţa are loc o lovitura de stat, de care generalul Bonaparte profită pentru a acapara puterea. În consecinţa, la 10 noiembrie, în acelaşi an, Bonaparte este numit Prim Consul al Franţei. Cartea urmăreşte îndeaproape două luni din viaţa lui Bonaparte (octombrie şi noiembrie 1799). În paralel însă, devine principală povestea aghiotantului său Roland, care se luptă cu şeful conjuraţilor lui Jehu, Morgan, fără a şti că acesta este şi iubitul secret al surorii lui, Amelie. Roland apare în mai multe romane ale lui Alexandre Dumas, după cum mărturiseşte chiar autorul. În aceasta carte însă este descris îndeaproape. Crezând că suferă de un anevrism la inimă, Roland se teme să nu moară stupid şi işi caută un sfârşit demn de vitejia lui, aruncându-se în tot felul de dueluri şi conjuncturi periculoase. Dorinţa i se îndeplineşte cu greu, aşa cum se arată şi în finalul carţii, dar până atunci Roland reuşeşte să scape ca prin urechile acului din orice încurcatură. După ce îl omoară pe Morgan, Roland o pierde pe sora lui, care, neputând trăi fără iubirea vieţii ei, se îmbolnăveşte şi refuză să mai trăiască, murind la scurt timp.

Alexandre Dumas a scris povestea lalelei negre în 1851 şi a poziţionat întreaga acţiune a romanului, nu în Franţa, ci, de această dată, în Olanda secolului al XVII-lea. Naraţiunea se concentrează în jurul personajului principal Cornelius van Baerle, şi a visului acestuia de a obţine, prin încrucişarea şi cultivarea unor bulbi selecţionaţi, prima lalea neagră – considerată în Olanda acelor vremuri cea de-a opta minune a lumii. Stradaniile personajului sunt întrerupte însă în mod surprinzător, atunci când, acuzat pe nedrept de trădare, acesta este aruncat în temniţele regale pentru tot restul vieţii. Aici, în închisoare, Cornelius van Baerle întâlneşte adevărata iubire, pe frumoasa Roza, fiica temnicierului Gryphus, care, până la sfârşitul poveştii, îl va ajuta pe erou în marea şi preţioasa sa descoperire. Romanul, scris în stil alert şi captivant, abundă de romantism, imprevizibil, tensiune şi aventură. Personajele negative nu lipsesc, dar binele învinge răul iar povestea se termină într-o explozie de fericire şi sărbătoare. Regi şi regine, prinţi şi cavaleri, fiinţe supranaturale şi eroi de poveste – iată personajele romanului „Aventurile lui Lyderic“, scris şi publicat de Alexandre Dumas în 1841. Povestea, comparabilă prin conţinut şi forţă cu „Cântecul Nibelungilor“ îl are ca personaj central pe Lyderic, erou cu sânge albastru, întruchipare a curajului şi frumuseţii absolute, care înfruntă o lume ostilă, dominată de intrigi şi lupte pentru putere. Romanul „Aventurile lui Lyderic“, mai puţin cunoscut în România din cauza publicării lui doar într-o singură ediţie, s-a bucurat de un real succes în Franţa, încă de la prima apariţie.

Romanul „Cei Patruzeci şi Cinci“ a fost scris între anii 1847 şi 1848 în colaborare cu Auguste Maquet, romancier şi dramaturg francez cunoscut în lumea literară mai ales datorită prieteniei sale cu Alexandre Dumas. Acţiunea se petrece între 1585 şi 1586, treisprezece ani după masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, când Franţa este încă în plină tensiune şi agitaţie din cauza “războiului religiilor” şi a luptei pentru putere. Perioada tumultuoasă a secolului al XVI-lea i-a oferit lui Dumas o cantitate mare de material istoric; el a ales să urmărească în romanul său trei piste principale ale evoluţiei politice şi sociale ale acelor vremuri: evenimentele tulburi din Paris, ascensiunea la putere a lui Henric al IV-lea de Navara şi deruta ducelui d’Anjou, în Flandra. Intriga complexă, personajele puternice cu interese clare dar incompatibile, scenele de război alternate cu cele de dragoste, reuşesc să întregească această capodoperă, pe drept cuvânt una dintre cele mai valoroase din portofoliul autorului.

Scris la mai bine de zece ani de la Revoluţie, romanul „Ciocoii noi cu bodyguard” este un roman satiric. A fost conceput ca o replică a operei „Ciocoii vechi şi noi” a lui Nicolae Filimon, doar că de data aceasta, în loc de arnăuţi aşezaţi pe capra trăsurilor, ciocoii noi au angajat bodyguarzi şi se plimbă cu limuzine blindate. Această prezentare critică a lumii de după decembrie 1989 surprinde aspecte ale realităţii, fiind, de asemenea, o satiră în adevăratul sens al termenului. Autorul mărturiseşte chiar că următoarea carte, ce se va intitula probabil „Ultimul val la Şarpele Roşu”, „nu va fi doar o continuare la «Ciocoii», ci va spune mai mult”. Întrebat dacă simte că a fost prea blând în această satiră a ciocoilor, Dinu Săraru răspunde, plin de modestie, că „nu există fantezie scriitoricească în stare să surprindă cu totul realitatea zilelor noastre”. Cartea a fost ecranizată, sub bagheta regizorală a lui Şerban Marinescu, în 2007 (sub titlul „Ticăloşii”), avându-i în distribuţie pe Dorel Vişan, Mircea Diaconu, Horaţiu Mălăele, Mircea Albulescu şi Monica Davidescu.

Apărut în ediţie princeps în 1976, romanul „Clipa” este acum reeditat de Editura Adevărul Holding în cadrul unei colecţii de lux. Deşi scris şi publicat întâia oară în perioada comunismului, „Clipa”, un roman politic, revine în atenţia cititorilor secolului al XXI-lea, fiind tipărit fără modificări pe text, chiar dacă actualul context politic este diferit. Tema romanului evocă perioada 1950-1970 din perspectiva unei existenţe umane tragice, din perspectiva unor întâmplări crâncene, patetice şi tăcute în decenţa lor exemplară. Acţiunea se desfăşoară pe două planuri temporale: începutul anilor ‘70 (filonul principal şi intriga), dar şi jumătatea anilor ‘50 (prin anumite rememorări). Cele două personaje principale, activistul Dumitru Dumitru (prim-secretar de „şcoală stalinistă”) şi inginerul Tudor Cernat (director la un grup industrial), propun o intrigă îndrăzneaţă, datorată confruntării ideologice dintre metoda veche şi cea nouă a activiştilor de partid. „Clipa” s-a bucurat de un real succes nu doar în varianta tipărită, dar şi pe scenă sau peliculă. În 1978 are loc premiera pe ţară, la Constanţa, a piesei cu acelaşi nume. Iar un an mai târziu, în regia lui Gh. Vitanidis, se lansează filmul.