Mecanisme O.N.U. de protectie a drepturilor omului

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui. Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim: o intervenţiile umanitare; o apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi o încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

La nivelul Uniunii Europene, aşa cum am amintit pe parcursul lucrării, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Într-un sens strict, Consiliul de Securitate nu este totalmente diferit de Consiliul din 1945. el s-a lărgit, de la cei 11 iniţiali membri ajungând astăzi la 15, cu perspectiva unei alte lărgiri în viitorul previzibil, pentru a reflecta exigenţele unui organism mai reprezentativ pentru majoritatea membrilor Naţiunilor Unite. Printre membrii permanenţi, fotoliul alocat expres Republicii China este ocupat, din 1971, de Republica Populară a Chinei şi fotoliul alocat Uniunii Sovietice este ocupat din 1991 de Rusia.

Câţiva noi membri permanenţi pot fi adăugaţi dacă şi atunci când reforma în cursa Consiliului va fi definitivată. În acest moment al redactării articolului este prea devreme să prevedem unde va duce această dezbatere. O problemă practică este reprezentată de faptul că Consiliul, dea lungul anilor, a trecut peste obstacolele procedurale precum dublul drept de veto şi peste aparenta condiţie a Cartei ce prevedea că toţi membri să voteze în favoarea unei rezoluţii ce urma să fie adoptată. Abţinerile au fost tratate ca şi cum ar fi fost „voturi concurente” în conformitate cu conţinutul art. 27 (3).

Acest dispozitiv a împiedicat Consiliul să acţioneze, cel puţin în anumite cazuri în timpul Războiului Rece; acesta continuă mecanismul procedural necesar funcţionării Consiliului.

De asemenea, problemele de interpretare ale rezoluţiei 1441, care au dus la recenta intervenţie militară din Irak, au pus în discuţie nu doar capacitatea Consiliului de Securitate de a acţiona unitar, ci eficienţa în sine a rezoluţiilor sale în noul context global.

Cele mai serioase probleme legale sau quasi-legale ale Consiliului, apărute după Războiul Rece, au fost până acum de o natură în legătură cu care un observator din timpul războiului din Golf nu ar fi visat, că va ajunge în prim-plan. Observatorii se gândeau, mai degrabă, la posibilul abuz al puterii decât la o eventuală renunţare la acesta. Consiliul a invocat Capitolul VII când ameninţarea păcii internaţionale nu era în sine evidenţiată şi a omis în majoritatea cazurilor orice justificare a constatării unei asemenea ameninţări. El a invocat Capitolul VII pentru a autoriza statele membre să folosească forţa armată pentru păstrarea sau restabilirea păcii, fără să se bazeze pe art. 42 şi pe înţelegerile potrivite din art. 43.

Pe frontul quasi-legislativ, Consiliul a constituit tribunale privind crimele de război şi în legătură cu care a emis directive pentru ca statele membre să coopereze. El a creat o comisie de compensare pentru a determina creanţele împotriva unui stat agresor. El a împuternicit tribunalele şi comisia să aplice norme ce nu reflectă, în mod necesar, vrei dispoziţii legală internaţională preexistentă.

Structurata pe parcursul a doua parti - Partea I - Consideratii teoretice si Partea a II-a: Documente si formulare utile, lucrarea de fata abordeaza un subiect din ce in ce mai dezbatut in ultima vreme in contextul cresterii numarului de cereri in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Această lucrarea mi-a oferit oportunitatea de a aprofunda această problematică complexă şi atât de importantă care este formată de „drepturile intangibile”. Importanţa acestor drepturi este dincolo de orice îndoială.

Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă ci orice om din orice colţ al planetei. Ignorarea drepturilor omului face ca omul să decadă de la condiţia sa la cea de animal şi poate şi mai jos pentru că şi până animalele îşi protejează propria specie.

Lupta pentru crearea conceptelor în acest domeniu a fost dată şi s-a încheiat cu o victorie aproape completă. Lupta pentru aplicarea acestor concepte, pentru garantarea lor, este o luptă care nu se va termina niciodată.

Din păcate marile Conferinţe, Comunicări şi alte acţiuni de acest gen pălesc în faţa unor acţiuni îndreptate direct către nivelul omului de rând, poate de mai mic impact mediatic, dar care dau rezultate concrete şi ajută la schimbarea multor aşa-zise tradiţii atât de periculoase pentru om.

Edificator în această direcţie este, pentru a da un singur exemplu, viaţa Maicii Tereza , care a înţeles acest adevăr şi l-a aplicat în practică. După părerea mea cel mai important lucru care trebuie făcut pentru protecţia drepturilor omului este schimbarea atitudinii pe care oamenii o au faţă de ei înşişi şi semenii lor.

Relaţiile consulare, deşi reglementate de dreptul internaţional, au un specific deosebit, ele neintrând decât parţial sub incidenţa acestuia (dreptului internaţional) şi anume, numai în ceea ce priveşte aspectul formal. În privinţa conţinutului, acesta este de drept intern, pentru că funcţiile sunt de drept intern. Prin natura lor, actele consulare sunt destinate a produce efecte în ordinea juridică internă (a statului trimiţător, a unui stat terţ sau chiar a statului de reşedinţă).

Conflicte armate continuă să îşi facă apariţia, generate de o varietate de cauze: structuri inadecvate politice faţă de colapsul în care se află unele state, eşecul în transferarea fără violenţă a puterii, populaţie minoritară nemulţumită cu statutul ei în unele state şi care ţin sau nu seama de graniţele legale, competiţie pentru resursele necesare traiului între populaţiile sărace ale Planetei etc.

Aceste cauze duc la o „fertilitate” crescută a situaţiilor de conflict în şi între statele lumii. Violenţa este alimentată de un mare număr de arme care pot fi procurate aproape în orice colţ al lumii.

Rezultatul este suferinţa umană – de obicei la o scară mare, ameninţări la adresa păcii şi securităţii mondiale, distrugerea a vieţii economice şi sociale a unor întregi naţiuni. Multe din conflictele din ziua de astăzi pot apărea ca depărtate celor care nu se află în linia frontului.

Dar naţiunile lumii îşi dau seama de riscul pe care îl implică inacţiunea. Eşecul în prevenirea sau măcar izolarea conflictelor poate duce la acutizarea lor şi la implicarea a mai multor „actori”. Istoria destul de recentă arată cum un conflict între fracţiunile dintr-un stat poate duce la destabilizarea unei întregi regiuni geografice. Puţine din conflictele contemporane pot fi considerate locale.

De obicei ele generează probleme mult mai mari – cum ar fi traficul ilegal de arme, de droguri, terorismul, refugiaţi, atingeri grave aduse mediului – ale căror consecinţe sunt simţite mult mai departe decât zona de conflict.

Operaţiunile ONU de menţinere a păcii, care au la baza lor peste o jumătate de secol de experienţă, sunt o unealtă indispensabilă în aceste cazuri.

Legitimitatea şi universalitatea lor sunt unice, bazându-se în acest sens pe caracterul dat acţiunilor de organizaţia care le furnizează şi care cuprinde 158 de ţări. Operaţiunile de menţinere a păcii pot izbândi acolo unde alt tip de acţiuni au dat greş.

Conflicte armate continuă să îşi facă apariţia, generate de o varietate de cauze: structuri inadecvate politice faţă de colapsul în care se află unele state, eşecul în transferarea fără violenţă a puterii, populaţie minoritară nemulţumită cu statutul ei în unele state şi care ţin sau nu seama de graniţele legale, competiţie pentru resursele necesare traiului între populaţiile sărace ale Planetei etc. Aceste cauze duc la o „fertilitate” crescută a situaţiilor de conflict în şi între statele lumii.

Violenţa este alimentată de un mare număr de arme care pot fi procurate aproape în orice colţ al lumii. Rezultatul este suferinţa umană – de obicei la o scară mare, ameninţări la adresa păcii şi securităţii mondiale, distrugerea a vieţii economice şi sociale a unor întregi naţiuni. Multe din conflictele din ziua de astăzi pot apărea ca depărtate celor care nu se află în linia frontului.

Dar naţiunile lumii îşi dau seama de riscul pe care îl implică inacţiunea. Eşecul în prevenirea sau măcar izolarea conflictelor poate duce la acutizarea lor şi la implicarea a mai multor „actori”.

Istoria destul de recentă arată cum un conflict între fracţiunile dintr-un stat poate duce la destabilizarea unei întregi regiuni geografice. Puţine din conflictele contemporane pot fi considerate locale.

De obicei ele generează probleme mult mai mari – cum ar fi traficul ilegal de arme, de droguri, terorismul, refugiaţi, atingeri grave aduse mediului – ale căror consecinţe sunt simţite mult mai departe decât zona de conflict. Operaţiunile ONU de menţinere a păcii, care au la baza lor peste o jumătate de secol de experienţă, sunt o unealtă indispensabilă în aceste cazuri.

Legitimitatea şi universalitatea lor sunt unice, bazându-se în acest sens pe caracterul dat acţiunilor de organizaţia care le furnizează şi care cuprinde 158 de ţări.

 Operaţiunile de menţinere a păcii pot izbândi acolo unde alt tip de acţiuni au dat greş.

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern.

Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui.

Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim: o intervenţiile umanitare; o apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi o încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite.

În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului.

Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de neglijat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

La nivelul Uniunii Europene, aşa cum am amintit pe parcursul lucrării, odată cu summit-ul de la Nisa (organizat sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma ex-premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

S-a arătat de multe ori că drepturile şi libertăţile civile sunt din totdeauna prima cauză a unui război, iar lupta teroristă este de fapt un război invizibil, din moment ce nu există armate teroriste organizate ca atare. În fapt, însă, teroriştii atacă esenţa democraţiei. Problema ce trebuie rezolvată atât de S.U.A. cât şi de celelalte democraţii occidentale este cum să se apere de ameninţarea teroristă şi să protejeze, în acelaşi timp, libertăţile pe care aceasta este gata să le distrugă.

Terorismul este o problemă extrem de gravă şi în mod sigur nimeni nu vrea să pară că împiedică eforturile depuse de lege pentru a-l combate. Totodată, ameninţarea teroristă nu trebuie folosită ca pretext pentru a justifica atacurile menite se slăbească şi să compromită actele fundamentale şi celelalte norme internaţionale care reglementează drepturile omului. De altfel, este destul de greu de menţinut un echilibru între asigurarea măsurilor de securitate şi cea a libertăţilor în prezent, fapt ce va deveni din ce în ce mai greu, în viitor.

În ciuda tuturor eforturilor naţionale şi internaţionale de a combate terorismul, aceste acte continuă să se desfăşoare sub toate formele şi manifestările, omorând un număr tot mai mare de persoane nevinovate, inclusiv femei, copii şi bătrâni; deşi O.N.U. este foarte preocupată de lupta împotriva terorismului de multă vreme, abia în ultimii ani s-a pus problema unei corelaţii între terorism şi drepturile omului. Astfel, se cunoaşte că terorismul reprezintă o puternică provocare la adresa democraţiei, a societăţii civile şi a supremaţiei legii, la adresa vieţii şi demnităţii individului, însă, abia acum a fost recunoscut faptul că problema teroristă trebuie abordată nu sub aspectul controlului actelor criminale, ci sub aspectul apărării drepturilor omului.

Activităţile teroriste au fost de nenumărate ori consemnate drept acte de transgresiune, ce au drept scop anihilarea drepturilor omului‚ libertăţile sale fundamentale şi democraţia, ameninţând integritatea teritorială, pacea internaţională şi securitatea, destabilizând guvernele legal constituite, subminând pluralismul poliţie şi având numeroase alte consecinţe nefaste din punct de vedere economic şi al dezvoltării sociale a statelor afectate de acest fenomen.

Terorismul, în mod evident, nu pune doar statele sub spectrul fricii, dar totodată constituie o violare flagrantă a drepturilor şi libertăţilor populaţiei nevinovate. Mai mult chiar, actele cu caracter terorist pot provoca sau oferi o scuză pentru gravele violări ale drepturilor omului de către guvernele ce se simt ameninţate de terorism.

PROTECŢIA MINORITĂŢILOR DIN PERSPECTIVA INSTRUMENTELOR O.N.U.

- PLANUL LUCRĂRII -

CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

SECŢIUNEA I: ORIGINILE CONCEPTULUI DE „DREPTURILE OMULUI”

SECŢIUNEA A II-A: DREPTUL INTERNAŢIONAL MODERN AL DREPTURILOR OMULUI

§ 1. Pilierii concepţiei moderne a drepturilor omului. criterii de clasificare a drepturilor omului

§ 2. Crearea dreptului internaţional modern al drepturilor omului

CAPITOLUL II: O.N.U. – ORGANIZAŢIE CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ

SECŢIUNEA I: CONSIDERAŢII DE ORDIN ISTORIC PRIVIND O.N.U.

SECŢIUNEA A II-A: STRUCTURA O.N.U.

§ 1. Prezentare generală

§ 2. Organele principale ale O.N.U.

§ 3. Organele subsidiare ale O.N.U.

§ 4. Instituţiile specializate ale O.N.U.

CAPITOLUL III: DOCUMENTE O.N.U. CU IMPACT ÎN CEEA CE PRIVEŞTE MINORITĂŢILE NAŢIONALE

SECŢIUNEA I: PREZENTARE DE ANSAMBLU A PRINCIPALELOR DOCUMENTE O.N.U. PRIVIND DREPTURILE OMULUI

SECŢIUNEA A II-A: CARTA O.N.U.

SECŢIUNEA A III-A: DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIUNEA A IV-A: PACTELE INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI ŞI CELE DOUĂ PROTOCOALE FACULTATIVE

§ 1. Prezentare generală

§ 2. Pactul privind drepturile civile şi politice

§ 3. protocolul facultativ la Pactul privind drepturile civile şi politice

§ 4. Al doilea Protocol facultativ la pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

§ 5. Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale

SECŢIUNEA A V-A: CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ PRIVIND ELIMINAREA TUTUROR FORMELOR DE DISCRIMINARE RASIALĂ

SECŢIUNEA A VI-A: DECLARAŢIA ASUPRA DREPTURILOR PERSOANELOR APARŢINÂND MINORITĂŢILOR NAŢIONALE SAU ETNICE, RELIGIOASE ŞI LINGVISTICE

SECŢIUNEA A VII-A: DECLARAŢIA ASUPRA ELIMINĂRII TUTUROR FORMELOR DE INTOLERANŢĂ ŞI DE DISCRIMINARE BAZATE PE RELIGIE SAU CONVINGERE

SECŢIUNEA A VIII-A: DECLARAŢIA ASUPRA RASEI ŞI PREJUDECĂŢILOR RASIALE

SECŢIUNEA A IX-A: DECLARAŢIA ASUPRA PRINCIPIILOR COOPERĂRII CULTURALE INTERNAŢIONALE

CAPITOLUL IV: STATUTUL MINORITĂŢILOR

SECŢIUNEA I: ASPECTE GENERALE PRIVIND EXISTENŢA ŞI RECUNOAŞTEREA MINORITĂŢILOR

SECŢIUNEA A II-A: ANALIZA DREPTURILOR PERSOANELOR CARE FAC PARTE DIN MINORITŢI

SECŢIUNEA A III-A: IDENTITATEA MINORITĂŢILOR

SECŢIUNEA A IV-A: POPULAŢIILE AUTOHTONE

CAPITOLUL V: MECANISME ŞI PROCEDURI PRIVIND ASIGURAREA APLICĂRII DOCUMENTELOR O.N.U. ÎN DOMENIUL DREPTURILOR MINORITĂŢILOR

SECŢIUNEA I: MECANISME SUB EGIDA ECOSOC

§ 1. Comisia drepturilor omului

§ 2. Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor

SECŢIUNEA A II-A: MECANISME PENTRU APLICAREA PACTELOR ŞI ALTOR CONVENŢII O.N.U. PRIVIND DREPTURILE OMULUI

§ 1. Comitetul pentru drepturile omului

§ 2. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale

§ 3. Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale

SECŢIUNEA A III-A: PROCEDURI DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL UNOR INSTITUŢII SPECIALIZATE ALE ONU

CAPITOLUL VI: CONCLUZII

La 24 septembrie 1998, România a devenit a 18-a ţară care a semnat Memorandumul în legătură cu operaţiunile ONU de menţinere a păcii. Ministrul de externe român din acea vreme, Andrei Pleşu, a participat din partea României la ceremonia de semnare a memorandumului iar din partea ONU a participat subsecretarul general al ONU pentru operaţiuni de menţinere a păcii, Bernard Miyet.

Conform acestui memorandum, România s-a obligat să furnizeze ONU un batalion de infanterie, un spital mobil de campanie, observatori militari, ofiţeri de poliţie şi personal logistic. Ulterior (3 decembrie 1999), a devenit membru deplin al SHIRBRIG (Brigada Multinaţională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forţelor ONU în Aşteptare). În acelaşi timp, pe plan regional, a aderat la iniţiativele central şi sud-est europene de întărire a păcii: CENCOOP şi SEEBRIG.

Începând din aprilie 1991 şi până în prezent, România a participat la misiuni ONU de menţinere a păcii cu peste 6000 militari şi poliţişti civili (Observatori Militari, Ofiţeri de stat major, Ofiţeri de Legătură, Poliţie Militară, trupe de infanterie, spitale de campanie) situându-se timp de 2 ani (septembrie 1995 - iulie 1997) pe locurile 8-12 în lista celor 75-76 state membre contributoare la Operaţiuni ONU de menţinere a păcii, cu efective desfăşurate simultan de peste 900 căşti albastre. România a început să participe la operaţiuni ONU de menţinere a păcii în aprilie 1991, cu 10 ofiţeri observatori militari, la Misiunea de Observare din Irak-Kuweit (UNIKOM).

Din trimestrul I/1999, doi ofiţeri români au fost angajaţi pe posturi de funcţionari militari internaţionali în Secretariatul ONU, la Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (DPKO). Din luna decembrie 2000, lor li s-a mai adăugat un al treilea ofiţer român. Totodată, România a fost admisă ca membru în toate nivelurile de participare la sistemul SHIRBRIG (UN Stand-by Forces High Readiness Brigade), inclusiv în Elementul de planificare (Comandamentul Brigăzii).

Misiunile de menţinere a păcii şi umanitare la care România a participat au scos în evidenţă:

 sporirea credibilităţii în ceea ce priveşte potenţialul de care dispune ţara noastră în participarea la astfel de misiuni;

 confirmarea faptului că România este un participant activ la procesul de menţinere a păcii şi a securităţii pe plan mondial şi constituie un generator de securitate la nivel regional şi subregional;

 capacitatea de care a dat dovada personalul participant la astfel de misiuni prin însuşirea şi aplicarea procedurilor standard de operare ONU şi profesionalismul dovedit în cadrul diferitelor comandamente;

 capacitatea unităţilor şi personalului participant de a duce acţiuni militare în cadru multinaţional, în condiţii geopolitice şi de relief, altele decât cele caracteristice teritoriului naţional;

 capacitatea participanţilor de a se adapta rapid la reguli şi tradiţii locale, specifice zonei şi misiunilor;

 creşterea gradului de responsabilitate în rândul militarilor pentru desfăşurarea acţiunilor în condiţii de stres şi independenţă;

  fiabilitatea tehnicii militare de producţie autohtona în condiţii meteorologice şi de relief diferite.