Protectia drepturilor omului si lupta impotriva terorismului

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui.

Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim:

 intervenţiile umanitare;

 apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi

 încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor.

Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului.

Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

Aşa cum se poate desprinde din întreaga lucrare unul dintre cele mai importante mecanisme de prevenire şi rezolvare a crizelor internaţionale a fost pus la punct de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Statuând în competenţa forumului mondial atribuţii de cea mai mare importanţă cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor, Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite consacră, totodată, un adevărat sistem de mecanisme şi proceduri la care trebuie să recurgă părţile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Potrivit Cartei, părţile au obligaţia să acţioneze pentru soluţionarea diferendului, înainte de toate, prin aceste mecanisme şi proceduri şi numai în cazul în care nu reuşesc să-l rezolve prin intermediul lor, ele îl vor supune Consiliului de Securitate şi Adunării Generale. Totodată, Consiliul de Securitate poate să invite părţile, când socoteşte necesar, să-şi rezolve diferendul prin asemenea mecanisme şi proceduri.

În acelaşi timp, prin actele constitutive ale organizaţiilor regionale sunt enunţate mai multe mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor; aplicarea lor intră în competenţa unor organisme proprii, create prin aceste acte constitutive sau prin tratate ori convenţii de sine stătătoare. După cum a rezultat din analiza efectuată, la unele din aceste mecanisme şi proceduri s-a recurs şi se recurge mai frecvent, în timp ce la altele se apelează mai rar sau foarte rar.

Având în vedere importanţa mecanismelor şi procedurilor de reglementare paşnică în menţinerea şi consolidarea păcii, se impunea precizarea rolului şi contribuţiei fiecăruia dintre ele la soluţionarea diferendelor posibile în relaţiile internaţionale, precum şi a locului ce le revine fiecăruia în dreptul internaţional public.

Atât reglementările internaţionale, şi în primul rând Carta O.N.U., cât şi experienţa acumulată, relevă că o semnificaţie deosebită în soluţionarea paşnică a crizelor o au: bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea, arbitrajul, calea judiciară.

 Utilizarea unor asemenea mijloace are o importanţă deosebită în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, deoarece, prin intermediul lor se uşurează stabilirea cauzelor diferendului, se dezvoltă un climat de natură a facilita încrederea părţilor care se află în dispută, interesele şi drepturile legitime ale fiecărei părţi se cunosc mai bine, ceea ce creează premise pentru examinarea lor mai aprofundată şi pentru a fi luate în considerare în conceperea şi promovarea soluţiei.

Interesul pentru această temă a lucrării a pornit din faptul că, după o privire mai atentă, se poate conchide că drepturile omului sunt sau trebuie să fie piatra unghiulară a oricărei politici nu numai în domeniul dreptului ci şi social, economic, cultural etc. Importanţa promovării drepturilor omului este dată şi prin îndelungile discuţii purtate recent, atât în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar şi la nivelul Uniunii Europene, în special după atentatele teroriste din martie 2004, din Spania.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte – Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în Capitolul III al lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate sub egida O.N.U. care ocrotesc fie în mod colectiv anumite categorii de persoane – femei, copii etc., fie se referă la un singur drept – cum este Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid.

Prin convenţiile adoptate şi în vederea urmăririi aplicării acestora au fost create totodată şi mecanismele de natură instituţională şi procedurile de protecţie corespunzătoare. În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă.

În încheiere, având în vedere toate cele redate pe parcursul celor cinci capitole ale lucrării de faţă, nu putem decât să sperăm că am creat o imagine cât mai completă asupra mecanismelor ONU de protecţie a drepturilor omului, mecanisme care, de altfel, stau la baza majorităţii normelor de protecţie a drepturilor omului, pe plan internaţional, regional şi naţional.

Construcţia europeană a cunoscut o evoluţie dinamică şi spectaculoasă în cei peste 50 de ani de când două ţări, pe care le putem numit „pionieri” ai integrării europene, Germania şi Franţa, lansau cunoscutul document intitulat „Planul Schuman”. În anii care au trecut de atunci, construcţia comunitară a înregistrat remarcabile succese, antrenând noi şi noi ţări pe drumul integrării.

De la primele 6 state care semnau, în 1957, Tratatele de la Roma, până la actualele 25 state membre (începând cu 1 mai 2004), ce vor deveni – în perspectivă – 27 sau chiar 28, Europa a străbătut un drum lung şi nu lipsit de dificultăţi. Construcţia europeană s-a dezvoltat nu numai pe orizontală, prin sporirea numărului statelor participante la procesul de integrare, dar şi pe plan vertical, prin includerea unor obiective noi şi tot mai importante pe agenda problemelor ce trebuiau să le aibă în atenţie noua Europă.

De la problemele economice, fireşti şi prioritare în anii ’50, construcţia europeană a abordat noi şi noi domenii, tot mai importante, care nu fuseseră avute în vedere la începuturi. Astfel, Europa integrată de astăzi dobândeşte competenţe în problemele politicii externe şi de apărare, ale justiţiei şi ale afacerilor interne.

Extinderea prerogativelor Uniunii Europene în probleme militare (crearea Forţei Europene de Reacţie Rapidă – FRR, în urma summit-ului de la Laeken, din 2001, este elocventă în acest sens) o configurează tot mai mult ca un nou centru de putere mondial, în măsură să influenţeze decisiv – alături de SUA şi Japonia, dar şi de Rusia şi China – politica mondială.

Edificarea Europei integrate a implicat, cum era şi firesc, un rol crescând pentru factorul juridic, chemat să guverneze transformarea comunităţilor într-o putere mondială şi, totodată, să statornicească reguli clare de conduită, direct obligatorii pentru statele europene şi pentru cetăţenii acestora, astfel încât obiectivele comunitare să fie traduse în practică nu numai la nivelul statelor, instituţiilor, organismelor economice, dar şi al simplilor cetăţeni. Tratatele de la Paris, Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam, Nisa şi recentul Proiect de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum victorios, dar nu lipsit de sinuozităţi, de momente de tensiune care au fost în final depăşite, spre edificarea unei ordini de drept europene.

Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp ca un element hotărâtor al construcţiei comunitare, polarizând energiile statelor, găsind formule de compromis – atunci când a fost cazul – pentru ca mersul înainte spre integrare al Europei să fie înfăptuit cu un ceas mai devreme. În contextul noilor provocări ale valurilor de criminalitate cu care se confruntă toate societăţile în prezent, „politica externă şi de securitate” şi „justiţia şi afacerile interne” au căpătat, în ultimul timp, dimensiunile unor medicamente miraculoase care pot oferi soluţia eliminării răului societal.

Acceptarea JAI reprezintă, fără îndoială, expresia unei nevoi fireşti de a trăi şi munci într-un mediu securizat ce este apărat în concordanţă cu propriile noastre dorinţe. Suplimentar, oamenii chiar îşi doresc să participe la acest proces de administrare a justiţiei şi să simtă că sunt protejaţi de „braţul legii”.

Valenţele pozitive îmbrăcate de domeniul securităţii, justiţiei şi afacerilor interne, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, au constituit „mirajul” care ne-a atras în studierea dimensiunilor conceptuale şi practice ale terorismului şi modalităţilor şi mijloacelor de combatere a acestuia, la nivel european, în general, şi la nivelul Uniunii Europene, în special…

S-a arătat de multe ori că drepturile şi libertăţile civile sunt din totdeauna prima cauză a unui război, iar lupta teroristă este de fapt un război invizibil, din moment ce nu există armate teroriste organizate ca atare. În fapt, însă, teroriştii atacă esenţa democraţiei. Problema ce trebuie rezolvată atât de S.U.A. cât şi de celelalte democraţii occidentale este cum să se apere de ameninţarea teroristă şi să protejeze, în acelaşi timp, libertăţile pe care aceasta este gata să le distrugă.

Terorismul este o problemă extrem de gravă şi în mod sigur nimeni nu vrea să pară că împiedică eforturile depuse de lege pentru a-l combate. Totodată, ameninţarea teroristă nu trebuie folosită ca pretext pentru a justifica atacurile menite se slăbească şi să compromită actele fundamentale şi celelalte norme internaţionale care reglementează drepturile omului.

De altfel, este destul de greu de menţinut un echilibru între asigurarea măsurilor de securitate şi cea a libertăţilor în prezent, fapt ce va deveni din ce în ce mai greu, în viitor. În ciuda tuturor eforturilor naţionale şi internaţionale de a combate terorismul, aceste acte continuă să se desfăşoare sub toate formele şi manifestările, omorând un număr tot mai mare de persoane nevinovate, inclusiv femei, copii şi bătrâni; deşi O.N.U. este foarte preocupată de lupta împotriva terorismului de multă vreme, abia în ultimii ani s-a pus problema unei corelaţii între terorism şi drepturile omului.

Astfel, se cunoaşte că terorismul reprezintă o puternică provocare la adresa democraţiei, a societăţii civile şi a supremaţiei legii, la adresa vieţii şi demnităţii individului, însă, abia acum a fost recunoscut faptul că problema teroristă trebuie abordată nu sub aspectul controlului actelor criminale, ci sub aspectul apărării drepturilor omului.

Activităţile teroriste au fost de nenumărate ori consemnate drept acte de transgresiune, ce au drept scop anihilarea drepturilor omului‚ libertăţile sale fundamentale şi democraţia, ameninţând integritatea teritorială, pacea internaţională şi securitatea, destabilizând guvernele legal constituite, subminând pluralismul poliţie şi având numeroase alte consecinţe nefaste din punct de vedere economic şi al dezvoltării sociale a statelor afectate de acest fenomen.

Terorismul, în mod evident, nu pune doar statele sub spectrul fricii, dar totodată constituie o violare flagrantă a drepturilor şi libertăţilor populaţiei nevinovate. Mai mult chiar, actele cu caracter terorist pot provoca sau oferi o scuză pentru gravele violări ale drepturilor omului de către guvernele ce se simt ameninţate de terorism.

Printre alte aspecte privind situaţia individului în dreptul internaţional public, problema pe care am încercat să o dezvoltăm în cadrul lucrării de faţă a fost şi aceea dacă individului, în calitate de persoană fizică, i se poate atribui sau nu calitatea de subiect al dreptului internaţional.

După cum se poate observa din studiul nostru, individul a reprezentat şi reprezintă obiectul a numeroase discuţii doctrinare: de o parte, aflându-se autori care recunosc individului calitatea de subiect al dreptului internaţional, iar pe de altă parte cei care refuză să recunoască această calitate a individului.

Un ansamblu de evenimente care au marcat relaţiile internaţionale odată cu sfârşitul celui de al doilea război mondial, au readus în discuţie această problemă, şi anume individul poate fi sau nu privit ca subiect, titular de drepturi şi obligaţii în cadrul relaţiilor reglementate de ramura dreptului internaţional.

În argumentarea tezei conform căreia individul poate fi considerat subiect al dreptului internaţional pot fi menţionate sentinţele Tribunalelor internaţionale de la Nürenberg şi Tokio prin care au fost condamnaţi criminali de război sau persoane care au comis crime împotriva umanităţii.

De asemenea, în domeniul apărării internaţionale a drepturilor omului pot fi avute în vedere şi acele prevederi în conformitate cu care individului i se recunoaşte, calitatea de parte în faţa unor instanţe internaţionale.

Termenul de “terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la “teroare”, cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greacă, teroarea - Phobus - şi frica - Deimos erau numele celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al zeului Ares, zeul războiului . Încă din Antichitate, frica şi teroarea au reprezentat instrumentele convingătoare ale voinţei. Violenţa era calea cea mai des utilizată pentru realizarea unui scop politic. Ea putea fi îndreptată împotriva membrilor unei elite, contra unor pretendenţi la putere sau împotriva populaţiei pentru a o supune.

Realitatea existenţei terorismului menţionată şi de Tucidide, a reprezentat o prezenţă neîntreruptă în polisurile antice greceşti şi apoi în Imperiul Roman. Zeloţii evrei au reuşit să provoace a revoltă masivă a hebreilor împotriva ocupaţiei romane . Teroarea mesianică, caracteristică zeloţilor şi sicarilor, a reprezentat forma cea mai cunoscută de manifestare a pratoterorismului.

Ca armă eminamente politică, terorismul a fost folosit în secolul XII şi XIII printr-un ordin islamic secret în perioada medievală cunoscut sub denumirea populară de “Asasini” . “Asasinii” au fost prima grupare care a folosit crima planificată şi sistematică pentru a induce teroarea, pe termen lung transformând atentatele în armă politică.

Terorismul clasic. Folosirea modernă a conceptului de teroare, a început în Revoluţia Franceză din 1789. Teroarea este numele generic dat perioadei ce a urmat preluării puterii de către cea mai radicală grupare a “montagnearzilor”, iacobinii, perioadă în care violenţa fizică, asociată cu ameninţarea prin folosirea violenţei, a fost practicată în scopul creării bazei unei noi ordini sociale. Caracteristica cea mai spectaculoasă şi mai cunoscută a terorii a fost executarea tuturor opozanţilor, teroarea fiind privită ca o metodă de eliminare a indezirabililor regimului. În timpul “domniei terorii” au fost arestaţi cca. 350.000 persoane din care 17.000 judecaţi de “Tribunalul Poporului” şi au fost executaţi mulţi nevinovaţi.

Totuşi, în această perioadă, monarhiştii francezi foloseau termenul de terorist ca sinonim cu “patrioţii”. Începând cu anul 1880, termenul de terorism a început să fie asociat cu violenţa şi teroarea premeditat antistatală sub impactul acţiunilor teroriştilor ruşi şi monarhişti din anii 1 890.