EBooks - Lucrari in format electronic

In sistemul nostru de drept cadrul juridic general al concesionarii este reglementat în prezent de Ordonanţa de Urgenţă nr. 54/2006 privind regimul concesiunilor de bunuri proprietate publică. Subliniem că anterior adoptării Ordonanţei Guvernului nr. 54/2006, sediul normativ în materie se regăsea în Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor aşa cum fusese modificată prin Legea nr. 528/2004, abrogată în prezent prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.

Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică (reglementat de O.U.G. nr. 54/2006), denumit contract de concesiune, este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe.

Fac obiectul contractului de concesiune bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privind proprietatea publică.

Tradiţional, concesiunea a fost definită ca un mod de gestionare a serviciilor publice prin care o autoritate publică (concedent) însărcinează pe un particular (cetăţean sau societate comercială), printr-o convenţie încheiată cu acesta, să facă să funcţioneze un serviciu public pe cheltuiala şi riscul celui din urmă, care-şi primeşte remunerarea din redevenţe percepute de la usageri. Astfel, contractul de concesiune îşi marchează de la bun început locul său în dreptul public ca un contract administrativ şi formă juridică de realizare a gestiunii de bunuri ale domeniului public, servicii publice, activităţi sau lucrări de interes public.

De-a lungul evoluţiei societăţii, problematica controlului a fost abordată diferit în funcţie de nivelul dezvoltării generale, şi în special de nivelul atins în capacitatea de auto-conducere a societăţii. În sens larg, controlul este un element important al actului de conducere socială, care urmează, în mod firesc, celui de aplicare a deciziei, indiferent de natura acesteia: politică, economică, administrativă etc. Controlul este „barometrul” care indică modul în care acţionează cel chemat să aplice decizia, precum şi gradul în care decizia corespunde scopului pentru care a fost emisă.

În administraţia publică, obiectul controlului îl constituie acţiunile şi inacţiunile (conduita) autorităţii administrative publice sau a funcţionarilor săi, felul în care aceştia şi-au exercitat atribuţiile cu care au fost învestiţi. Controlul asupra administraţiei publice permite verificarea măsurii în care activitatea administrativă corespunde normelor fundamentale stabilite în Constituţie şi în legi.

Pe parcursul acestui proiect se are în vedere un studiu detaliat cu privire la analiza corpurilor de inspecţie în sistemul administrativ românesc, studiu ce vizează punerea în evidenţă a rolului pe care administraţia publică îl îndeplineşte în sistemul general de organizare socială.

Obiectul lucrării îl constituie o analiză teoretică şi practică a principalelor probleme care vizează corpurile de inspecţie din sistemul administrativ românesc. În acest sens se va urmări să se sublinieze că indiferent de regimul politic, de structura sau de forma de guvernământ a statului, administraţia publică prin funcţiile sale esenţiale ce-i sunt conferite, prin locul stabilit în cadrul societăţii, prin mijloacele pe care le întrebuinţează ori prin scopul pe care îl slujeşte, trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, pe care le regăsim în cadrul oricărei organizări statale.

România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să adopte şi să implementeze valorile administrative care definesc spaţiul european: transparenţa, predictibilitatea, responsabilitatea, adaptabilitatea şi eficienţa, valori care trebuie să se regăsească în instituţiile şi activităţile administrative la toate nivelurile.

Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale; ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie, în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul, serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare).

Politica de dezvoltare locală reprezintă o componentă esenţială a procesului de reformă în România, având drept scop principal diminuarea dezechilibrelor economice şi sociale acumulate, preîntâmpinarea apariţiei unor noi dezechilibre şi susţinerea dezvoltării generale durabile a tuturor regiunilor ţării.

Politica de dezvoltare locală reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori (privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creşteri economice, dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.

În ultimul deceniu, preocuparea pentru adaptarea la standardele impuse de Uniunea Europeană a crescut deosebit, pe fundalul procesului de aderare a României la UE, organizaţie cu care ţara noastră a intensificat şi extins numeroase raporturi, orientate în diverse domenii de activitate, punctul culminant fiind la 1 ianuarie 2007, când România (alături de Bulgaria) a devenit membră a Uniunii Europene.

Contenciosul administrativ reprezintă, sintetic, ansamblul de reguli juridice privind soluţionarea pe cale jurisdicţională a litigiilor administrative. Reţinem prin urmare că prin contencios administrativ, lato sensu, înţelegem acele forme de control a legalităţii actelor administrative de autoritate, exercitat la cererea celor care se consideră vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege, de către instanţele judecătoreşti de drept comun şi de către organe jurisdicţionale care funcţionează în cadrul unor organe ale administraţiei publice.

Pe parcursul lucrării cu titlul „Evoluţia instituţiei prefectului în România şi reglementările actuale ale acestei instituţii” sistematizată în cinci capitole, se încearcă să se dezvolt toate aspectele care caracterizează instituţia prefectului, în baza legislaţiei existente şi a unei bogate bibliografii în materie.

Pornind de la prevederile Constituţiei României, republicată în anul 2003, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, modificată şi republicată, şi nu în ultimul rând ale Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 179/2005, precum şi prin Legea nr. 181/2006 de aprobare a Ordonanţei nr. 197/2005, se va incerca să se evidenţieze toate trăsăturile instituţiei şi rolul prefectului în cadrul activităţii administraţiei publice.