EBooks - Lucrari in format electronic

O întreprindere are o poziţie dominantă, când puterea sa economică îi permite să opereze pe piaţă fără să ţină cont de reacţia concurenţilor săi, a consumatorilor intermediari şi finali. În aceste condiţii, o întreprindere care are o poziţie dominantă poate fi tentată să abuzeze de poziţia respectivă pentru a-şi creşte veniturile şi pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor cât şi prin interzicerea accesului pe piaţă a unor firme noi.

Aplicabilitatea imediată a tratatelor comunitare (dreptul comunitar primar – Tratatul de la Paris din 1951 instituind CECO, cele două Tratate de la Roma intrate în vigoare în 1958, instituind CEE şi Euratom, Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965, Actul Unic European din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001) se referă nu atât la admiterea formală a normelor cuprinse în tratate, cât la neutralitatea efectelor sale. Prin aceasta se interzice judecătorilor dintr-o ţară consecventă sistemului dualist să invoce neîndeplinirea procedurilor de admitere a tratatelor internaţionale prevăzute de Constituţie, pentru a eluda aplicarea unui tratat comunitar ratificat cu regularitate.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar derivat, înlăturarea dualismului îşi relevă pregnant semnificaţia. Dreptul rezultat din activitatea normativă a instituţiilor se impune în ordinea juridică aplicabilă în statele membre fără transformare, receptare, ordin de executare şi nici chiar publicare de către autorităţile naţionale .

Pe scurt, Comunităţile Europene au fost caracterizate în doctrină prin trei trăsături fundamentale care corespund ideii creării lor, respectiv:

- Aceea de a institui organizaţii care, prin structura lor instituţională şi printr-o solidaritate concretă pe care ar genera-o, să atribuie Europei o identitate şi o personalitate pe care nici una dintre organizaţiile existente nu erau în măsură să i-o confere.

Din punct de vedere formal, crearea Comunităţilor nu putea fi rezolvată altfel decât prin singura tehnică pe care dreptul internaţional o punea la dispoziţie şi anume prin încheierea de tratate dând naştere unor organizaţii internaţionale, ceea ce şi sunt în primul rând Comunităţile.

- În al doilea rând, ceea ce caracterizează Comunităţile este o structură proprie, originală, care să le permită această gestiune comună.

- Conform strategiei de integrare care trebuia să le asigure o coeziune internă tot mai profundă, aceste organizaţii s-ar prezenta ca asociaţii economice, având sarcina constituirii şi gestiunii unei “pieţe comune”, noţiune ale cărei implicaţii ar depăşi acest singur obiect.

Din cele expuse anterior, dar şi având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, rezultă specificitatea Comunităţilor europene, faţă de alte organizaţii internaţionale.

Ansamblul de norme care guvernează raporturile în care se găsesc Comunităţile europene, formează, lato sensu, ordinea juridică comunitară. Stricto sensu, această ordine reprezintă raporturile dintre Comunităţile europene şi statele membre, raporturile dintre persoanele fiice şi juridice aparţinătoare sau nu statelor membre, raporturile dintre Comunităţi şi alte organizaţii internaţionale.

„Cetăţenia europeană” a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.

Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora:

- dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii.

- dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;

- dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

- dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.

Începând din 2007, având în vedere aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie, Comisia Europeană este compusă din 27 de membri, câte un reprezentant pentru fiecare stat.

Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului European pentru comisariatul astfel compus.

Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial.

Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European.

Limbile de lucru ale Comisiei sunt - engleza, franceza şi germana.

Comisia este motorul sistemului instituţional al Uniunii Europene:

- având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de acte normative, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele interne întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, Comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu;

- în calitate de instituţie executivă Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, ordonanţe, hotărâri), execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament;

- împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare;

- în calitate de reprezentant legal al Uniunii Europene la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.

Ţinând cont de cele avute în vedere în cadrul lucrării de faţă, vom încerca aici o scurtă sinteză punctând unele aspecte esenţiale care ar trebui reţinute.

În acest context, în primul rând trebuie reţinută distincţia dintre Consiliul european (reuniune a şefilor de stat şi/sau de guvern ai statelor membre UE) şi Consiliul de miniştri (Consiliul Uniunii Europene):

- Consiliul miniştrilor sau Consiliul Uniunii Europene este o instituţie prevăzută în tratatele iniţiale de constituire a Comunităţilor Europene; 

- Consiliul European s-a constituit la început în cadru neconvenţional, ulterior fiind recunoscut prin tratate;

- Consiliul Miniştrilor are o compoziţie diferită, de la compunerea de bază, în formaţia miniştrilor afacerilor externe, până la compunerea în prezenţa celorlalţi miniştri care sunt solicitaţi de problemele ce urmează să fie rezolvate;

- Consiliul European se compune numai din şefii de state şi de guverne;

- Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene.

Aşa cum am amintit Consiliul European al şefilor de state şi de guverne nu este prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat de Actul Unic European şi în Tratatul de la Maastricht.

Consiliul European a luat fiinţă prin voinţa şefilor de state şi de guverne în 1974, când aceştia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei Europene.

Conform dispoziţiilor înscrise în Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (intrat în vigoare în 1993) “Consiliul european va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvoltării sale şi va defini liniile politice generale ale acesteia”.

Consiliul European, instituţie comunitară ce reuneşte şefii de state şi guverne ai celor 27 de state comunitare nu a fost prevăzut în tratatele iniţiale, fiind rezultatul unui proces istoric. Crearea Consiliului European a răspuns cerinţelor de cooperare politică la nivel înalt între statele comunitare.

Consiliul European a fost reglementat prin Actul Unic European (art.2) şi prin Tratatul de la Maastricht (art.D).

Constituirea Consiliului European a fost decisă la Conferinţa la nivel înalt de la Paris la 10 decembrie 1974, reunindu-se pentru prima dată în martie 1975 la Dublin.

Întâlnirile anterioare între şefii de state şi guverne comunitare se înscriu ca premise ale constituirii Consiliului European.

Înfiinţarea Curţii de Conturi Europene a urmat acelaşi raţionament şi a coincis cu două evenimente deosebit de importante: extinderea puterilor Parlamentului în domeniul controlului bugetar şi finanţarea integrală a bugetului Uniunii Europene prin resurse proprii.

În faţa acestor schimbări şi a creşterii puterilor Parlamentului European în domeniul execuţiei bugetare, era imperios necesar să se aducă o schimbare calitativă şi în auditul extern al bugetului.

Astfel, la iniţiativa dlui Heinrich Aigner, preşedintele Comitetului de Control Bugetar al Parlamentului European, care, din 1973, a pledat cu înverşunare pentru un organ de audit extern la nivel comunitar, este înfiinţată Curtea de Conturi prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975.

Curtea şi-a început activitatea ca organ de audit extern în octombrie 1977, cu sediul la Luxemburg.

Curtea de Conturi Europeană a fost ridicată la rangul de instituţie la 1 noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, care a consolidat astfel independenţa şi autoritatea acesteia faţă de celelalte instituţii cu care se află acum pe poziţii egale. De la acea dată, Curtea are datoria de a publica o Declaraţie de asigurare (DAS) cu privire la fiabilitatea conturilor UE şi la legalitatea şi regularitatea operaţiunilor subiacente bugetului UE. Rolul acesteia a fost confirmat şi consolidat la 1 mai 1999 odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam care a împuternicit Curtea să efectueze activităţi de audit cu privire la buna gestiune financiară, a subliniat rolul acesteia în lupta împotriva fraudei şi i-a permis să formuleze recursuri în faţa Curţii de Justiţie pentru a-şi proteja prerogativele în raport cu celelalte instituţii.

Tratatul de la Nisa intrat în vigoare la 1 februarie 2003 a confirmat principiul conform căruia colegiul trebuie să fie format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, a permis Curţii organizarea în camere şi a subliniat importanţa cooperării Curţii cu organismele de audit naţionale.

Înfiinţarea Curţii de Conturi a transpus nevoia Comunităţii de a avea o conştiinţă financiară, aşa cum a definit-o preşedintele Curţii de Justiţie a Comunităţii de la acea vreme, în octombrie 1977, dl Hans Kutscher.

În prezent, membri Curţii de Conturi sunt numiţi pentru un mandat de şase ani.

În ceea ce priveşte asigurarea finanţării Comunităţilor prin surse proprii, au existat mai multe serii de decizii (21 aprilie 1970, 07 mai 1985, 24 iunie 1988), iar începând din iunie 1992, cu prilejul Consiliului European de la Lisabona şi continuând cu Consiliul European de la Edinburgh s-au prevăzut noi modalităţi de creştere progresivă a veniturilor puse la dispoziţia Comunităţilor şi de perfecţionare a sistemului de formare a resurselor financiare proprii.

Tratatul de la Maastricht a înlocuit art. 201 C.E.E. şi 193 C.E.E.A. stabilind principiul conform căruia bugetul, fără a prejudicia alte venituri, este finanţat integral prin resurse proprii.

Astfel, se stabileşte în sarcina Consiliului ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, să decidă sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor pe care îl va recomanda adoptării de către statele membre conform reglementărilor respective.

Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual la încheierea exerciţiului bugetar, care se transmite instituţiilor şi se publică în J.O.C.E. (J.O.U.E.) împreună cu răspunsul instituţiilor vizate, fiind utilizat în descărcarea Comisiei de exerciţiul bugetar de către Parlament. Tratatul de la Maastricht mai prevede şi întocmirea anumitor rapoarte alături de rapoartele anuale şi de avize.

Curtea de justiţie a Uniunii Europene are sediul la Luxembourg şi este compusă, în prezent, din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali.

Curtea este autoritatea juridică supremă a Uniunii Europene, funcţionând în mod permanent începând cu anul 1952. Curtea Europeană de Justiţie a Uniuni Europene este obligată şi are responsabilitatea să observe şi să asigure justa interpretare şi aplicare a dreptului comunitar aşa cum reiese el din legislaţia primară dată de Tratatele Comunităţilor Europene şi de către instituţiile comunitare.

Compunerea Curţii este stabilită de comun acord de către statele membre ale Uniunii Europene. Mandatul celor 27 de judecători, precum şi al celor 8 avocaţi generali este pe o durată de 6 ani, mandat ce poate fi reînnoit. Atât judecătorii, cât şi avocaţii generali sunt persoane independente de statele ai căror cetăţeni sunt, fiind jurişti de cea mai înaltă clasă, a căror valoare şi competenţă este recunoscută în ţările din care provin.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, aşa cum apare din analiza dispoziţiilor tratatelor europene, are în sarcina sa să soluţioneze litigiile dintre statele membre ale Uniunii Europene, dintre statele membre şi instituţiile comunitare, precum şi între instituţiile comunitare, între ele.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este abilitată, de asemenea, să soluţioneze, în anumite condiţii, şi litigiile ivite între particulari, persoane fizice sau juridice resortisante într-unul din statele membre, pe de o parte şi statele membre sau organizaţiile comunitare, pe de altă parte.

Curtea de Justiţie este ajutată în activitatea sa, de Tribunalul (Curtea) de Primă Instanţă (TPI), care a luat fiinţă prin Actul Unic European şi a început să funcţioneze de la 1 septembrie 1989, în baza hotărârii Consiliului din 24 octombrie 1988. TPI numără, ca şi Curtea, 27 de membri, numiţi după aceeaşi procedură. Singura diferenţă este că nu există avocaţi generali, rolul acestora fiind jucat, în anumite circumstanţe, de judecători.

Un moment important în evoluţia justiţiei pe plan comunitar îl reprezintă constituirea de tribunale specializate în baza Tratatului de la Nisa, primul pas fiind făcut prin crearea Tribunalului Funcţiei Publice, la data de 2 noiembrie 2004.