EBooks - Lucrari in format electronic

Lucrarea de faţă tratează un subiect de mare complexitate, dar şi de strictă actualitate. Ea se înscrie în contextul mai larg al problematicii capacităţii civile.

În lucrare, se analizează capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, demonstrând că această componentă a capacităţii civile ridică numeroase probleme teoretice, dar mai ales practice pentru subiectul individual de drept civil.

În această ordine de idei, semnalăm numai unele aspecte care reţin în mod deosebit atenţia: lipsa capacităţii de exerciţiu, capacitatea de exerciţiu restrânsă, capacitatea de exerciţiu deplină şi sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare a regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu.

La elaborarea lucrării, a fost studiată atât literatură de specialitate, cât şi practică judecătorească în materie.

Temeinic documentată, lucrarea este redactată într-un stil concis şi fluent, iar problemele sunt riguros determinate şi precizate astfel încât din simpla lectură a planului se cunosc toate aspectele esenţiale ale subiectului ales.

Potrivit art. 5 alin. 2, din Decretul nr. 31/1954: „capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.

În definirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, autorii au ţinut seama de prevederile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, astfel că nu există diferenţe substanţiale între definiţiile formulate:

Astfel, într-o formulare, se precizează: capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii.

Dintr-un alt punct de vedere capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este definită ca acea parte a capacităţii civile a omului, ca aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile; astfel spus, este vorba de aptitudinea persoanei fizice de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile, de calitatea sa de subiect individual de drept civil, participant la diferite raporturi juridice civile.

Definiţia pe care o reţinem, este, prin urmare, acea potrivit căreia capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Constând în aptitudinea omului de a fi titular, purtător de drepturi şi obligaţii civile, capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect individual de drept civil.

Calitatea de subiect de drept civil şi capacitatea civilă sunt în strânsă legătură; subiect de drept civil nu poate exista fără capacitate civilă. De aceea, capacitatea civilă poate fi examinată ştiinţific numai pornind de la calitatea de subiect de drept civil.

Este cunoscut că, în dezvoltarea sa istorică, noţiunea de subiect de drept (civil) a suferit transformări deosebit de importante, înainte de toate în privinţa sferei oamenilor care puteau avea această calitate şi, deci, puteau avea drepturi şi obligaţii (civile).

Calitatea de subiect de drept (civil) şi noţiunea de capacitate civilă s-au modificat treptat în decursul secolelor, modificări care au fost reflectate, în mod necesar şi logic, în reglementările legale în materie.

Raportând răspunderea juridică la ordinea juridică, ca ansamblu de norme juridice, cristalizate la un moment dat, într-o societate dată, vom deosebi semnificaţia exactă a normei juridice, atunci când afirmăm că norma juridică reprezintă factorul de bază pe care se întemeiază răspunderea juridică. Dar, dacă în acest cadru condiţia suficienţei este întrunită, chiar atunci când vizăm doar semnificaţia de obligaţie a normei juridice, nu acelaşi lucru se poate spune despre responsabilitatea juridică. Căci, în sfera responsabilităţii individul se raportează la norma juridică în aşa fel încât aceasta nu are valoarea unei obligaţii, ci o altă valoare. Individul poate înţelege adevăratul conţinut al normei, poate opta pentru aceasta, ca fiind în acord cu interesele şi idealurile sale, astfel încât, norma juridică nu-i apare ca o obligaţie exterioară.

Prin urmare, răspunderea juridică este de ordin normativ, ţine de domeniul autorităţii publice şi vizează în fapt respectarea sau nerespectarea unor prescripţii conţinute de normele juridice.

Scopul urmărit de părţi prin încheierea actelor juridice este producerea anumitor efecte. De cele mai multe ori acest scop este atins, iar rezultatul practic obţinut prin realizarea deplină şi efectivă a efectelor actului. Există însă şi situaţii când, din cauze concomitente sau subsecvente încheierii actelor, acestea nu-şi produc efectele, fie temporar, fie definitiv, ori după ce efectele s-au produs, în totul ori în parte, sunt desfiinţate, fie retroactiv, fie numai pentru viitor, înţeleasă în sens larg, ineficacitatea subsumează toate acele cazuri în care, din diferite cauze, un act juridic nu-şi produce efectele, total sau parţial, definitiv ori vremelnic. Ea poate fi rezultatul voinţei părţilor sau al unui fapt independent de această voinţă, după cum poate opera de drept sau numai dacă este pronunţată de justiţie.

Cesiunea de creanţă, admisă în dreptul roman, la început pe cale indirectă, iar mai târziu şi pe cale directă, perfecţionată ulterior, a devenit în dreptul actual un mijloc autonom, de drept comun, prin care se pot transmite drepturile de creanţă.

În dreptul modern, se admite transferul direct al unui drept activ de creanţă, ca şi al oricărui alt element al patrimoniului, prin puterea convenţiei dintre vechiul creditor şi cel care se substituie lui.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 653 din 22/07/2005 şi a intrat în vigoare la 25 iulie 2005. Acest act normativ cuprinde 17 titluri, dintre care important în studiul de faţă l-a reprezentat Titlul XI cu privire la „Circulaţia juridică a terenurilor”. Prin această lege a fost abrogată Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor care nu mai corespundea realităţilor juridice prezente care se racordează cerinţelor impuse de aderarea a ţării noastre la Uniunea Europeană.

Adoptând o soluţie destul de neobişnuită în tehnica legislativă, Guvernul României a propus Parlamentului adoptarea unui pachet legislativ eterogen prin procedura constituţională a asumării răspunderii. Astfel, au fost modificate numeroase acte normative, dintre care şi Legea nr. 54/1998.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 247/2005, terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite liber prin oricare din modurile prevăzute de lege, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi. Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestora.

O noutate de semnalat în conţinutul legii este prevederea stabilită în art. 3 din lege potrivit cu care cetăţenii străini şi apatrizii precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială.

Cu toate că dreptul civil reprezintă trunchiul comun al tuturor ramurilor de drept privat, se ştie că, faţă de dreptul civil, dreptul comercial este un drept singular, instituţiile sale suferind modificări determinate de dinamica comerţului, de celeritatea şi securitatea operaţiunilor comerciale. Desfăşurarea activităţii economice în general şi cea comercială în special au la baza lor o multitudine de contracte cu durate şi de complexităţi diferite, fiind posibile în timp schimbări de circumstanţe, prin intervenirea unor evenimente ce trebuie anticipate în măsura posibilului. De aceea unele contracte cuprind şi anumite clauze pentru rezolvarea echitabilă a situaţiilor juridice în orice condiţii, pentru a se evita ruperea echilibrului contractual sau chiar afectarea semnificaţiei economice a contractului. Asemenea aspecte am încercat şi noi să le surprindem în prezenta lucrare.

În prezent probele nu beneficiază de o reglementare unitară în dreptul nostru.

Dispoziţii privitoare la probaţiune întâlnim atât în Codul civil, cât şi în Codul de procedură civilă. Astfel, în Codul civil întâlnim dispoziţii privitoare la probe în Capitolul IX intitulat: “Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii”, situat în Titlul III al Cărţii a III-a. Dispoziţiile din această parte a Codului civil se referă, în esenţă, la sarcina probei, la condiţiile şi forţa probantă a principalelor mijloace de probă (înscrisuri, mărturia, prezumţiile şi mărturisirea).

Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii privitoare, îndeosebi, la administrarea probelor. Aceste prevederi legale sunt grupate în Secţiunea a III-a, intitulată „Administrarea dovezilor” din Capitolul III al Titlului al III-lea (situat în Cartea a II-a).

Codul de procedură civilă reglementează însă şi unele mijloace de probă neprevăzute de Codul civil, respectiv expertiza şi cercetarea la faţa locului.

Contractul de vânzare-cumpărare ocupă locul central în cadrul instrumentelor juridice, fiind un contract de maximă uzitare între părţi. Acest loc primordial în rândul contractelor civile speciale este dat de necesitate dobândirii bunurilor de către oameni, fiind o operaţiune care asigură realizarea unor necesităţi cât mai diverse.

În lucrarea de faţă am avut în vedere în principal aspectele legate de condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare cumpărare.

Astfel, din punct de vedere teoretic am arătat care sunt cerinţele legii în materie delimitând între: consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a încheia contractul, obiectul şi cauza contractului.