EBooks - Lucrari in format electronic

De-a lungul timpului, specialiştii în domeniu au încercat mai multe definiţii privind rezerva succesorală.

Astfel, într-o opinie s-a arătat că rezerva este „un drept de familie care constă în aceea că o persoană oarecare găsită în legătură de rudenie cu o alta, este în drept să ceară de la aceasta din urmă ca din avere să lase ceva, astfel încât să nu poată dărui între vii sau prin testament peste o măsură oarecare” (CONSTANTIN NACU) .

Într-o altă opinie rezerva este definită ca fiind „o parte din succesiunea ab intestat, garantată în folosul unor moştenitori, numiţi rezervatari, în contra liberalităţilor lui de cujus” (DIMITRIE ALEXANDRESCO).

De asemenea, rezerva succesorală a mai fost definită ca fiind „acea parte din moştenire care se cuvine, în puterea legii, moştenitorilor rezervatari şi de care cel care lasă moştenirea nu poate dispune prin liberalităţi”.

Ceea ce trebuie reţinut însă este că, în concepţia Codului civil român, rezerva este o parte din moştenirea legală pars hereditatis pe care legea o deferă unei anumite categorii de moştenitori şi nu un drept de creanţă asupra moştenirii (pars bonorurn), fapt ce implică o limitare a dreptului lui de cujus de a dispune cu titlu gratuit de o parte din averea sa. Această parte se constituie într-o masă de bunuri pe care dispoziţiile legale o transmit erezilor rezervatari cu titlu de moştenire legală.

Independenţa justiţiei conferă fiecărui magistrat drepturi dar îi creează şi obligaţii, printre care cele de natură etică ocupă un loc aparte. Astfel, obligaţia de a se achita de funcţiile judiciare cu profesionalism şi diligenţă presupune din partea magistraţilor o competenţă profesională serioasă, constituită, întreţinută şi dezvoltată prin intermediul formării.

Existenţa unei formări serioase, aprofundate şi diversificate a celor selectaţi pentru a deveni magistraţi reprezintă o condiţie indispensabilă pentru ca aceştia să îşi exercite profesia cu competenţă. O astfel de formare reprezintă şi o garanţie a independenţei şi imparţialităţii viitorilor magistraţi, în conformitate cu cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, o astfel de formare este o condiţie necesară pentru ca justiţia să fie respectată şi respectabilă Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se exercită cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act. În literatura de specialitate şi chiar în legislaţie nu întotdeauna se foloseşte aceeaşi terminologie, pentru a desemna componentele actului juridic civil. În general se utilizează expresiile: „elementele actului juridic”, „condiţiile de validitate a actului juridic”, „condiţiile de fond”, „elementele esenţiale” etc.

În legislaţia civilă, se utilizează termenul condiţii pentru a se desemna elementele componente ale actului juridic civil. În acest sens sunt dispoziţiile art. 948 din Codul civil care dispune: condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

־ capacitatea de a contracta; ־

consimţământul valabil al părţii ce se obligă;

־ un obiect determinat;

־ o cauză licită.

Condiţiile actului juridic civil pot fi împărţite în funcţie de mai multe criterii. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting:

־ condiţii de fond, cele care privesc conţinutul actului juridic civil;

־condiţii de formă, cele care se referă la exteriorizarea voinţei.

După obligativitatea sau neobligativitatea în sensul respectării lor la încheierea actului juridic civil, distingem între:

־ condiţii esenţiale, cele cerute pentru chiar valabilitatea actului;

־ condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fără a pune în discuţie valabilitatea actului.

După sancţiunea nerespectării lor, se pot distinge între:

־ condiţii de validitate, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil;

־ condiţii de eficacitate, a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte consecinţe precum: imposibilitatea dovedirii actului cu alte mijloace de probă, inopozabilitatea faţă de terţi.

Conceptul de împărţeală desemnează în limbajul obişnuit distribuirea unor bunuri între mai multe persoane. În doctrina juridică împărţeala este definită ca reprezentând operaţiunea juridică care are ca scop curmarea stării de indiviziune şi înlocuirea dreptului indiviz al fiecărui proprietar cu un drept exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri concrete.

Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, conceptele de împărţeală, partaj, precum şi sintagma sistarea stării de indiviziune sunt folosite ca sinonime.

Împărţeala nu trebuie însă cercetată doar ca o simplă operaţiune în cadrul căreia se realizează o transformare a drepturilor indivize în drepturi divize şi exclusive, întrucât împărţeala se poate realiza fie pe cale convenţională, fie prin intermediul justiţiei.

În ambele cazuri este necesară respectarea anumitor condiţii, iar în cazul în care împărţeala se înfăptuieşte pe cale judecătorească şi a unor reguli de procedură. Prin procedura împărţelilor judiciare se desemnează ansamblul regulilor prevăzute de lege care trebuie respectate cu prilejul soluţionării cererilor ce au ca obiect sistarea stării de indiviziune.

Sintagma „procedura împărţelilor judiciare” este şi ea sinonimă cu aceea de procedură a partajului sau de procedură privind sistarea stării de indiviziune.

Structurat pe parcursul a patru capitole studiul vizează analiza teoretică şi practică a aspectelor legate de „Obligaţia de garanţie în contractul de vânzare-cumpărare”.

În primul rând am considerat oportun ca în primul capitol introductiv să prezint unele aspecte generale privind contractul de vânzare-cumpărare. În acest sens am reţinut că potrivit Codului civil, vinderea este acea convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui. Doctrina a reţinut că vânzarea-cumpărarea este contractul prin care una din părţi - vânzătorul, transferă proprietatea unui bun al său celeilalte părţi - cumpărătorul, în schimbul unui preţ plătit în bani.

Capitolul 2 al proiectul analizează „Obligaţia de garanţie pentru evicţiune”. Vânzătorul este obligat de drept, de a garanta cumpărătorul pentru evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar al lucrului cumpărat, ca urmare a valorificării de către vânzător sau de o terţă persoană a unui drept asupra acelui lucru. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului există atât faţă de cumpărător, cât şi faţă de succesorii acestuia (indiferent dacă aceştia sunt succesori universali, cu titlu universal sau cu titlu particular), chiar dacă, cumpărătorul nu răspunde la rândul său, de evicţiune faţă de subdobânditor. Acest lucru se justifică pentru că subdobânditorul primeşte, odată cu bunul, şi toate accesoriile lui, printre care se numără şi acţiunile privind bunul transmis.

Obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului formează obiectul Capitolului 3. astfel, vânzătorul răspunde faţă de cumpărător nu numai de liniştita posesiune a lucrului vândut, ci şi de viciile acestui lucru, adică de posesia utilă a lucrului. Viciile lucrului vândut reprezintă deficienţele care afectează utilitatea lucrului, făcând-o să scadă.

Părţile contractului de vânzare-cumpărare pot să înlăture, să limiteze sau să agraveze această obligaţie a vânzătorului. Agravarea obligaţiei de garanţie pentru vicii se poate referi la răspunderea şi pentru vicii aparente ori pentru vicii ulterioare vânzării, pentru buna funcţionare şi utilizare a unui bun pentru o perioadă determinată etc. Clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului nu comportă limitări din punct de vedere legal. În ceea ce priveşte clauzele de limitare sau de înlăturare a garanţiei vânzătorului pentru vicii, acestea îşi pot produce efectele numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă (nu a cunoscut viciile ascunse ale lucrului).

Raportul juridic civil este adaptarea raportului juridic, în general la dreptul civil, fiind o relaţie socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial reglementată de norma de drept civil.

Ca orice raport juridic şi raportul juridic civil va avea caracterele comune tuturor raporturilor juridice, precum şi unele caractere specifice, care-l deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice.

De aceea, când analizăm caracterele raportului juridic civil ne referim atât la caracterele comune tuturor raporturilor juridice cât şi la cele specifice:

- raportul juridic civil are un caracter social

- raportul juridic civil are un caracter voliţional

- poziţia de egalitate juridică a părţilor

- un alt caracter specific al raportului de drept civil constă în faptul că părţile pot înlătura aplicarea normelor supletive care reglementează acele raporturi, înlocuindu-le cu clauze stabilite prin voinţa lor.

Răspunderea părinţilor se întemeiază pe o prezumţie relativă de culpă a părinţilor, însă Codul civil oferă posibilitatea exonerării de răspundere, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil. Obiectul probei îl constituie dovada împrejurării că părinţii şi-au îndeplinit ireproşabil îndatoririle ce le revin prin lege, astfel că nu există relaţie de cauzalitate între conduita lor şi prejudiciu.

În doctrina juridică s-a propus de lege ferenda ca răspunderea părinţilor să se fundamenteze eventual pe ideea unei adevărate garanţii generale faţă de terţi, implicând solidaritatea dintre părinţi şi copilul minor, pe care legea o instituie pentru toate obligaţiile născute în persoana minorului, ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de acesta.

De lege ferenda, aceasta ar putea fi însoţită şi de instituirea unui sistem de asigurări de răspundere civilă pentru prejudiciile astfel cauzate. Totodată, în literatura juridică s-au invocat argumente pentru o astfel de fundamentare chiar şi în actuala reglementare, şi se consideră că întemeierea răspunderii părinţilor pe o prezumţie de culpă este depăşită, oferind prea multe posibilităţi de denaturare a realităţii, aplicarea ei în numeroase cazuri fiind formală, artificială şi profund nedreaptă. În actuala reglementare nu se poate renunţa în întregime la concepţia subiectivă. Prin urmare, ar trebui admisă fundamentarea acestei răspunderi pe un temei mixt: ideea de garanţie, fără a înlocui culpa prezumată a părinţilor, să se asocieze cu aceasta, între ele având loc o conjugare, o complinire. Numai aşa poate fi antrenată răspunderea părinţilor în numeroase situaţii, când faptele prejudiciabile ale copilului minor nu pot ori cu greu pot fi explicate prin neîmplinirea obligaţiilor de supraveghere, educaţie sau creştere.

În dreptul român, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul deschiderii moştenirii fără vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui.

Mai mult decât atât, în caz de moarte a succesibilului înainte de lichidarea moştenirii la care avea dreptul, ea se retransmite, tot de drept, asupra moştenitorilor săi, ca făcând parte din propriul lăsământ succesoral. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu rămâne nici un moment fără titular.

Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moştenirii ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Succesibilul are dreptul de a alege – numit drept de opţiune succesorală – între consolidarea (confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii (acceptare pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire.

Dreptul de opţiune succesorale cuprinde o sferă foarte largă în ceea ce priveşte dreptul persoanelor de a beneficia de el, dar întrucât tema lucrării noastre este acceptarea şi renunţarea la moştenire ne-am rezumat doar la a face succinte consideraţii cu privire la aspecte generale ale dreptului de opţiune succesorală.

Din perspectiva economică a asigurării, aceasta exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut ce apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare.

Dimensiunea economică a asigurării este învederată în chiar Legea privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor din domeniul asigurărilor, nr. 47/1991, care în art. 20 alin. 1 şi 2 prevede posibilitatea acestor tipuri de societăţi de a “fructifica fondurile proprii şi cele atrase temporar prin activitatea desfăşurată, sub forma veniturilor din dobânzi pentru disponibilităţile păstrate în bănci” şi/ sau “pot investi o parte din capital, din rezervele de capital şi rezervele tehnice în titluri de valoare, bunuri mobiliare sau imobiliare, ori le pot utiliza pentru acordarea de credite instituţiilor cu profil bancar”.

Astfel, societăţile de asigurare pot deveni importante instituţii de credit pe piaţa de capital, alături de bănci, aceasta şi datorită plasamentelor de capital efectuate, plasamente ce contribuie la dezvoltarea creditului, precum şi la finanţarea directă a unor proiecte economice.

Mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale. În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil.

Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Aşa cum am reţinut, mandatul comercial este asemănător mandatului civil însă, datorită funcţiei de mijlocire a relaţiilor comerciale are unele particularităţi şi anume: obiect al contractului îl constituie încheierea de acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant; în acest sens, pentru determinarea naturii juridice a contractului de mandat vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 3-6 din Codul Comercial; spre deosebire de mandatul civil care se prezumă a fi gratuit, cel comercial este prezumat a fi remunerat (cu titlu oneros) conform art. 374 alin. 2 C. com.; puterile mandatarului comercial sunt mai mari decât cele ale celui civil; justificarea acestor puteri sporite este dată de caracterul operaţiunilor care trebuie desfăşurate pentru aducerea la îndeplinire a mandatului încredinţat.

Codul comercial stabileşte că mandatul dat pentru o anume afacere (special) cuprinde şi împuternicirea de a încheia toate actele necesare executării lui, chiar când nu sunt expres prevăzute (art. 375 alin. 3). Chiar şi mandatul comercial general este mai larg decât cel civil, permiţând efectuarea tuturor actelor necesare exercitării activităţii comerciale pentru care a fost dat (art. 395 C. com.), nu numai a celor de administrare. Mandatarul este un agent comercial căruia i se încredinţează de regulă desfacerea unor produse, dezvoltarea segmentului de piaţă ocupat, aplicarea strategiei de reclamă, apărarea şi valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală ale societăţii comerciale pe care o reprezintă sau orice alte activităţi care reprezintă fapte de comerţ pentru aceasta din urmă.