EBooks - Lucrari in format electronic

În dreptul roman succesiunea cunoştea mai multe forme: succesiunea ab intestat , succesiunea testamentară şi succesiunea deferită contra testamentului.

În ceea ce priveşte condiţiile generale pentru a moşteni, capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală, indiferent de forma succesiunii au acelaşi conţinut ca şi în perioada modernă şi contemporană, cu deosebiri însă importante în ceea ce priveşte statutul juridic al persoanei. Spre exemplu, sclavii nu-i puteau moşteni pe stăpânii lor, cu precizarea că ipoteza contrară era posibilă. O altă situaţie întâlnită în această materie este cea care îi opune pe libert (dezrobit) şi stăpânul său; în această ipoteză, în cazul în care libertul murea fără moştenitori legali, se năştea dreptul patronului (stăpânului) - bona de a dispune de bunurile dezrobitului. Iniţial, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului, iar mai târziu numai în momentul morţii dezrobitului, cu condiţia ca acesta (dezrobitul – n.n.) să nu aibă moştenitori direcţi.

În ceea ce priveşte situaţia oamenilor liberi, pentru aceştia sunt valabile în linii generale condiţiile generale pentru a moşteni. De la această regulă derogă pe cale de excepţie, situaţia latinilor iuniani , care erau sclavii dezrobiţi fără respectarea normelor solemne. Ei trăiau liberi dar mureau sclavi, în sensul că nu puteau dispune de bunurile lor prin testament. Conform statutului lor juridic, moştenitorii lor nu puteau fi chemaţi la moştenire, nici prin lege deoarece normele de ius civile se aplicau în exclusivitate quiritilor şi nici prin testament aşa cum am precizat, bunurile lor revenind stăpânilor.

Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în manifestarea exterioară a hotărârii de a încheia un astfel de act. Termenul de consimţământ este folosit în două sensuri:

a. Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a uneia dintre părţile actului bilateral ori a autorului actului unilateral. În acest sens, art. 948 C. civ. vorbeşte de consimţământ valabil al părţii care se obligă iar art. 953 C. civ. prevede că nu este valabil consimţământul dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins de dol.

b. În al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale. Se poate daca exemplu art. 969 C. civ. potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi nu pot fi revocate decât prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Precizăm, însă, că în cazul persoanelor juridice nu se poate vorbi de consimţământul acestora ca subiecte colective de drept. Ci doar de hotărârea luată de organul competent pentru încheierea actului juridic civil respectiv, hotărâre care este rezultatul acordului de voinţă al persoanelor fizice care alcătuiesc organul de conducere.

Voit sau nu, între oameni se stabilesc relaţii, legături, raporturi. În principiu, aceste relaţii sunt dictate de interesele reciproce ale indivizilor, ori sunt obiective. Când o astfel de relaţie umană se desfăşoară sub incidenţa normelor juridice, avem de-a face, în aceasta situaţie, cu un raport juridic.

Crearea unui raport juridic presupune participarea conştientă a oamenilor, adică realizarea reprezentărilor, ideilor, convingerilor, cât şi voinţa celui ce acceptă să fie parte într-un astfel de raport. Caracterul juridic al acestei relaţii presupune, întotdeauna, posibilitatea intervenţiei statului, de regulă a autorităţii judecătoreşti, pentru a supraveghea sau sancţiona modul în care s-au îndeplinit cerinţele normelor juridice.

Raportul juridic nu se desfăşoară decât între oameni, deci este un raport social, în care oamenii intră pentru a-şi realiza anumite trebuinţe curente, idealuri, pentru ca natura umană este astfel concepută ca oamenii să coopereze şi să coexiste. Raportul juridic presupune o apreciere conştientă a firii umane, o măsurare a consecinţelor ce decurg dintr-un astfel de raport. Dar, raporturile juridice nu există în general, nu există decât în cadrul unor societăţi şi în anumite condiţii, pentru că nu toate raporturile sociale, devin automat şi raporturi juridice.

Normele juridice prevăd doar anumite posibilităţi, ipoteze, situaţii generice care pentru a deveni realitate trebuie să se concretizeze în raporturi juridice între subiecţi determinaţi, individualizaţi prin care aceştia urmăresc realizarea unor interese proprii: îndestularea unor trebuinţe, coexistenţa alături de alţi indivizi, cooperarea lor etc. Este de esenţa raporturilor juridice contactul cu o altă persoană, întrucât absenţa acestui element, al interacţiunii face să nu apară raportul juridic, relaţia socială rămânând la stadiul de intenţie.

Orice raport juridic presupune aşadar, o conexiune între planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii, în care subiecţii individualizaţi au drepturi şi obligaţii concrete, personalizate.

Cu toate că în literatura de specialitate se constată unele nuanţe în definirea raportului juridic, elementele de substanţă sunt aceleaşi. Toţi autorii observă că raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică. Din nicio definiţie nu lipseşte precizarea că această relaţie este apărată, la nevoie, pe calea coerciţiunii statale.

Totodată, se observă şi se subliniază că raportul juridic presupune o relaţie între “participanţi determinaţi”, legaţi printr-un sistem de drepturi şi obligaţii.

Raportul juridic reprezintă “acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale”. Astfel, deosebirea dintre raportul juridic şi celelalte raporturi sociale constă în aceea că “această legătură socială este reglementată de o normă specifică, norma de drept - şi este susceptibilă a fi apărată pe cale statală, prin constrângere”.

În precizarea şi explicarea conceptului de raport juridic o importanţă deosebită revine analizei trăsăturilor sale fundamentale. În literatura de specialitate s-a remarcat prezenţa mai multor caracteristici ale raportului juridic, unele dintre ele putând fi subsumate celor mai importante.

Contractul este principalul izvor de obligaţii civile , instrumentul esenţial prin care omul îşi satisface trebuinţele sale materiale şi spirituale; instituţie fundamentală a dreptului civil, contractul reprezintă „baza” teoriei generale a obligaţiilor.

Deşi în literatura se specialitate s-au adus şi numeroase critici acestei definiţii, potrivit art. 942 C. civ. , „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.

Legiuitorul român nu a adoptat textul art. 1101 C. civ. fr. , potrivit cu care, „contractul este o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe altele să dea, să facă ori să nu facă ceva”. Definiţia contractului din Codul civil român corespunde mai mult definiţiei din Codul civil italian, legiuitorul nostru folosind-o pe aceasta din urmă drept sursă de inspiraţie.

Considerând incompletă definiţia dată de Codul civil cu privire la contract, deoarece nu sunt enumerate toate efectele pe care le poate produce un contract - cum ar fi de exemplu, modificarea unui raport juridic, în literatura civilă au fost adoptate mai multe asemenea definiţii. Astfel, potrivit unei definiţii mai complete, contractul este un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic - dând naştere unei obligaţii sau constituind un drept real - a modifica sau stinge un raport juridic preexistent.

Contractul de arendare este de o varietate a contractului de locaţiune, având reglementarea generală în titlul III al Codului civil, intitulat "Despre contractul de locaţiune" şi cea particulară, ce cuprinde reguli specifice arendării (art. 1454-1469 C. civ., corespunzătoare art. 1765-1778 C. civ. francez).

De asemenea, contractul de arendare face obiectul reglementării speciale dată de Legea arendării nr. 16 din 5 aprilie 1994 . Această lege precizează în art. 26 că dispoziţiile sale se completează, în măsura în care nu le sunt contrare, cu prevederile legislaţiei civile.

Aşadar, dacă legea specială nu reglementează, sub anumite aspecte contractul de arendare, urmează să se aplice reglementarea particulară din Codul civil (Capitolul IV din Titlul VII - art. 1454-1469), iar dacă nici această reglementare nu este suficientă, devin incidente prevederile generale ale Codului civil din materia loca]iunii (Capitolele I şi II din Titlul VII - art. 1410-1445) .

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu o sumă modestă numită primă de asigurare, la crearea fondului de asigurare, din care se compensează pagubele suferite de cei încercaţi. Plătind un procent relativ mic din acoperirea obţinută prin poliţa de asigurare persoanei care îşi asumă riscul (asigurătorul), asiguratul primeşte în schimb o garanţie de despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare.

Întrucât în cele mai multe cazuri riscul asigurat nu se produce în perioada de asigurare şi paguba nu se materializează, asigurătorul este capabil să acopere paguba şi atunci când s-a produs. Asigurarea poate fi definită ca un acord de voinţă (contract) între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţia pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să acopere acestuia din urmă contravaloarea daunelor (suma asigurată) în caz de producere a acestor riscuri în schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare. Problemele asigurării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic sau financiar.

Denumirea de „Carte Verde” exprimă abreviativ şi uzual, caracteristicile exterioare ale documentului Cartea internaţională de asigurare auto, reglementată prin Convenţia-tip inter-birouri.

Comodatul sau împrumutul de folosinţă este acel contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţa temporară şi gratuită unei alte persoane, numită comodatar, un lucru nefungibil şi neconsumptibil, cu obligaţia pentru acesta de a-l restitui la termen în natură, în individualitatea sa - art. 1560 C. civ.

După cum rezultă din această definiţie, părţile contractului de comodat sunt :

 comodantul, împrumutătorul, adică persoana care remite bunul;

 comodatarul, împrumutatul, cel căruia i se împrumută bunul.

Acest contract se poate încheia între persoane fizice, între acestea şi persoane juridice, precum şi, în condiţiile respectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, între persoane juridice.

Contractul de împrumut este unul dintre cele mai frecvent întâlnite în practica zilelor noastre, datorită serviciilor deosebite pe care le oferă atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice.

Acest contract este întâlnit şi în raporturile comerciale şi bancare, însă pe parcursul lucrării vom avea în vedere doar contractul de împrumut reglementat de normele dreptului civil.

Contractul de împrumut poate fi definit ca fiind acela prin care o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, folosinţa sau proprietatea unui bun, cu obligaţia pentru aceasta din urmă să restituie la scadentă bunul în natură (în individualitatea sa) sau bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.

Din definiţia de mai sus rezultă că, în temeiul unui contract de împrumut reglementat de normele dreptului comun, se poate transmite atât folosinţa, cât şi proprietatea asupra unor bunuri. Astfel, la încetarea contractului, împrumutatul va trebui să restituie obiectul împrumutat, respectiv un obiect similar cu acesta.

Locaţiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară sau parţială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie (art. 1411 C. civ.).

Locaţiunea (deşi se poate spune că reprezintă o „vânzare” a folosinţei) se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare prin faptul ca transmite numai dreptul de folosinţă - ca drept de creanţă - asupra lucrului, iar nu un drept real. Chiar dacă lucrul dat în locaţiune este producător de fructe, locatorul dobândeşte proprietatea fructelor nu în virtutea locaţiunii, ci ca accesoriu al folosinţei. Iar în opinia altor autori, locatorul fiind obligat sa-i asigure folosinţa lucrului, nu şi dobândirea proprietăţii fructelor. Astfel fiind, dacă contractul are ca obiect numai dobândirea unor fructe, (de exemplu, arborii din pădure, recolta de pe câmp etc.), contractul nu poate fi calificat locaţiune, ci vânzare-cumpărare.

Cu atât mai mult, contractul nu poate fi calificat locaţiune, ci vânzare-cumpărare, dacă are ca obiect produse (foloase trase prin consumarea substanţei lucrului), deoarece folosinţa locativă nu poate sa absoarbă lucrul însuşi şi puterea lui productivă.