EBooks - Lucrari in format electronic

De regulă, actele juridice civile sunt pure şi simple. Este, însă, posibil ca prin voinţa părţilor, a legii, sau a instanţelor judecătoreşti, aceste acte să se nască şi sub forme mai complexe prin includerea unor elemente, numite modalităţi, care afectează fie executarea fie existenţa lor.

Prin modalităţi ale actului juridic civil înţelegem anumite elemente sau împrejurări viitoare care sunt cuprinse în actele juridice, împrejurări de care depinde executarea sau însăşi existenţa actului.

Din definiţia formulată, rezultă că modalităţile afectează actul juridic punând în discuţie fie executarea, fie existenţa lui.

Structurată în cinci capitole, lucrarea de faţă, analizează modurile de dobândire a dreptului de proprietate, punând accent în particular pe accesiune, atât cea naturală, cât şi cea artificială (mobiliară şi imobiliară).

Capitolul introductiv prezintă, în prima secţiune, un scurt istoric al relaţiilor juridice în legătură cu „proprietatea” sau „dreptul de proprietate”, precum şi o abordare din perspectivă economico-socială a acestora. A doua secţiune a celui dintâi capitol pune generic în discuţie modurile de dobândire a dreptului de proprietate, clasificate după criteriile întinderii dobândirii (universale, cu titlu universal şi cu titlu particular), după momentul transmisiunii (inter vivos şi mortis cauza), după situaţia juridică a bunurilor transmise (moduri de dobândire originare şi derivate), precum şi după caracterul transmisiunii (cu titlu oneros şi cu titlu gratuit). În ultima secţiune a primului capitol, lucrarea tratează în mod succint accesiunea, atât sub aspect terminologic, fiind invocate dispoziţiile codului civil român (art. 482) şi a celui francez (art. 544), cât şi sub aspectul formelor sub care se prezintă - accesiunea mobiliară şi accesiunea imobiliară, naturală şi respectiv, artificială.

Cel de al doilea capitol analizează accesiunea imobiliară naturală, potrivit reglementărilor Codului civil român (art. 495-503), urmărindu-se, în cele patru secţiuni ale lucrării, o prezentare detaliată a formelor accesiunii imobiliare artificiale: respectiv aluviunea, avulsiunea, insulele şi prundişurile şi accesiunea animalelor.

Capitolul al III-lea al prezentei lucrări tratează, pe parcursul a două secţiuni, accesiunea imobiliară artificială, care presupune că “orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau deasupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până se dovedeşte contra”, potrivit dispoziţiilor art. 492 C. civ.

În cadrul celor cinci secţiuni ale capitolului al IV-lea, este expusă pe larg accesiunea mobiliară, constând în unirea prin încorporare a două lucruri mobile aparţinând a doi proprietari diferiţi, din care rezultă un lucru mobil nou ce aparţine proprietarului lucrului celui mai important. Accesiunea mobiliară se prezintă în trei forme, reglementate distinct, respectiv: adjuncţiunea (art. 504-505), specificaţiunea (art. 508-510) şi confuziunea (art. 511-513).

În fine, ultimul capitol conţine concluziile lucrării de faţă şi propunerile de lege ferenda, în sensul necesităţii unei reforme legislative în domeniu, în scopul armonizării instituţiilor civile la legislaţia Uniunii Europene şi adaptării actualei legislaţii la nevoile practicii judiciare, pe fundalul schimbărilor profunde petrecute în societatea românească.

Acţiunea în revendicare este cel mai specific mijloc de apărare a dreptului de proprietate, tocmai pentru că dă posibilitatea proprietarului ca, în această calitate, să obţină restituirea lucrului său, de la oricine îl posedă fără drept.

Acţiunea în revendicare face parte dintre acţiunile prin care se apără dreptul de proprietate, alături de acţiunile posesorii, prin care apără posesia şi acţiunea în grăniţuire, prin care (uneori) se apără (şi) proprietatea.

Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului şi restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Altfel spus, ea este acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.

Acţiunea în revendicare se defineşte ca fiind acea acţiune civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său solicită restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

În acest sens, jurisprudenţa a decis că acţiunea în revendicare este “acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.

De asemenea s-a decis că nici acţiunea în revendicare a unui proprietar în indiviziune asupra celorlalţi proprietari nu poate fi primită, pentru aceleaşi raţiuni .

Aşa cum am arătat, acţiunii în revendicare nu i s-a consacrat o dispoziţie specială în Codul civil. Potrivit art. 1909 alin. 2 C. civ., care prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice, în curs de trei ani”, art. 1910 C. civ., care se referă de asemenea la revendicarea bunurilor mobile, precum şi art. 1730 C. civ., care arată că atunci când vânzarea s-a făcut fără termen, “vânzătorul poate chiar să revendice obiectele vândute”, observăm că referitor la revendicarea bunurilor imobile, Codul civil nu conţine nici o dispoziţie.

De altfel, acţiunea în revendicare imobiliară este extrem de complexă şi importantă totodată, dând naştere unei practici judiciare foarte bogate.

Conceptul acţiunii în revendicare imobiliare a fost formulat de doctrină deoarece Codul civil nu conţine prevederi speciale în materia revendicării imobilelor. El pune în discuţie două probleme: proba dreptului de proprietate şi caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare.

Revendicarea bunurilor mobile se deosebeşte de revendicarea bunurilor imobile, fiind supusă unor reguli care stabilesc un regim juridic diferit.

După felul cum este reglementată dovada proprietăţii în materia bunurilor mobile, revendicarea acestor bunuri este practic imposibilă.

După o perioadă de timp în care doctrina a fost neunitară din cauza redactării ambigue utilizată de legiuitorul nostru în art. 1909 Cod civil, redactare care nu corespunde cu cea folosită de legiuitorul francez în art. 2279 Cod civil francez, în prezent unanim se consideră că art. 1909 Cod civil constituie o prezumţie absolută („juris et de jure”) de proprietate, făcând astfel imposibilă revendicarea mobiliară.

Astfel, valoarea oricărei probe care ar fi invocată de reclamant este nulă de îndată ce pârâtul reuşeşte să facă dovada posesiei de bună-credinţă.

Prin urmare, revendicarea bunurilor mobile de la un posesor de bună-credinţă, este, de cele mai multe ori, imposibilă datorită dispoziţiei art. 1909 alin. 1 C.civ. care prevede că: "lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp" .

În doctrină, se apreciază pe bună dreptate că, problematica acţiunilor posesorii nu este exclusiv o chestiune de drept procesual civil ci şi de drept civil material. Cu toate acestea, deşi prezintă o deosebită importanţă practică şi din punct de vedere al dreptului material, acest efect al posesiei nu a fost reglementat expres nici de Codul Civil şi nici într-o lege civilă specială.

În dreptul nostru reglementarea acţiunilor posesorii s-a făcut întotdeauna prin dispoziţiile legii procesual civile.

În legislaţia comercială mai recentă, remarcăm că, se fac unele referiri la acţiunile posesorii fără să fie vorba însă de o reglementare propriu-zisă a acestor acţiuni în justiţie. Avem în vedere prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 care, stabilind drepturile şi obligaţiile părţilor în contractul de leasing, arată că, utilizatorul are dreptul, printre altele, de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi. Se observă că norma juridică comercială constituie practic doar o normă de trimitere la dispoziţiile art. 674-676 C. proc. civ, în ceea ce priveşte procedura de judecată şi condiţiile de exercitare aplicabile în materie.

Tradiţional, actul juridic civil este definit a fi manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic [A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 76].

Privit ca o categorie distinctă în raport cu faptul juridic civil - actul juridic civil este „o manifestare de voinţa unilaterală, bilaterală sau multilaterală săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge potrivit dreptului obiectiv raporturi juridice, cu condiţia ca de existenta acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice” [D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1969, p. 14].

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deci realizarea acordului de voinţă este precedată uneori de unele acte juridice prealabile, respectiv: promisiunea de vânzare-cumpărare (unilaterală sau bilaterală) şi pactul de preferinţă. Dintre acestea, vom avea în vedere prezentarea aspectelor care ţin de instituţia antecontractului de vânzare-cumpărare.

Încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare reprezintă o fază care nu este obligatorie, părţile putând încheia direct contractul de vânzare-cumpărare, însă în practică se întâlneşte frecvent.

Aşa cum vom distinge în lucrare antecontractul poate fi reprezentat:

- fie printr-o promisiune unilaterală de vânzare (sau de cumpărare); 

- fie printr-o promisiunea bilaterală de vânzare sau de cumpărare.

Capacitatea de drept civil (sau capacitatea civilă) este parte componentă a capacităţii juridice. Ea poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile. prin încheierea de acte juridice. Această capacitate priveşte orice subiect de drept civil, fiinţa umană fiind premisa capacităţii de drept civil a oricărui subiect de drept.

Prin capacitatea de a încheia acte juridice civile se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi a celei juridice. Aceasta este o premisă a capacităţii de exerciţiu a persoanei, cealaltă fiind discernământul juridic.