Redactia Lucrari.ro

Femeile şi bărbaţii, ca fiinţe umane, au aceleaşi drepturi şi obligaţii în viaţa profesională, publică şi în viaţa de familie, privată. Cu alte cuvinte, nu trebuie să se facă o diferenţă între bărbaţi şi femei în ce priveşte rolul lor social şi în familie. Nu alegem să ne naştem bărbaţi sau femei. Prin urmare, oportunităţile de a ne dezvolta în viaţă şi de a ne afirma ca persoane autonome nu trebuie să fie diferite.

Dincolo de trăsăturile naturale, biologice ale femeilor şi bărbaţilor, rolurile sociale ale femeii şi al bărbatului trebuie apreciate cu aceeaşi unitate de măsură, respectiv cea a valorii generate. Astfel, femeile şi bărbaţii au aceleaşi drepturi, obligaţii şi posibilităţi cu privire la obţinerea unui loc de muncă, implicarea în gospodărie şi creşterea copiilor, participarea la viaţa politică, sindicală, culturală, la activităţi comunitare. Influenţa curentelor feministe care militează pentru egalitate şi drept la diferenţă a devenit în prezent foarte mare şi este recunoscută internaţional. Naţiunile Unite şi Uniunea Europeană au pus principiile egalităţii şi diferenţei în centrul activităţii lor şi fiecare măsură care vizează chestiuni sociale, medicale, culturale sau de muncă este raportată la respectarea principiului „toţi diferiţi, toţi egali”, şi nu numai în ceea ce priveşte chestiunile de gen.

Egalitatea de gen a fost consacrată în Uniunea Europeană încă de la constituirea acesteia şi este baza pe care se construieşte Politica Socială şi de Ocupare a Forţei de Muncă. În 1975 Tratatul de la Roma introducea în dreptul comunitar principiul egalităţii dintre sexe în ceea ce priveşte remuneraţia pentru munca depusă. Procesul de integrare europeană a stimulat crearea de noi instrumente pentru asigurarea tratamentului egal dezvoltând prevederea Tratatului de la Roma. Tratatul de la Amsterdam a stipulat că promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi este una din sarcinile fundamentale ale Uniunii, iar inegalităţile trebuiau eliminate din toate activităţile.

Un pas înainte a fost şi introducerea unui nou articol pe baza căruia UE poate lua măsuri de contracarare a tuturor formelor de discriminare bazate pe sex. Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale semnată în 2000 reafirmă şi completează aceste principii. Persoanele care au fost victime ale discriminării de gen pot apela la instituţii constituite în statele membre în concordanţă cu legislaţia UE.

Dincolo de cadrul legal, instituţiile centrale europene sunt asistate de structuri care reprezintă interesele femeilor, fac lobby în favoarea acestora şi asistă Comisia în formularea şi implementarea măsurilor în domeniu. Cea mai veche structură de acest tip este Comitetul Consultativ asupra Egalităţii Şanselor, înfiinţat de Comisie în 1981 (reprezentanţi ai ministerelor şi diverselor structuri din statele membre care au legătură cu subiectul). Alt organism este Grupul de Nivel Înalt asupra Problemelor de Gen, compus din responsabili la nivel guvernamental şi care funcţionează ca un forum de discuţii asupra temei.

După cum am arătat, în dreptul intern reglementările pe această temă sunt complexe. Astfel, Legea fundamentală - Constituţia României, revizuită în anul 2003 - constituie norma cadru ce recunoaşte nediscriminarea şi egalitatea între cetăţeni. Tot astfel, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare garantează principiul egalităţii de tratament între cetăţeni prin eliminarea oricărei forme de discriminare în ceea ce priveşte, printre altele, numeroase drepturi politice, economice şi sociale. Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, modificată şi republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 135 din 14.02.2005 reglementează măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, în vederea eliminării discriminării directe şi indirecte după criteriul de sex, în toate sferele vieţii publice din România.

Abordările pluridisciplinare ale condiţiei femeii din perspectiva istoriei, dreptului, a sociologiei şi a psihosociologiei evidenţiază evoluţii comune, cu unele particularităţi de la ţară la ţară, în funcţie de specificul economic, social, politic şi tradiţii, particularităţi care nu infirmă ci confirmă tendinţele generale, extrem de îngrijorătoare. Efectele tranziţiei şi recesiunea afectează cu precădere femeile, atât în privinţa accesului la ocuparea locurilor de muncă cât si la nivel salarial.

Se constată că forţa de muncă feminină este segmentată şi distribuită inegal pe ramuri şi sectoare economice, domeniile cu preponderenţă feminină fiind sănătatea şi asistenţa socială, activităţile financiare bancare şi de asigurări, învăţământul, cultura şi arta, comerţul, agricultura, industria textilă şi administraţia. Acestea sunt, de altfel, şi cele mai prost plătite, astfel încât, chiar în condiţiile unui salariu egal la muncă egală dar în interiorul aceluiaşi sector, între nivelul mediu de salarizare a femeilor şi cel al bărbaţilor apar diferenţe în favoarea celor din urmă.

Nici măcar pătrunderea forţei de muncă feminine în domenii rezervate în mod tradiţional bărbaţilor, experienţă trăită în ţările aflate astăzi în tranziţie, nu se dovedeşte a fi o soluţie mai fericită întrucât în situaţia, frecventă de altfel, a restrângerilor de activitate, femeile sunt cele mai expuse la pierderea locului de muncă. Mai mare este ponderea femeilor la categoria lucrătorilor particulari din agricultură şi circulaţia mărfurilor, ceea ce indică existenţa la femei a unei capacităţi de „a se descurca singure”, cu perspectiva de a echilibra piaţa forţei de muncă într-un viitor nu prea îndepărtat.

Pentru discriminările pe piaţa muncii, cea mai elocventă dovadă o constituie ponderea femeilor şomere, analiza comparativă a datelor statistice relevând o creştere mai accentuată a şomajului în rândurile populaţiei feminine. La calificare egală, femeile sunt mai vulnerabile decât bărbaţii. Ele devin primele şi cel mai adesea victime ale disponibilizărilor de personal, se confruntă cu un şomaj de lungă durată şi tot ele au cele mai puţine şanse de a se reîncadra în muncă.

După regula nescrisă „ultimul venit, primul plecat”, sunt vizate de acest pericol îndeosebi proaspetele absolvente ale diverselor forme de învăţământ, sau salariate cu o experienţă de scurtă durată, dar şi fără calificare sau cu o calificare inferioară. Este extrem de alarmantă frecvenţa cazurilor de disponibilizare a femeilor cu copii mici care îşi întrerup activitatea pentru creşterea acestora precum şi de refuz la angajare din cauza, în general nemărturisită, a perspectivei unor concedii de maternitate sau a obligaţiilor familiale.

Din aceste cauze, multe femei sunt nevoite să accepte angajările temporare, fără plata asigurărilor şi la niveluri de salarizare aflate mult sub nivelul calificării lor. Din anchetele sociologice efectuate rezultă faptul că şomajul are efecte dăunătoare nu numai asupra persoanei în cauză ci şi asupra familiei sale, în relaţiile cu soţul şi copiii - alterate de conflicte alimentate de greutăţile materiale - precum şi asupra sănătăţii fizice şi psihice. În plus, nesiguranţa zilei de mâine, traiul sub nivelul de sărăcie şi costurile înalte ale întreţinerii căminului invocate de subiecţii intervievaţi modifică şi comportamentul demografic. Ele reprezintă o sursă de preocupare pentru eventualele mame şi generează greutăţi insurmontabile pentru mamele cu mai mulţi copii, în special în cazul familiilor monoparentale.

Toate acestea dovedesc discrepanţa dintre situaţia de jure şi de facto a femeii. Odată cu efectele sale nefaste asupra condiţiei femeii, discriminarea ocupaţională, pe orizontală şi pe verticală, privează societatea de un important aport al segmentului majoritar al populaţiei.

De aici, necesitatea de a se adopta măsuri efective pentru asigurarea egalităţii reale în şanse şi posibilităţi, în special pentru protecţia satisfăcătoare a categoriilor celor mai defavorizate şi sprijinirea iniţiativei private prin credite ieftine şi alte facilităţi, atât de necesare în perioada de tranziţie.

Abordările pluridisciplinare ale condiţiei femeii din perspectiva istoriei, dreptului, a sociologiei şi a psihosociologiei evidenţiază evoluţii comune, cu unele particularităţi de la ţară la ţară, în funcţie de specificul economic, social, politic şi tradiţii, particularităţi care nu infirmă ci confirmă tendinţele generale, extrem de îngrijorătoare.

Efectele tranziţiei şi recesiunea afectează cu precădere femeile, atât în privinţa accesului la ocuparea locurilor de muncă cât si la nivel salarial. Se constată că forţa de muncă feminină este segmentată şi distribuită inegal pe ramuri şi sectoare economice, domeniile cu preponderenţă feminină fiind sănătatea şi asistenţa socială, activităţile financiare bancare şi de asigurări, învăţământul, cultura şi arta, comerţul, agricultura, industria textilă şi administraţia. Acestea sunt, de altfel, şi cele mai prost plătite, astfel încât, chiar în condiţiile unui salariu egal la muncă egală dar în interiorul aceluiaşi sector, între nivelul mediu de salarizare a femeilor şi cel al bărbaţilor apar diferenţe în favoarea celor din urmă.

Nici măcar pătrunderea forţei de muncă feminine în domenii rezervate în mod tradiţional bărbaţilor, experienţă trăită în ţările aflate astăzi în tranziţie, nu se dovedeşte a fi o soluţie mai fericită întrucât în situaţia, frecventă de altfel, a restrângerilor de activitate, femeile sunt cele mai expuse la pierderea locului de muncă. Mai mare este ponderea femeilor la categoria lucrătorilor particulari din agricultură şi circulaţia mărfurilor, ceea ce indică existenţa la femei a unei capacităţi de „a se descurca singure”, cu perspectiva de a echilibra piaţa forţei de muncă într-un viitor nu prea îndepărtat.

Pentru discriminările pe piaţa muncii, cea mai elocventă dovadă o constituie ponderea femeilor şomere, analiza comparativă a datelor statistice relevând o creştere mai accentuată a şomajului în rândurile populaţiei feminine. La calificare egală, femeile sunt mai vulnerabile decât bărbaţii. Ele devin primele şi cel mai adesea victime ale disponibilizărilor de personal, se confruntă cu un şomaj de lungă durată şi tot ele au cele mai puţine şanse de a se reîncadra în muncă. După regula nescrisă „ultimul venit, primul plecat”, sunt vizate de acest pericol îndeosebi proaspetele absolvente ale diverselor forme de învăţământ, sau salariate cu o experienţă de scurtă durată, dar şi fără calificare sau cu o calificare inferioară.

Este extrem de alarmantă frecvenţa cazurilor de disponibilizare a femeilor cu copii mici care îşi întrerup activitatea pentru creşterea acestora precum şi de refuz la angajare din cauza, în general nemărturisită, a perspectivei unor concedii de maternitate sau a obligaţiilor familiale. Din aceste cauze, multe femei sunt nevoite să accepte angajările temporare, fără plata asigurărilor şi la niveluri de salarizare aflate mult sub nivelul calificării lor.

Din anchetele sociologice efectuate rezultă faptul că şomajul are efecte dăunătoare nu numai asupra persoanei în cauză ci şi asupra familiei sale, în relaţiile cu soţul şi copiii - alterate de conflicte alimentate de greutăţile materiale - precum şi asupra sănătăţii fizice şi psihice. În plus, nesiguranţa zilei de mâine, traiul sub nivelul de sărăcie şi costurile înalte ale întreţinerii căminului invocate de subiecţii intervievaţi modifică şi comportamentul demografic. Ele reprezintă o sursă de preocupare pentru eventualele mame şi generează greutăţi insurmontabile pentru mamele cu mai mulţi copii, în special în cazul familiilor monoparentale.

Toate acestea dovedesc discrepanţa dintre situaţia de jure şi de facto a femeii. Odată cu efectele sale nefaste asupra condiţiei femeii, discriminarea ocupaţională, pe orizontală şi pe verticală, privează societatea de un important aport al segmentului majoritar al populaţiei.

 De aici, necesitatea de a se adopta măsuri efective pentru asigurarea egalităţii reale în şanse şi posibilităţi, în special pentru protecţia satisfăcătoare a categoriilor celor mai defavorizate şi sprijinirea iniţiativei private prin credite ieftine şi alte facilităţi, atât de necesare în perioada de tranziţie.

Declaraţia universală a drepturilor omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă. Dar, femeilor li s-a rezervat dintotdeauna, iar în unele zone mai continuă această practică, un rol periferic, minor, deseori fiind supuse unui tratament discriminatoriu sau umilitor. Această realitate s-a remarcat în toate domeniile -social, economic, cultural şi nu în ultimul rând în domeniul politic.

Abordările pluridisciplinare ale situaţiei femeii evidenţiază particularităţi de la o ţară la alta, în funcţie de specificul economic şi tradiţii, particularităţi care nu infirmă ci confirmă tendinţele generale, extrem de îngrijorătoare. Dar trecând peste perspectiva istorică, un adevăr este că nici perspectiva actuală nu este în totalitate în sensul unei nondiscriminări, fiind nelipsite obstacolele în calea femeilor, chiar în domenii cu privire la care există reglementări exprese, dar care se pare că pălesc în practica aplicată. Situaţia rămâne aşadar alarmată, fiind greu de învins vechile concepţii, femeia fiind în continuare o ţintă vulnerabilă. Numai ca exemplificare, subliniem că pretutindeni în lume violenţa împotriva femeilor îmbracă cele mai diverse forme, de la agresiunea fizică, cea verbală, până la agresiuni sexuale şi chiar psihologice bazate pe ameninţări, şantaj, insulte. O altă practică care cucereşte teren este aceea a traficului cu fiinţe umane şi exploaterea prostituţiei.

Exemplele ar putea continua, dar semnalul care trebuie receptat este acela că şi în prezent, când deşi putem vorbi de o temelie solidă a reglementărilor în domeniu, se înregistrează grave încălcări ale drepturilor femeii, ceea ce nu se poate concretiza decât într-o revizuire a situaţiei, prin mijloace de orice natură, pentru că încălcarea drepturilor omului este incompatibilă cu demnitatea umană.

Problema se pune în termeni asemănători şi în domeniul copiilor, fiind sesizate şi în această situaţie condiţiile exploatării copiilor în multe domenii, de exemplu, în condiţiile actuale par să se accentuează anumite fenomene negative sub forma abuzurilor - indiferent că vorbim despre violenţă familială şi din afara familiei, de abuzurile sexuale, sau de traficul cu copii şi de exploatarea copiilor în domeniul muncii, etc.

Un fenomen cu totul aparte, care se impune prin complexitate este acela de copii ai străzii, situaţiei în care aceştia sunt victime directe ale drogurilor, ale bolilor de orice fel, şi a altor factori. Aceste situaţii au fost amplu avute în vedere atât pe plan internaţional, cât şi pe plan naţional, prin multitudinea de documente adoptate în sensul promovării unei situaţii favorabile femeilor şi copiilor, dar experienţa demonstrează că acţiunea oficială, naţională şi internaţională, nu este ea singură în măsură să elimine aceste aspecte, sub toate formele sale; trebuie să se modifice mentalităţile şi obiceiurile, care sunt atât de profund înrădăcinate.

Această lucrarea mi-a oferit oportunitatea de a aprofunda această problematică complexă şi atât de importantă care este formată de „drepturile intangibile”. Importanţa acestor drepturi este dincolo de orice îndoială.

Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă ci orice om din orice colţ al planetei. Ignorarea drepturilor omului face ca omul să decadă de la condiţia sa la cea de animal şi poate şi mai jos pentru că şi până animalele îşi protejează propria specie.

Lupta pentru crearea conceptelor în acest domeniu a fost dată şi s-a încheiat cu o victorie aproape completă. Lupta pentru aplicarea acestor concepte, pentru garantarea lor, este o luptă care nu se va termina niciodată.

Din păcate marile Conferinţe, Comunicări şi alte acţiuni de acest gen pălesc în faţa unor acţiuni îndreptate direct către nivelul omului de rând, poate de mai mic impact mediatic, dar care dau rezultate concrete şi ajută la schimbarea multor aşa-zise tradiţii atât de periculoase pentru om.

Edificator în această direcţie este, pentru a da un singur exemplu, viaţa Maicii Tereza , care a înţeles acest adevăr şi l-a aplicat în practică. După părerea mea cel mai important lucru care trebuie făcut pentru protecţia drepturilor omului este schimbarea atitudinii pe care oamenii o au faţă de ei înşişi şi semenii lor.

Drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre.

Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european. Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului. Relativ recent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), prin care s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană a început o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”. Cu toate acestea, problema „proiectului social” nu a mai fost dezbătută pe larg, nici sub preşedinţia Suediei (summit-ele de la Stocholm şi Göteborg) şi nici sub preşedinţia Belgiei (summit-ul de la Laeken).

Această problemă a revenit în actualitate, după atacurile teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, care au constituit veritabile crime contra umanităţii, şi deci o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, determinând şi Uniunea Europeană să ia măsuri prompte, să se alăture Statelor Unite pentru combaterea terorismului. Se pare chiar că, în urma unor propuneri venite din partea unor state membre, se va organiza un summit extraordinar la Bruxelles, în a doua jumătate a lunii septembrie 2001, vizând tocmai aceste aspecte.

* * *

În concluzie, problematica drepturilor omului constituie o problemă de fond cu care, pe plan european, se confruntă foarte multe organizaţii, cele mai importante fiind, până în prezent Consiliul Europei şi OSCE, în ajutorul cărora vine se pare puternic, Uniunea Europeană.

* * *

În încheiere, şi cu specială privire asupra drepturilor omului în Uniunea Europeană, vom cita o mică parte din discursul premierului francez Lionel Jospin, cu privire la viitorul Europei: „(…) Unitatea Uniunii Europene presupune drepturi şi protecţii sporite pentru toţi cetăţenii. Trebuie să se construiască un spaţiu de drept comun, având ca punct de referinţă Carta Drepturilor Fundamentale. Curtea Europeană de Justiţie ar trebui să poată fi sesizată, în anumite condiţii, direct de către cetăţeni. Trebuie să armonizăm diferitele reguli naţionale, de fond şi de procedură. În viitorul apropiat, recunoaşterea mutuală efectivă a deciziilor juridice şi crearea unei instanţe arbitrale, pentru tranşarea conflictelor de drepturi naţionale, ar constitui progrese importante. Mă refer, în special, la problema dureroasă a divorţurilor, în cuplurile binaţionale.

Unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţeanului este securitatea. UE trebuie să sprijine garantarea acestui drept. Este vorba, în primul rând, despre lupta împotriva criminalităţii. Crima organizată nu are frontiere. Ea se manifestă, în special, prin spălarea de bani, traficul de droguri şi toate formele contemporane de tratament al fiinţei umane. Din acest motiv, crima organizată trebuie combătută, la nivelul UE. Mulţi dintre partenerii europeni au propus crearea unei poliţii europene integrate. Personal, eu subscriu la această idee. Propun crearea unei poliţii criminale operaţionale, având ca nucleu Europol. De asemenea, trebuie să se încredinţeze, unei poliţii specifice, misiunea de a asigura protecţia frontierelor externe ale Uniunii şi protecţia aeroporturilor sale internaţionale.

Securitatea cetăţenilor presupune şi constituirea unui veritabil spaţiu judiciar european. Bazându-se pe cooperarea sporită dintre magistraţi şi pe continuarea armonizării Dreptului Penal al statelor membre, acesta ar conduce, în timp, la crearea unui Parchet European. Acesta ar fi însărcinat cu coordonarea urmăririlor şi a acţiunii publice, la nivel european, facilitând, în special, execuţia comisiilor rogatorii, pe întreg teritoriul Uniunii.

Tratatul internaţional reprezintă acordul dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, modifica sau stinge normele existente.

Tratatele încheiate de state, ca subiecte de drept internaţional sunt guvernate, din punct de vedere al procedurilor de încheiere, executare, încetare, de prevederile Convenţiei privind dreptul tratatelor de la Viena. Aşa cum am văzut, în principiu, tratatele produc efecte numai faţă de părţi (principiul efectului relativ). Art. 34 din Convenţia de la Viena prevede că „un tratat nu creează nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul său). Prin expresia „efecte faţă de terţi” se înţeleg numai drepturi şi obligaţii ce pot rezulta, dintr-un tratat anume, faţă de terţi (nu avantaje, dezavantaje, interese, etc.). Relativitatea efectelor tratatelor se exprimă prin principiul „pacta sunt servanda”.

La baza efectului relativ stă principiul egalităţii suverane.

Condiţiile prin care statele pot dobândi drepturi în temeiul unor tratate la care nu sunt părţi (art. 38 din Convenţia de la Viena);

a. - dacă părţile la tratat înţeleg să confere un drept fie statului terţ, sau unui grup de state căruia acesta aparţine, fie tuturor statelor;

b. - dacă statul terţ consimte. Conform al. 2 al art. 36 „consimţământul este prezumat în lipsa unei indicaţii contrare”, deci poate fi tacit.

Exemple: Tratatul de la Versailles (drepturi pentru Danemarca şi Elveţia); art. 35, Carta O.N.U. (se conferă statelor membre dreptul de a supune spre rezolvare diferende Consiliului de Securitate ori A.G. a O.N.U.). Condiţia prin care pentru state pot rezulta obligaţii din tratatele la care nu sunt părţi (art. 35 din Convenţia de la Viena): părţile la tratat să fi înţeles să creeze o asemenea obligaţie prin dispoziţiile tratatului; statul terţ să accepte în mod expres şi în scris.

S-a apreciat ca prin realizarea acestor condiţii se creează de fapt un acord colateral între statele-părţi şi terţi. În doctrină se mai susţine, cum am artătat deja pe parcursul lucrării de faţă, că anumite tratate, care creează regimuri juridice obiective (drepturi şi obligaţii opozabile „erga omnes”) fac excepţie de la regimul relativ: prin care se stabilesc regimuri teritoriale; prin care se fixează statute de neutralitate; prin care se creează un anumit regim pentru cai de comunicaţie internaţionale; tratatele multilaterale prin care se înfiinţează o organizaţie internaţională.

Conflictele specifice mediului de securitate contemporan sunt generate de o multitudine de riscuri de natură militară la adresa securităţii naţionale a statelor, a securităţii şi stabilităţii regionale şi globale. Actualizarea antagonismelor interne şi internaţionale, nesoluţionarea diferendelor şi problemelor litigioase prin metode politice şi, după caz, diplomatice pot duce la operaţionalizarea ameninţărilor şi transformarea acestora în conflicte deschise. În condiţii favorizante ale mediului actual de securitate şi a vulnerabilităţilor instituţiilor cu responsabilităţi în combaterea acesteia, terorismul prin efectele şi consecinţele sale pune în pericol însăşi existenţa valorilor umane universale.

Explozia fără precedent a actelor teroriste a impus reacţia comunităţii internaţionale care, mai solidară şi mai unită ca niciodată, a declanşat lupta cu germenii şi vectorii terorismului. Noua ameninţare precum şi reacţia comunităţii internaţionale faţă de aceasta vor avea implicaţii şi consecinţe majore asupra tuturor domeniilor vieţii sociale şi mai ales asupra modului în care responsabilii politici vor decide să fie angajate şi întrebuinţate capacităţile militare în viitoarele operaţiuni de combatere a terorismului.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra teritoriului SUA, au constituit consacrarea terorismului ca nouă formă de război neconvenţional şi asimetric. În aceste condiţii actele teroriste sunt de acum înainte considerate „acte de război“.

Drept urmare, statutul, percepţia şi modul de abordare a acestor acte s-au modificat considerabil. Dacă până în prezent terorismul era considerat ca o formă de conflict de intensitate scăzută, fiind situat la extremitatea inferioară a spectrului unui conflict armat care putea genera un război, de acum înainte, fenomenul terorist, în întregul său, este tratat drept „o nouă formă de război“, capabil să determine probleme şi să provoace consecinţe ca şi un război clasic. Evenimentele din septembrie 2001 au demonstrat că lumea nu este pregătită pentru a face faţă noului terorism.

Orientul Mijlociu este de mult timp cea mai activă şi periculoasă sursă de terorism a lumii. În ultimii ani ţinta predilectă a terorismului au constituit-o în această regiune cetăţenii, bunurile şi interesele SUA dar şi ale statului Israel. Există şi alte zone cu activitate teroristă intensă, precum Algeria, unde organizaţiile fundamentaliste islamice folosesc acest procedeu pentru a lupta împotriva guvernului, fenomen ce se manifestă la o scară mai redusă şi în Egipt.

În Cecenia devastată după războiul împotriva Rusiei, terorismul este utilizat de diversele clanuri războinice în scopul subminării guvernului, dar şi pentru obţinerea de foloase materiale, în special din răscumpărarea ostaticilor – în general cetăţeni străini cu resurse financiare. Terorismul este prezent şi în alte zone geografice, în America Latină, în special sub forma guerilelor urbane sau rurale. În Europa terorismul este activ în mod deosebit în Spania şi Irlanda de Nord, dar şi în Balcani, în Bosnia-Hertzegovina, Kosovo şi sporadic în Turcia şi Grecia. În Afganistan se constată că situaţia rămâne instabilă cu toate eforturile Coaliţiei de a sprijini Statul Afgan Islamic de Tranziţie (TISA), elemente ostile căutând adăpost în zone izolate de unde acţionează în scopul întreţinerii stării de instabilitate şi pentru discreditarea eforturilor ISAF şi ale coaliţiei internaţionale.

Prin dimensiunile şi formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamităţile cele mai teribile, din ce în ce mai active şi mai ameninţătoare ale comunităţii internaţionale. Spre sfârşitul secolului al XX-lea, în concepţia unor analişti, terorismul internaţional era socotit o formă de conflict de intensitate scăzută, aflat sub pragul de violenţă a operaţiunilor militare specifice războiului, dar reprezentând mult mai mult decât simplele acte sporadice şi izolate de violenţă. Şi acestea pentru că, dincolo de „perfecţionarea“ mijloacelor şi a metodelor de război terorist utilizate de diverse grupări izolate, în susţinerea terorismului internaţional s-au implicat şi unele state, ceea ce afectează şi mai mult pacea şi securitatea lumii.

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor, pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora. Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere. În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”.

Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat .

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considearte moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor.

Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat. Pe lângă acţiunile pe care misiunile diplomatice trebuie să aibă direct cu impact asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, acţiune care deşi de multe ori este secretă şi astfel puţin spectaculoasă pentru publicul larg sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

Conform legislaţiei în vigoare frontiera de stat este linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României.

Frontiera de stat şi instituţiile de frontieră, sub diferite forme în cursul istoriei, au avut un rol important în viaţa economico-socială a entităţilor statale. De asemenea, din punct de vedere politic, vămile au avut un anumit rol în apropierea unor persoane faţă de persoana suveranului, răsplată pentru unele servicii aduse, revendicarea independenţei faţă de alte state devenite, în timp, vecine etc. De ce a fost nevoie astfel de instituţii ? La nivelul superficial al analizei, vama este destinată să reglementeze schimbul de mărfuri ale unui stat cu alte state, să aducă, în bugetul statului sau în vistieria suveranului – în funcţie de etapa istorică – importante sume de bani din taxe şi din alte drepturi ce decurg din operaţiunile de import sau export.

În cadrul unui demers ştiinţific, subiectul trebuie analizat în funcţie de etapele istorice parcurse – antichitatea, evul mediu, modernismul şi contemporaneitatea – de-a lungul edificării statului, instituţia vamală jucând un rol esenţial în politica generală a statului îndreptată în direcţia afirmării identităţii naţionale, a protejării propriilor valori şi a promovării intereselor sale specifice.

În antichitate, primele informaţii coerente privind teritoriul României datează din perioada ce a urmat cuceririi Daciei de către armatele romane sub conducerea împăratului Traian şi transformarea acesteia într-o provincie a Imperiului Roman, stare de lucruri ce presupunea aducerea sistemului birocratic roman la nord de Dunăre. Înainte de romani, pe teritoriul stăpânit de daco-geţi nu sunt cunoscute relatări despre vămi deoarece, pe de o parte, există puţine izvoare istorice care să relateze despre cele întâmplate în acea perioadă iar cele care au fost descoperite, au fost analizate, mai întâi, prin prisma evenimentelor socotite ca deosebit de importante: conducători, dinastii, războaie, cuceriri etc., iar pe de altă parte, în economia pseudo-închisă ce caracteriza comunităţile locale nu era nevoie de vămi pentru a regula fluxul de mărfuri sau pentru a aduce venituri din tranzitul acestora.