Redactia Lucrari.ro

Obiectivele Uniunii Europene sunt în concordanţă, pe de o parte, cu cerinţele dezvoltării fiecărei ţări membre iar, pe de altă parte, cu exigenţele evoluţiei, în ansamblu, a economiei europene, în contextul unei economii internaţionale marcată de accentuarea fără precedent a proceselor globalizării. Aceste obiective dau posibilitatea înţelegerii viziunii comune a ţărilor membre privind creşterea economică şi politicile comerciale.

Astfel, Uniunea Europeană acţionează pentru:

 promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate activităţilor economice în toate ţările membre;

 creşterea economică durabilă şi neinflaţionistă;

 promovarea unui grad înalt de convergenţă a performanţelor economice;

 un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială;

 creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;

  promovarea coeziunii economice şi sociale;

 promovarea solidarităţii statelor membre în realizarea obiectivelor de performanţă economică şi expansiune comercială, în beneficiul Uniunii, în ansamblu şi al fiecărui membru al ei, în parte.

Concordanţa intereselor fiecărui stat membru cu obiectivele fundamentale ale Uniunii rezultă şi din principiile care guvernează aducerea la îndeplinire a acestor obiective.

O semnificaţie deosebită au şi principiile:

 egalităţii de tratament în situaţii identice şi comparabile;

 proporţionalităţii mijloacelor cu scopul urmărit;

 loialităţii, în sensul ca toate statele membre să acţioneze pentru îndeplinirea obligaţiilor stipulate în Tratat, abţinându-se de la orice acţiune care ar contraveni realizării obiectivelor convenite împreună.

În ceea ce priveşte România, calitatea de membru al UE are şi va avea în continuare un impact major asupra tuturor faţetelor vieţii economice, politice şi sociale. Implicaţiile economice vor fi precumpănitoare, însă se vor înregistra mutaţii radicale şi în domeniile politic, de securitate, social şi cultural.

Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competenţe către instituţiile comunitare; în acelaşi timp însă, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel să-şi promoveze şi să-şi protejeze mai bine interesele.

Sumarizând principalele beneficii oferite de aderarea la Uniunea Europeană se pot aminti:

 un climat politic şi economic stabil care stimulează o dezvoltare durabilă;

 predictibilitate şi o stabilitate crescută a mediului economic;

 creşterea competitivităţii pe piaţa internă, ceea ce va conduce la motivarea şi stimularea agenţilor economici autohtoni în sensul sporirii productivităţii şi a eficienţei prin dezvoltarea de noi produse şi servicii, introducerea tehnologiilor moderne şi diminuarea costurilor de producţie;

 dezvoltarea comerţului, un stimul important pentru economia naţională şi piaţa forţei de muncă;

 accesul sporit la pieţele de capital şi investiţii europene, la noile echipamente şi sisteme informaţionale, la know-how-ul managerial şi tehnicile organizaţionale din ţările dezvoltate;

 prezenţa agenţilor economici români pe o piaţă unică de mari dimensiuni şi cu o portantă deosebită;

 oportunităţi deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice şi Monetare şi a monedei unice EURO;

 întărirea securităţii naţionale prin integrarea în mecanismele PESC şi PESA (Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare);

 oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor Uniunii Europene;

 creşterea prestigiului şi consolidarea statutului României în relaţiile cu alţi actori statali, atât pe plan politic, cât şi economic;

 dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor decurgând din acordarea "cetăţeniei europene";

 perspective de perfecţionare profesională şi acces pe piaţa europeană a muncii pentru cetăţenii români.

În ceea ce priveşte costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei şi a societăţii româneşti la standardele europene, trebuie remarcat că aceste sacrificii şi eforturi sunt inerente în etapa de tranziţie actuală, ele nefiind determinate arbitrar de exigenţele Uniunii Europene, ci constituind preţul reformei indispensabile pentru relansarea României.

Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

Primele norme juridice care au reglementat (chiar dacă într-o formă rudimentară) instituţia juridică a societăţilor comerciale au fost edictate prin 7 din cele 34 de articole ale Codului Hammurabi, care au conturat caracteristicile acestei entităţi juridice .

Codul lui Hamurabi reglementa activitatea comercială în mai multe dispoziţii referitoare la contractul de locaţiune, de comision, precum şi cel de împrumut .

În dreptul roman , erau cunoscute mai multe tipuri de societăţi:

 societăţi în cadrul cărora se puneau în comun toate bunurile prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);

 societăţi în cadrul cărora se punea în comun un singur lucru (societas unius rei);

 societăţi în cadrul cărora se puneau în comun veniturile (societas quaestus);

 societăţi cu un singur fel de afaceri (societas alianius negationis), ca de pildă societatea publicanilor (societas publicanomm), care avea drept obiect arendarea impozitelor statului. Indiferent de forma sa, societatea era lipsită de personalitate juridică .

Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparţin asociaţilor în proprietate, iar nu societăţii, ca patrimoniu distinct al acesteia. Societatea comercială, cu principalele ei atribute, apare în evul mediu. În republicile italiene Florenţa, Genova şi Veneţia comerţul maritim şi terestru a cunoscut o puternică înflorire la începutul secolului al XII-lea .

Dezvoltarea comunităţilor urbane a condus la apariţia unor corporaţii ale negustorilor, conduse de „consuli”‚ cu atribuţii de judecători şi apărători ai comerţului şi corporaţiei. Meritul deosebit al sistemului corporaţiilor a constat tocmai în faptul că el a determinat organizarea unei reglementări unitare a regulilor referitoare la comerţ . Odată cu extinderea schimburilor comerciale ce au urmat cruciadelor, a apărut societatea în comandită.

Ea a fost reglementată pentru prima oară în Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea, privind comerţul terestru din 1673. Marile cuceriri coloniale din secolele XVI şi XVII au solicitat importante capitaluri, care au fost obţinute din Olanda, Franţa, Anglia, prin înfiinţarea societăţilor anonime pe acţiuni.

Compania Olandeză a Indiilor Orientale (înfiinţată în 1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale, Compania Noii Franţe, Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India de Est şi Compania Mărilor Sudului, celebre în epocă, au jucat un rol important în procesul de colonizare.

Aşa cum se poate desprinde de pe întreg parcursul lucrării, libertatea de a furniza servicii presupune eliminarea restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie în cadrul Uniunii a salariaţilor sau liber profesioniştilor şi a familiilor lor. Acest capitol include prevederile din Tratat referitoare la dreptul de a se stabili şi de a furniza servicii, precum şi legislaţia secundară din domeniu, în special în ceea ce priveşte serviciile financiare (bancare, de asigurare şi de valori mobiliare), de protecţie a datelor personale, precum şi cele referitoare la societatea informaţională.

Tratatul CE prevede că există două modalităţi pentru ca liber profesioniştii să poată desfăşura o activitate lucrativă: o persoană fizică sau juridică dintr-un anume stat membru îşi poate desfăşura activitatea într-un alt stat membru (dreptul de stabilire - art. 43/52) sau îşi poate oferi serviciile transfrontalier, fără a părăsi ţara de reşedinţă (dreptul de a furniza servicii – art. 49/59).

Acquis-ul cuprins în acest capitol se referă la:

1. articolul 43 al Tratatului CE privind libertatea de stabilire şi articolul 49 al Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii;

2. serviciile financiare: - operaţiuni bancare; - asigurări; - serviciile legate de investiţii şi pieţele de valori mobiliare. Acquis-ul din domeniu stipulează cerinţele minimale pentru diferitele tipuri de instituţii în scopul creării unui standard minim uniform bazat pe următoarele principii: minima armonizare a condiţiilor de autorizare şi a regulilor prudenţiale, controlul în ţara de origine şi licenţa unică, recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale de supraveghere.

3. directiva privind protecţia datelor personale şi libera circulaţie a acestor date;

4. directivele privind libertatea de stabilire şi libertatea de a furniza servicii de către meşteşugari, comercianţi şi fermieri;

5. directiva privind agenţii comerciali independenţi;

6. directivele referitoare la Societatea Informaţională privind furnizarea de informaţii referitoare la standarde tehnice, reglementări şi reguli, precum şi protecţia juridică a serviciilor legate de accesul condiţionat.

Problematica liberei circulaţii a serviciilor este strâns legată de alte probleme precum libera circulaţie a capitalului sau a persoanelor.

În ţările candidate care au negociat sau au solicitat restricţii în ceea ce priveşte circulaţia capitalului, aranjamentele tranzitorii pot avea un impact direct asupra dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii. În contextul acordului de menţinere a restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, Germania şi Austria sunt libere să aplice măsuri de protecţie în anumite sectoare de servicii sensibile, şi anume în domeniul construcţiilor şi serviciilor de curăţenie.

În ceea ce priveşte problematica liberei circulaţii a serviciilor şi procesul de aliniere la acquis-ul comunitar, crearea unei infrastructuri reglementative eficiente are o importanţă deosebită pentru punerea în practică a acquis-ului şi asigurarea existenţei unui sector financiar eficient şi supravegheat în mod corespunzător.

Din acest motiv, Comisia, în strânsă cooperare cu Statele Membre, monitorizează îndeaproape mecanismele de supraveghere a serviciilor financiare în ţările candidate.

Aşa cum se poate desprinde de pe întreg parcursul lucrării, libertatea de a furniza servicii presupune eliminarea restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie în cadrul Uniunii a salariaţilor sau liber profesioniştilor şi a familiilor lor. Acest capitol include prevederile din Tratat referitoare la dreptul de a se stabili şi de a furniza servicii, precum şi legislaţia secundară din domeniu, în special în ceea ce priveşte serviciile financiare (bancare, de asigurare şi de valori mobiliare), de protecţie a datelor personale, precum şi cele referitoare la societatea informaţională.

Tratatul CE prevede că există două modalităţi pentru ca liber profesioniştii să poată desfăşura o activitate lucrativă: o persoană fizică sau juridică dintr-un anume stat membru îşi poate desfăşura activitatea într-un alt stat membru (dreptul de stabilire - art. 43/52) sau îşi poate oferi serviciile transfrontalier, fără a părăsi ţara de reşedinţă (dreptul de a furniza servicii – art. 49/59). Acquis-ul cuprins în acest capitol se referă la:

1. articolul 43 al Tratatului CE privind libertatea de stabilire şi articolul 49 al Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii;

2. serviciile financiare: - operaţiuni bancare; - asigurări; - serviciile legate de investiţii şi pieţele de valori mobiliare. Acquis-ul din domeniu stipulează cerinţele minimale pentru diferitele tipuri de instituţii în scopul creării unui standard minim uniform bazat pe următoarele principii: minima armonizare a condiţiilor de autorizare şi a regulilor prudenţiale, controlul în ţara de origine şi licenţa unică, recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale de supraveghere.

3. directiva privind protecţia datelor personale şi libera circulaţie a acestor date;

4. directivele privind libertatea de stabilire şi libertatea de a furniza servicii de către meşteşugari, comercianţi şi fermieri;

5. directiva privind agenţii comerciali independenţi;

6. directivele referitoare la Societatea Informaţională privind furnizarea de informaţii referitoare la standarde tehnice, reglementări şi reguli, precum şi protecţia juridică a serviciilor legate de accesul condiţionat.

Pentru a-şi valorifica întregul potenţial, Uniunea Europeană trebuie să se modernizeze şi să introducă reforme. Uniunea extinsă la 27 de state membre funcţionează după reguli elaborate pentru o Uniune formată din 15 ţări. În ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziţie şi pentru a-şi întări capacitatea de a acţiona. În acelaşi timp, se acordă din ce în ce mai mult sprijin conlucrării în cadrul UE în domenii care ne afectează pe toţi, cum ar fi schimbările climatice, securitatea energetică şi terorismul internaţional.

Având în vedere faptul că UE a evoluat şi responsabilităţile sale s-au modificat, este de la sine înţeles că trebuie actualizat modul în care funcţionează Uniunea. Printre îmbunătăţirile binevenite introduse de tratat se numără punerea la dispoziţia UE a mijloacelor necesare pentru a face faţă provocărilor lumii actuale.

Există trei motive fundamentale care stau la baza Tratatului de la Lisabona: o mai mare eficienţă în procesul de luare a deciziilor, mai multă democraţie prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European şi parlamentelor naţionale şi o mai mare coerenţă pe plan extern. Toate acestea vor permite UE să promoveze mai bine interesele cetăţenilor săi, zi de zi.

Totodată, Tratatul de la Lisabona va căuta să consolideze capacitatea Uniunii de a acţiona, prin ameliorarea coerenţei acţiunilor externe, lărgirea gamei de politici interne, obţinerea de rezultate şi realizări politice mai eficiente din punctul de vedere al cetăţenilor şi modernizarea instituţiilor, astfel încât acestea să garanteze funcţionarea unei Uniuni cu 27 de state membre.

Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii Europene şi o poziţie mai puternică şi mai coerentă pe plan extern, combinând funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate cu cea de Vicepreşedinte al Comisiei. De asemenea, va fi creat un Serviciu european pentru acţiune externă care îl va sprijini pe noul Reprezentant în realizarea dublei sale misiuni şi va ameliora asistenţa diplomatică şi consulară oferită cetăţenilor care călătoresc în ţări terţe. Tratatul de la Lisabona răspunde îngrijorărilor exprimate de cetăţenii europeni.

De exemplu, Tratatul reflectă fidel angajamentul politic de a face faţă celor două provocări interdependente, schimbările climatice şi politica energetică. Pentru prima dată, tratatele vor cuprinde o secţiune dedicată energiei care stabileşte următoarele obiective pentru politica Uniunii din acest sector: buna funcţionare a pieţei energiei, în special în ceea ce priveşte aprovizionarea cu energie şi promovarea eficienţei energetice şi a economiei de energie şi dezvoltarea unor surse de energie noi şi regenerabile .

Au fost create noi posibilităţi pentru a aborda, de exemplu, efectele transfrontaliere ale sănătăţii publice şi aspecte legate de protecţia civilă şi pentru a sprijini activităţile transfrontaliere în domeniul sportului. Tratatul de la Lisabona plasează libertatea, justiţia şi securitatea în centrul priorităţilor sale. Uniunea Europeană va putea să acţioneze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac contrabandă la frontiere, să promoveze şi să sprijine acţiunea în domeniul prevenirii criminalităţii şi să ajute la combaterea terorismului prin îngheţarea activelor.

De asemenea, Tratatul confirmă angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigraţia. Tratatul de la Lisabona va conţine, de asemenea, o „clauză de solidaritate” potrivit căreia Uniunea şi statele membre vor acţiona împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului.

Rezistând timpului, aducând noi întrebări şi răspunzând unor noi realităţi, Persoana fizică şi Persoana juridică dau contur unui domeniu aparte al dreptului civil. Într-un timp în care civilizaţia drepturilor omului este un bun definitiv câştigat, reflecţiile asupra corpului uman, drepturilor personalităţii şi responsabilităţii penale a persoanei juridice aduc o notă de inedit în ordinea cunoscută a materiei tratate.

Furt din locuinţă. Autorat. Răspundere civilă delictuală. Solidaritate. Cuantumul prejudiciului. Probe
TRIBUNALUL BUCURESTI

REZUMAT:

Potrivit art. 1003 Cod civil inculpatul în calitate de complice răspunde în solidar cu autorul independent de faptul că a primit sau nu vreo sumă de bani din cele sustrase.
Faţă de faptul că declaraţiile părţilor vătămate sunt constante în precizarea sumelor de bani ce le-au fost sustrase şi faţă de faptul că aceste declaraţii se coroborează între ele în privinţa modului de operare, iar inculpatul a recunoscut că a pătruns în locuinţele acestora abia după ce i s-a adus la cunoştinţă existenţa urmelor dactiloscopice, atitudinea sa fiind nesinceră, se poate aprecia ca fiind dovedit prejudiciul solicitat de acestea, fiind imposibil pentru părţile vătămate să dovedească cu probe directe existenţa şi cuantumul economiilor.

(Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, Decizia nr. 21/A din 11.01.2011, definitivă prin Decizia nr. 508 din 7.03.2011 a C.A.B. – Secţia a II-a Penală)

Nu pot fi considerate „cauză de micşorare a pedepsei”, care să facă admisibilă contestaţia la executare, faţă de dispoziţiile art. art. 461 alin. (1) lit.d) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art.3201 alin.7 din Codul de procedură penală, nou introduse prin Legea nr.202/2010, intrată în vigoare la 25.11.2010, potrivit cărora instanţa pronunţă condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii., în cazul în care înainte de începerea cercetări judecătoreşti inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia, după o procedură reglementată la alin. precedente ale aceluiaşi articol, iar instanţa îi admite cererea ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în timpul urmăririi penale. Declanşarea procedurii simplificate prevăzute de art.3201 din Codul de procedură penală, având drept consecinţă aplicarea dispoziţiilor art.3201 alin.7 din Codul de procedură penală, poate avea loc doar în faţa instanţei de fond şi până la începerea cercetării judecătoreşti.
Intervenirea Legii nr.202/2010 nu poate fi invocată ca fiind, sub aspectul procedurii instituite prin art.3201 din Codul de procedură penală, nici o lege „mai favorabilă”, în înţelesul art.13 Cod penal, astfel că nu pot fi invocate beneficiile acestei legi prin aplicarea art.13 Cod penal inculpaţii aflaţi în curs de judecată la data de 25.11.2010, în măsura în care în cauză s-a intrat în cercetarea judecătorească sau chiar s-a depăşit faza judecăţii în fond, neaflându-ne în faza unei legi penale mai favorabile, iar în privinţa legii procesual penale, aceasta este de imediată aplicare, necunoscând un principiu similar celui instituit de art.13 Cod penal. Cu atât mai puţin, dispoziţiile legale menţionate pot fi invocate şi aplicate în faza executării unei hotărâri judecătoreşti.

(Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, Sentinţa penală nr. 30/F din 11.01.2011, nedefinitivă)

Plangere impotriva solutiilor de netrimitere in judecata. Art. 278- 1 Cod de procedura penala | Curtea de apel Craiova, Decizia Nr. 180 din 15 februarie 2010