Reabilitarea - procedura speciala in procesul penal

Încălcarea oricărei dispoziţii incriminatoare din legea penală face să se nască un conflict, un raport juridic de drept penal, în baza căruia titularul dreptului încălcat va beneficia de protecţia legii penale. Pentru realizarea acestei protecţii, titularul valorii sociale lezate va putea sesiza organele competente, în formele prevăzute de lege, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului. În felul acesta, conflictul de drept penal care face obiectul raportului juridic penal, este adus în faţa organelor judiciare pentru a fi constatat şi a se stabili ordinea de drept încălcată.

În consecinţă, trebuie să se recurgă la justiţie, singura cale posibilă pentru aplicarea sancţiunii prevăzute de norma penală violată.

Mijlocul juridic creat de lege pentru realizarea ocrotirii penale în mod reactiv, prin aplicarea sancţiunii penale, este acţiunea în justiţie. Pe calea acestei acţiuni se valorifică dreptul privind valorile sociale ocrotite de norma juridică.

Lucrarea de faţă cuprinde Codul de procedură penală al României, actualizat 2009, cu ultimele modificări şi completări intervenite prin:

- Legea nr. 356/2006, publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006;

- O.U.G. nr. 60/2006, publicată în M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006;

- Legea nr. 79/2007, publicată în M. Of. nr. 225 din 2 aprilie 2007;

- O.U.G. nr. 31/2008, publicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008;

- Legea nr. 57/2008, publicată în M. Of. nr. 228 din 25 martie 2008;

- Legea nr. 8/2009, publicată în M. Of. nr. 105 din 20 februarie 2009;

- Legea nr. 195/2009, publicată în M. Of. nr. 365 din 1 iunie 2009.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

La începutul anului 2001, sistemul penitenciar românesc se afla într-o perioadă de încetinire a reformei, datorată unor factori obiectivi, respectiv restricţiile materiale şi financiare, dar şi unor situaţii subiective, cum a fost instabilitatea conducerii. Condiţiile de viaţă în mediul carceral prezentau diferenţe de la o unitate la alta, iar problemelor unor categorii de persoane aflate în unităţile de detenţie, cum sunt minorii şi femeile, nu li se acordă importanţa necesară.

În centrele de reeducare se perpetuau unele restricţii care, practic, le transformaseră din instituţii educative în unităţi de detenţie, iar pentru femei nu se asigura decât un singur loc de detenţie specializat, în judeţul Prahova. În aceste condiţii, priorităţile Direcţiei Generale a Penitenciarelor s-au referit la asigurarea custodiei şi gestiunii efectivelor de deţinuţi în deplina siguranţă şi, în acelaşi timp, la crearea de condiţii cât mai bune pentru executarea serviciului de către personalul de penitenciar.

În baza obiectivelor ce i-au revenit în mod expres din Programul sectorial al Guvernului pentru anul 2001, Direcţia Generală a Penitenciarelor a îndeplinit obiectivele de investiţii şi reparaţii capitale ale spaţiilor de detenţie, a realizat o colaborare benefică cu administraţiile penitenciare din Olanda, Elveţia, Ungaria, Moldova, desfăşoară cu succes Convenţia de înfrăţire instituţională cu Administraţia penitenciara spaniolă, în cadrul programului de pre-aderare la Comunitatea Europeană, elaborat de Guvernul României şi a contactat administraţia penitenciară din Federaţia Rusă în vederea negocierii unui protocol de parteneriat.

De asemenea, a susţinut permanent dezvoltarea colaborării cu Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere din Ministerul Justiţiei şi a sprijinit perfecţionarea activităţii acesteia în plan teritorial. Tot în această perioada s-a acţionat pentru perfecţionarea organizării instituţionale a sistemului penitenciar şi, în primul rând, a aparatului central, punându-se accent pe descentralizarea şi deconcentrarea unor activităţi, pe asigurarea îmbunătăţirii laturii recuperative a privării de libertate şi s-a avut în vedere elaborarea unor ordine şi instrucţiuni, astfel încât acestea să asigure condiţii ca activitatea din penitenciare să se alinieze la exigenţele Programului de guvernare şi normele europene.

Direcţia Generală a Penitenciarelor, beneficiind şi de consultanţa experţilor spanioli, a elaborat proiectul de lege privind Statutul funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciare transmis direcţiilor de specialitate din Ministerul Justiţiei pentru analiză şi avizare. În acelaşi timp, alături de echipa Ministerului Justiţiei îşi aduce contribuţia la elaborarea proiectului noii legi privind executarea pedepselor. La 31.12. 2001, în cele 45 unităţi subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, se aflau 49.840 persoane, la o capacitate legală de 34.612 locuri. Dintre acestea, 5.077 persoane erau arestate preventiv, 6.453 condamnate în prima instanţă, 37.406 condamnate definitiv şi 904 sancţionate contravenţional, din care minori 1.432, bărbaţi 47.327 şi femei 2.127. Condamnaţii definitiv se împart din punct de vedere al duratei pedepsei, astfel: 2.039 persoane cu pedepse până la un an, 22.027 persoane cu pedepse între 1-5 ani, 8.066 persoane cu pedepse între 5-10 ani, 5.386 persoane cu pedepse peste 10 ani şi 88 - pe viaţă, iar din punct de vedere al stării de recidivă, 19.601 sunt recidivişti, 9.763 au antecedente, iar 20.476 persoane nu au antecedente penale.

În prezent, capacitatea legală de deţinere a sistemului penitenciar este depăşita, în medie cu 40 %, iar la unele penitenciare indicele de ocupare se ridică la: 227,12 % - Penitenciarul Bucureşti-Jilava, 226,20 % - Tg. Jiu, 251,02 % - Galaţi, 404 %- Bacău etc.

Fără a diminua cu nimic rolul celorlalte două faze ale procesului penal - urmărirea penală şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti - putem spune că judecata penală reprezintă faza procesual penală cu conţinutul cel mai bogat şi totodată cu cea mai mare importanţă în cadrul procesului penal. Aici principiile care guvernează întregul proces penal îşi dau măsura valorii lor garantând respectarea legii şi aflarea adevărului.

Necesitatea fazei de judecată în procesul penal rezidă din interpretarea dispoziţiilor constituţionale prevăzute în art. 126 alin. 1: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Judecata penală ca fază a procesului penal are ca obiect soluţionarea cauzei în mod definitiv. Aceasta presupune pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, susceptibilă de a fi pusă în executare, în scopul realizării depline şi definitive a sarcinilor justiţiei penale.

Pachetul 6 CARTI PROCEDURA PENALA (Th. Mrejeru) - 40 % REDUCERE este oferta exclusiva a Editurii Nomina Lex si poate fi achizitionat cu o reducere substantiala de 40%!

Din pachet fac parte 6 titluri ale aceluiasi autor - Theodor Mrejeru, in domeniul procedurii penale:

1. Tratat de drept procesual penal.

2. Partea generala Actiunile in procesul penal - editia a II-a

3. Competenta in materie penala

4. Judecata penala in prima instanta

5. Probele in procesul penal

6. Reabilitarea. Procedura speciala in procesul penal

Pachetul poate fi achizitionat cu o reducere substantiala de 40%:

Pret vechi: 215 RON/pachet

Pret nou: 129 RON/pachet

Cartile pot fi achizitionate si individual!

Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunilor a condus la instituirea regulii potrivit căreia declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se face din oficiu. În acest sens, în dispoziţiile art. 2 alin. 2 C. pr. pen. se arată că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când legea dispune altfel. Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Declanşarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care-l prezintă anumite infracţiuni. Alteori, deşi infracţiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate au un pericol social ridicat, desfăşurarea procesului penal, prin publicitatea pe care ar genera-o, ar putea reînnoi suferinţele persoanei vătămate sau ar da naştere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaşi familie sau din acelaşi mediu social. Plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor interese sociale privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.

Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. În primul rând, constituie o încunoştinţare a organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi, în al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinţei persoanei vătămate ca acea infracţiune să fie urmărită sau judecată, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activităţii procesual penale. În urma acestei manifestări de voinţă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată poate dispune declanşarea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Fiind reglementată atât pe planul dreptului material (art. 131 şi 132 din C.p.), cât şi pe planul dreptului procesual penal (art. 10 lit. f, art. 279-286, art. 362 lit. c şi art. 479 alin. 2) şi având în vedere consecinţele sale pe planul răspunderii penale şi ale desfăşurării procesului penal, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă. Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează atât ca o condiţie de pedepsibilitate, cât şi ca o condiţie de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C.p.), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f). Strâns legate de instituţia plângerii prealabile, în Codul penal (art. 131 alin. 2 şi art. 132) şi Codul de procedură penală (art. 10 lit. h) sunt reglementate retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

Aceste două instituţii, care au, ca şi plângerea prealabilă, un caracter mixt, permit persoanei vătămate să decidă asupra continuării procesului penal. Împăcarea părţilor poate fi definită ca o manifestare bilaterală de voinţă a părţii vătămate şi a făptuitorului făcută cu intenţia de a stinge conflictul născut între ele ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

Plângerea prealabilă este şi un act de sesizare a organelor judiciare, dar ea se deosebeşte de plângere ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În timp ce plângerea prealabilă este un act de sesizare care constituie, în acelaşi timp, şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, plângerea este numai un act de sesizare.

Ca deosebire între cele două instituţii poate fi evidenţiat şi faptul că plângerea prealabilă este unicul act de sesizare prevăzut de lege pentru unele infracţiuni, în timp ce plângerea ca act de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu.

Un ultim aspect diferenţial pe care-l subliniem între plângere şi plângerea prealabilă constă în faptul că, în cazul plângerii în procesul penal declanşat, acţionează cu toate valenţele sale principiul oficialităţii, în timp ce în procesul penal declanşat ca urmare a unei plângeri prealabile principiul oficialităţii este ştirbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a realiza împăcarea cu învinuitul sau inculpatul.

În materia analizată, în perspectiva adoptării unui nou Cod de procedură penală, ar putea fi avute în vedere următoarele de exemplu, următoarele aspecte: propunerea ca pentru art. 210 C. pen., plângerea să se adreseze organelor de cercetare penală şi nu instanţei de judecată, deoarece trebuie să se efectueze unele acte de cercetare penală pe care instanţa le poate realiza mai greu şi cu întârzieri (de exemplu, cercetarea la faţa locului, reconstituiri, percheziţii etc.).

Cea mai însemnată activitate a organelor judiciare şi a părţilor este consacrată administrării tuturor probelor necesare şi aprecierii lor complete şi juste, în vederea cunoaşterii faptelor, a modului lor real în care sunt expuse. Aceeaşi importanţă este acordată probelor şi mijloacelor de probă de cercetarea ştiinţifică, care consacră problemelor probaţiunii numeroase studii de drept procesual penal, de psihologie judiciară, medicină legală.

Sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă, are o influenţă hotărâtoare în înfăptuirea justiţiei penale.

Fiind un mijloc de cunoaştere a faptelor ce s-au petrecut în realitatea obiectivă, probele dau posibilitatea cunoaşterii fenomenelor din natură şi societate, în raport de nivelul cunoştinţelor şi de interesul manifestat pentru aflarea adevărului.

Materia probelor şi mijloacelor de probă formează un capitol de mare importanţă, încât fără cunoaşterea soluţiilor privind probele şi mijloacele de probă nu este de conceput realizarea funcţiilor şi finalităţilor procesului penal.

Într-adevăr, de modul de abordare a aspectelor legate de probe şi mijloacele de probă (şi, desigur, şi a procedeelor probatorii) depinde un proces echitabil care este de esenţa justiţiei într-o societate civilizată, în orice stat de drept.

Prin competenţa penală se înţelege capacitatea obiectivă pe care o are fiecare organ să concureze la realizarea justiţiei represive, de a îndeplini anumite acte procedurale.

Cu alte cuvinte, a stabili competenţa unei instanţe în materie penală, înseamnă a determina care sunt cauzele pe care ea le poate judeca.

Tratatul de faţă constituie o analiză teoretică şi practică aprofundată asupra instituţiei dreptului procesual penal român, cu implicaţii deosebite în sfera relaţiilor de drept public.

Fiind chemat să asigure constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, procesul penal trebuie să contribuie, în acelaşi timp, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Totodată, dreptul procesual penal este acela care asigură societatea că orice persoană care a săvârşit o infracţiune va răspune potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată nu va fi trasă la răspundere penală. Cu alte cuvinte, dreptul procesual penal asigură ordinea de drept şi face să fie apărate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor. Prin procesul penal se urmăreşte, în primul rând, tragerea la răspundere penală a persoanei care a comis o infracţiune, deci reyolvarea unui conflict concret de drept penal. Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea infracţiunilor şi justa pedepseire a infractorilor. Legea subliniază că activitatea procesuală urmează să se desfăşoare la timp, prefigurându-se astfel operativitatwa ca unul dintre principiile fundamentale ale activităţii judiciare şi în mod complet, respectiv în aşa fel încât faptele să fie cunoscute sub toate aspectele care interesează şi se impun în vederea soluţioonării cauzei.

La elaborarea tratatului au fost avute în vedere numeroase surse doctrinare şi legislative. Din perspectivă legislativă, subliniem faptul că tratatul cuprinde şi modificările Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Totodată, sun prezentate şi numeroase hotărâri din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi unele elemente dinpractica judiciară internă.

Tratatul de faţă se adresează, în aceeaşi măsură, atât teoreticienilor, cât şi practicienilor dreptului, el fiind, totodată, deosebit de util masteranzilor şi doctoranzilor, dar şi studenţilor la drept care doresc să aprofundeze cunoştinţele în materie dreptului procesual penal român.