Plangerea prealabila in procesul penal

Procesul penal reprezintă o activitate organizată pentru atingerea unui anumit scop: realizarea justiţiei penale. Prin urmare, în cazul unei încălcări de lege, se naşte dreptul persoanei vătămate de a cere intervenţia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate sau din oficiu, intervine statul, prin organe abilitate, să restabilească ordinea de drept încălcată şi să tragă la răspundere pe cel vinovat. Se reţine că atunci când regulile de conduită (prevăzute într-un cadru bine determinat) sunt încălcate, tulburând ordinea de drept, pentru restabilirea acesteia apare, în mod necesar, intervenţia organelor de justiţie care sunt chemate să aplice legea. Recurgerea la aceste organe presupune existenţa unui mijloc exercitat în conformitate cu prevederile legale. Un astfel de mijloc legal prin care conflictul de drept este adus în faţa justiţiei este acţiunea în justiţie. Definind acţiunea în justiţie reţinem că aceasta reprezintă mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa organelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.

 Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunilor a condus la instituirea regulii potrivit căreia „declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se fac din oficiu”. Există şi cazuri în care intervenţia organelor judiciare este posibilă numai în baza unei plângeri prealabile a persoanei vătămate, prevăzute de art. 131 C. pen., aceasta fiind o condiţie obligatorie în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Spre deosebire de plângerea obişnuită, care nu reprezintă decât înştiinţarea organelor de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni, plângerea prealabilă a persoanei vătămate constituie o condiţie legală, în sensul că punerea în mişcare a acţiunii penale, ori oprirea continuării procesului penal, este subordonată manifestării de voinţă a persoanei vătămate. Aceasta constituie o excepţie de la aplicarea principiului oficialităţii procesului penal, „justificată de anumite raţiuni de politică penală” .

Lucrarea de faţă cuprinde Codul de procedură penală al României, actualizat 2009, cu ultimele modificări şi completări intervenite prin:

- Legea nr. 356/2006, publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006;

- O.U.G. nr. 60/2006, publicată în M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006;

- Legea nr. 79/2007, publicată în M. Of. nr. 225 din 2 aprilie 2007;

- O.U.G. nr. 31/2008, publicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008;

- Legea nr. 57/2008, publicată în M. Of. nr. 228 din 25 martie 2008;

- Legea nr. 8/2009, publicată în M. Of. nr. 105 din 20 februarie 2009;

- Legea nr. 195/2009, publicată în M. Of. nr. 365 din 1 iunie 2009.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Realizarea ordinii de drept în general, ca şi a ordinii de drept penal presupune din partea tuturor destinatarilor legii, o conduită conformă cu dispoziţiile legii, pentru normala desfăşurare a relaţiilor sociale. Realizarea ordinii de drept penal are loc prin respectarea de către marea majoritate a destinatarilor legii penale a dispoziţiilor sale, în cadrul raporturilor de conformare. Pentru cei care nu-şi conformează conduita dispoziţiilor normelor penale săvârşind faptele interzise, restabilirea ordinii de drept încălcate şi realizarea implicit a ordinii de drept are loc prin constrângere în cadrul unui raport juridic penal de conflict .

În teoria dreptului penal noţiunea de răspundere penală are mai multe sensuri. Într-un sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţia infractorului de a executa pedeapsa sau consecinţa penală a săvârşirii unei infracţiuni.

În acest sens, noţiunea de răspundere penală echivalează cu o parte a conţinutului raportului juridic penal şi anume, cu acea parte care constă în obligaţia infractorului de a suporta o pedeapsă ca urmare a încălcării unei norme penale, respectiv a săvârşirii unei infracţiunii.

Astfel, când se spune că infractorului îi revine răspunderea penală prin aceasta se înţelege că îi revine obligaţia de a suporta o sancţiune de drept penal pentru infracţiunea săvârşită.

Ca şi în cazul celorlalte forme de răspundere juridică, unde fiecărei obligaţii îi corespunde un drept, care revine unei alte persoane, tot aşa este şi în cazul răspunderii penale, obligaţiei de a suporta o sancţiune de drept penal îi corespunde un drept, anume dreptul de a trage la răspundere penală, dreptul de a pedepsi care revine statului, care-l exercită prin organele de judecată . În această accepţiune, noţiunea de răspundere penală poate fi definită în sens larg. În acest sens, noţiunea de răspundere penală „coincide cu conţinutul raportului juridic penal, mai mult, cu însuşi raportul juridic penal’’ .

Astfel, răspunderea penală este un drept şi o obligaţie, conform cărora statul are dreptul de a trage la răspundere penală (de a pedepsi), iar infractorul are obligaţia de a răspunde penaliceşte, de a suporta pedeapsa. Când spunem că infracţiunea este temeiul răspunderii penale tocmai acest lucru se înţelege adică naşterea şi existenţa dreptului statului de a pedepsi şi a obligaţiei infractorului de a suporta pedeapsa, cu alte cuvinte, naşterea şi existenţa raportului juridic penal.

În doctrina penală răspunderea penală este definită ca fiind „raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii” .

Formele de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi: privarea de libertate, amendă penală, interzicerea unor drepturi ( ridicarea dreptului de a exercita o anumită profesie, decăderea din drepturile părinteşti, etc.), confiscării etc.

Expertiza reprezintă un important mijloc legal de probă, constând în efectuarea de investigaţii, lucrări, analize, calcule, aprecieri şi concluzii cu caracter tehnic. Activităţile sunt realizate de către un specialist dintr-un anumit domeniu şi sunt efectuate din dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţelor de judecată, în scopul lămuririi unor fapte sau împrejurări care formează ori ar urma să formeze obiectul unui proces.

Judecata, ca principală fază a procesului penal, începe în momentul sesizării instanţei şi durează până la pronunţarea în cauză a unei hotărâri definitive.

În faza judecăţii conducerea activităţii procesuale revine instanţei care este subiectul dominant al procesului penal, prezent în toate raporturile procesuale din cadrul acestei faze. Instanţa se constituie într-un complet care are competenţa prevăzută de lege. În afara instanţei, dintre organele judiciare, mai participă la judecată procurorul. Poziţia procesuală a procurorului este însă diferită de cea pe care acesta o are în cadrul urmăririi penale, unde se manifestă ca organ dominant. Organul de urmărire nu numai că nu participă la judecată, dar instanţa nici nu intră direct în raport cu acest organ, legătura realizându-se exclusiv prin intermediul procurorului.

În domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este personală , sau altfel spus, nu pot fi sancţionate penal decât persoanele care au comis infracţiuni.

Pe planul dreptului civil însă, există posibilitatea ca răspunderea pentru o anumită faptă care a generat un anumit prejudiciu să revină şi altor persoane decât cele care au comis fapta . În tratarea răspunderii penale pornim de la principiul general că oricine a comis o faptă prin care a încălcat legea şi a produs un prejudiciu este răspunzător pentru fapta sa.

În dreptul penal, cel care a săvârşit o faptă gravă ce constituie o infracţiune, prevăzută de legea penală, răspunde penal. Aceasta înseamnă că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale şi că numai cine a comis o infracţiune răspunde penal . Doctrina juridică românească este de acord că numai după ce s-a comis infracţiunea, s-a născut răspunderea juridică penală, iar sancţiunea penală este efectul răspunderii penale.

Încălcarea legii printr-o faptă penală determină precizarea, în primul rând, a faptului că şi răspunderea penală este tot o formă a răspunderii juridice şi, în al doilea rând, că răspunderea penală este un raport juridic care ia naştere între două părţi cu comiterea infracţiunii. Una dintre aceste părţi este autor al faptei infracţionale (infractorul) şi cealaltă este persoana vătămată, iar în sens larg şi statul. Persoana vătămată şi statul au dreptul subiectiv de a pretinde infractorului să facă (să execute o sancţiune pentru fapta comisă) şi să dea (să achite toate pagubele produse prin fapta sa), infractorul fiind ţinut să îndeplinească aceste obligaţii. Ca urmare, răspunderea penală apare în toate cazurile ca un raport juridic între stat şi autorul faptei penale - infractorul.

În doctrina noastră, părţi în raportul (juridic) penal apar ca subiect activ, de regulă, infractorul, iar ca subiect pasiv, partea vătămată şi statul. Se consideră că, în cazul unei fapte penale, statul, prin organele sale, este sesizat din oficiu, iar partea vătămată, în cazul unei infracţiuni, se adresează, în primul rând, autorităţilor statului şi ca atare statul devine subiect pasiv în raportul juridic penal, iar subiectul activ, în toate cazurile, este infractorul. Numai statul trage la răspundere penală pe făptuitorul unei infracţiuni. În dreptul penal, ca disciplină de ramură, sunt tratate principiile răspunderii penale, din care fac parte principiul legalităţii, principiul unicităţii răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii penale şi altele.

Aşadar, anumite acţiuni sau inacţiuni, datorită caracterul lor deosebit de grav şi atingerea adusă anumitor valori sociale au fost apreciate şi consacrate de legiuitor a fi infracţiuni, cazuri în care răspunderea persoanelor se stabileşte şi sancţionează, potrivit procedurilor specifice dreptului penal.

Cea mai însemnată activitate a organelor judiciare şi a părţilor este consacrată administrării tuturor probelor necesare şi aprecierii lor complete şi juste, în vederea cunoaşterii faptelor, a modului lor real în care sunt expuse. Aceeaşi importanţă este acordată probelor şi mijloacelor de probă de cercetarea ştiinţifică, care consacră problemelor probaţiunii numeroase studii de drept procesual penal, de psihologie judiciară, medicină legală.

Sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă, are o influenţă hotărâtoare în înfăptuirea justiţiei penale.

Fiind un mijloc de cunoaştere a faptelor ce s-au petrecut în realitatea obiectivă, probele dau posibilitatea cunoaşterii fenomenelor din natură şi societate, în raport de nivelul cunoştinţelor şi de interesul manifestat pentru aflarea adevărului.

Materia probelor şi mijloacelor de probă formează un capitol de mare importanţă, încât fără cunoaşterea soluţiilor privind probele şi mijloacele de probă nu este de conceput realizarea funcţiilor şi finalităţilor procesului penal.

Într-adevăr, de modul de abordare a aspectelor legate de probe şi mijloacele de probă (şi, desigur, şi a procedeelor probatorii) depinde un proces echitabil care este de esenţa justiţiei într-o societate civilizată, în orice stat de drept.

Realizarea în cele mai bune condiţii a obiectului urmăririi penale face necesară cunoaşterea de către organele de urmărire penală a tuturor infracţiunilor şi intervenţia lor imediată pentru a obţine probele necesare în baza cărora să se rezolve temeinic şi legal tragerea la răspundere penală a tuturor infractorilor, şi să apere de constrângere pe cei nevinovaţi. Sesizarea imediată corespunde necesităţii de operativitate care trebuie să stea la baza activităţii de descoperire a autorului unei infracţiuni.

Reacţia imediată a organului, de urmărire penală depinde, în cadrul unei proceduri judiciare, de rapiditatea cu care se ia hotărârea de a se începe activitatea de urmărire, concretizată într-un act procesual. E şi motivul pentru care C. proc. pen. prevede ca act iniţial şi constitutiv al urmăririi penale dispunerea începerii urmăririi penale de către organul competent, act de dispoziţie consemnat într-un proces verbal sau rezoluţie.

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare şi asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, pri repunerea lui în situaţia anterioară condamnării.

În studiul propus sunt analizate din punct de vedere teoretic şi jurisprudenţial condiţiile în care intervine reablitarea de drept şi reabilitarea judecătorească în dreptul român, potrivit legislaţiei în vigoare (Codul penal şi Codul de procedură penală).

Prin competenţa penală se înţelege capacitatea obiectivă pe care o are fiecare organ să concureze la realizarea justiţiei represive, de a îndeplini anumite acte procedurale.

Cu alte cuvinte, a stabili competenţa unei instanţe în materie penală, înseamnă a determina care sunt cauzele pe care ea le poate judeca.

În actualul Cod de procedură penală, urmărirea penală este simplificată, fiind încredinţată organului de urmărire penală: procurorului şi organelor de cercetare penală. Faţă de reglementarea anterioară anului 1969, actuala reglementare a urmăririi penale oferă acesteia eficienţă şi operativitate, constituind, totodată, un cadru legal în care se înscriu o suită întreagă de garanţii ale realizării dreptului de apărare.

De asemenea, între dispoziţiile generale privind urmărirea penală se înscrie reglementarea referitoare la organele care realizează activitatea cuprinsă în obiectul urmăririi penale. Potrivit art. 201 C. pr. pen., modificat prin Lege nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale , urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală.