Arbitrajul international - mijloc de solutionare pasnica a diferendelor dintre state

În sinteză la aspectele prezentate pe parcursul studiului de faţă, în cele ce urmează aducem în discuţie cele mai importante idei referitoare la statutul arbitrilor.

Astfel, după cum am subliniat şi reţinut, potrivit art. 3401 C. proc civ.: "arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiţi constituie tribunalul arbitral".

Totodată, art. 344 C. proc. civ. arată că poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetăţenie română, care are capacitate deplină a drepturilor, iar potrivit art. 347 alin. 1 C. proc. civ. arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau înlocuiţi conform cu dispoziţiile convenţiei arbitrale.

Aşadar, poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetăţenie română, care are capacitate deplină a drepturilor sunt următoarele:

- trebuie ca arbitrul să fie „orice persoană fizică”, de unde rezultă că legiuitorul nu a înţeles să „delege” această calitate şi persoanelor juridice;

persoana fizică trebuie să aibă cetăţenia română, condiţie care însă nu trebuie îndeplinită în cazul arbitrajului internaţional, întrucât Codul de procedură civilă permite ca partea străină să numească arbitri de cetăţenie străină (art. 3692 alin. 2 C. proc. civ); tot astfel, în cadrul arbitrajului internaţional, deoarece părţile pot conveni ca arbitrul unic sau supraarbitrul să fie cetăţean al unui al treilea stat.

Legiuitorul nu a adoptat soluţia existentă în alte sisteme de drept cu privire la condiţia cetăţeniei arbitrului.

- cea de-a treia condiţie stabilită de lege se referă capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor persoanei care doreşte să fie arbitru; condiţia se justifică pe deplin având în vedere atribuţiile arbitrilor.

În prezent, arbitrajul a devenit o instituţie juridică din ce în ce mai uzitată în rezolvarea disputelor dintre părţile raporturilor juridice, cu deosebită importanţă atât în materie comercială, cât şi în cazul disputelor comerciale internaţionale, între părţile implicate în comerţul internaţional.

Actualitatea şi extinderea instituţiei arbitrajului ca o modalitate de rezolvare a diferendelor şi litigiilor dintre părţi se explică prin multiplele avantaje pe care le oferă.

Arbitrajul poate fi definit ca o modalitate de rezolvare a conflictelor prin instituirea unei justiţii private potrivit cu care, în temeiul unei convenţii, litigiile pot fi sustrase jurisdicţiilor de drept comun, pentru a fi soluţionate de anumite persoane investite cu misiunea de a judeca .

Structurata pe parcursul a doua parti - Partea I - Consideratii teoretice si Partea a II-a: Documente si formulare utile, lucrarea de fata abordeaza un subiect din ce in ce mai dezbatut in ultima vreme in contextul cresterii numarului de cereri in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Relaţiile consulare, deşi reglementate de dreptul internaţional, au un specific deosebit, ele neintrând decât parţial sub incidenţa acestuia (dreptului internaţional) şi anume, numai în ceea ce priveşte aspectul formal. În privinţa conţinutului, acesta este de drept intern, pentru că funcţiile sunt de drept intern. Prin natura lor, actele consulare sunt destinate a produce efecte în ordinea juridică internă (a statului trimiţător, a unui stat terţ sau chiar a statului de reşedinţă).

Aşa cum se poate desprinde din întreaga lucrare unul dintre cele mai importante mecanisme de prevenire şi rezolvare a crizelor internaţionale a fost pus la punct de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Statuând în competenţa forumului mondial atribuţii de cea mai mare importanţă cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor, Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite consacră, totodată, un adevărat sistem de mecanisme şi proceduri la care trebuie să recurgă părţile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Potrivit Cartei, părţile au obligaţia să acţioneze pentru soluţionarea diferendului, înainte de toate, prin aceste mecanisme şi proceduri şi numai în cazul în care nu reuşesc să-l rezolve prin intermediul lor, ele îl vor supune Consiliului de Securitate şi Adunării Generale. Totodată, Consiliul de Securitate poate să invite părţile, când socoteşte necesar, să-şi rezolve diferendul prin asemenea mecanisme şi proceduri.

În acelaşi timp, prin actele constitutive ale organizaţiilor regionale sunt enunţate mai multe mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor; aplicarea lor intră în competenţa unor organisme proprii, create prin aceste acte constitutive sau prin tratate ori convenţii de sine stătătoare. După cum a rezultat din analiza efectuată, la unele din aceste mecanisme şi proceduri s-a recurs şi se recurge mai frecvent, în timp ce la altele se apelează mai rar sau foarte rar.

Având în vedere importanţa mecanismelor şi procedurilor de reglementare paşnică în menţinerea şi consolidarea păcii, se impunea precizarea rolului şi contribuţiei fiecăruia dintre ele la soluţionarea diferendelor posibile în relaţiile internaţionale, precum şi a locului ce le revine fiecăruia în dreptul internaţional public.

Atât reglementările internaţionale, şi în primul rând Carta O.N.U., cât şi experienţa acumulată, relevă că o semnificaţie deosebită în soluţionarea paşnică a crizelor o au: bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea, arbitrajul, calea judiciară.

 Utilizarea unor asemenea mijloace are o importanţă deosebită în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, deoarece, prin intermediul lor se uşurează stabilirea cauzelor diferendului, se dezvoltă un climat de natură a facilita încrederea părţilor care se află în dispută, interesele şi drepturile legitime ale fiecărei părţi se cunosc mai bine, ceea ce creează premise pentru examinarea lor mai aprofundată şi pentru a fi luate în considerare în conceperea şi promovarea soluţiei.

Ideea unei colaborări internaţionale între grupurile organizate şi paralel cu ea, ideea înlocuirii recursului la forţă cu reglementarea paşnică a conflictelor, aparţine şi îşi are originile încă din antichitate.

Ea provine din constatarea experienţei, că rezultatele războiului şi ale victoriei, sunt supuse sacrificiilor, ororilor şi până la urmă inutilităţii. “Securitatea şi egalitatea nu pot fi obţinute decât prin constituirea unei organizaţii sociale, analogă aceleia a statelor, sau federaţiilor de state, sau cel puţin apropiindu-se în liniile sale mari” .

De aici provine ideea relaţiilor internaţionale ca şi eforturile de pacificare, din cele mai vechi timpuri, până astăzi. Chiar dacă însă, antichitatea a cunoscut relaţiile internaţionale, nu înseamnă că ea a cunoscut dreptul internaţional, în sensul modern.

Relaţiile internaţionale pe care le-a cunoscut antichitatea nu puteau alcătui un drept internaţional în sensul modern al noţiunii deoarece, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, acesta se bazează pe două principii:

1. unitatea genului omenesc şi

2. nu poate fi drept internaţional, acolo unde nu este cunoaşterea unui minim de legi comune.

Cu toate acestea însă, în aceeaşi perioadă, în antichitatea greacă se putea vorbi despre un drept care domina raporturile dintre micile state elene.

Astfel, în această epocă întâlnim la greci Amficţioniile, asociaţii de state suverane, care se ocupau de interesele comune ale confederaţiei elene, având printre atribuţiile lor esenţiale şi pe acelea de a se ocupa de respectul dreptului ginţilor, de a reprima violarea dreptului şi de a îndepărta acolo unde era posibil, prin mediere, conflictele.

Amficţionia era o instituţie religioasă şi cu acest titlu de tribunal religios, prin consiliile lor, Amficţioniile exercitau un fel de supremă justiţie de pace şi conciliaţiune. Vechile scrieri ne demonstrau că grecii au cunoscut arbitrajul. În acest sens, potrivit scrierilor lui Tucidide: „este o crimă de a trata ca duşman, pe acela care este gata de a accepta un arbitru”.

De asemenea, încă din 1912, Raeder afirma: „nu erau în lumea greacă garanţii mai serioase, că părţile s-ar înclina înaintea judecăţii, după cum nu sunt nici în epoca noastră”.

Aşadar, în acea vreme se conta pe conştiinţa juridică generală şi pe sentimentul de responsabilitate morală.

Lato sensu, justiţia internaţională este realizată prin toate mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, dar, în primul rând, prin arbitraj. Arbitrajul, după cum se poate desprinde din parcursul lucrării, are ca obiect aplanarea conflictelor internaţionale, reglementarea litigiilor dintre state. Recurgerea la arbitrajul internaţional implică obligaţia părţilor de a se supune hotărârii arbitrale cu bună-credinţă.

În problemele cu caracter juridic şi, în primul rând, în problemele interpretării sau aplicării tratatelor internaţionale, arbitrajul este considerat ca un mijloc eficace şi, în acelaşi timp, echitabil pentru reglementarea diferendelor nesoluţionate prin tratative, bune oficii, mediere, anchetă sau conciliere.

Având în vedere toate acestea apreciem că este foarte potrivit să se recurgă întotdeauna la o cale paşnică de soluţionare a diferendelor internaţionale şi, de ce nu, la procedura arbitrală asupra căreia ne-am oprit în detaliu în cadrul lucrării de faţă.

Ideea unei colaborări internaţionale între grupurile organizate şi paralel cu ea, ideea înlocuirii recursului la forţă cu reglementarea paşnică a conflictelor, aparţine şi îşi are originile încă din antichitate. Ea provine din constatarea experienţei că rezultatele războiului şi ale victoriei sunt supuse sacrificiilor, ororilor şi, până la urmă, inutilităţii. “Securitatea şi egalitatea nu pot fi obţinute decât prin constituirea unei organizaţii sociale, analogă aceleia a statelor, sau federaţiilor de state, sau cel puţin apropiindu-se în liniile sale mari” . De aici provine ideea relaţiilor internaţionale ca şi eforturile de pacificare, din cele mai vechi timpuri, până astăzi.

Chiar dacă însă, antichitatea a cunoscut relaţiile internaţionale, nu înseamnă că ea a cunoscut dreptul internaţional, în sensul modern. Relaţiile internaţionale pe care le-a cunoscut antichitatea nu puteau alcătui un drept internaţional în sensul modern al noţiunii deoarece, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, acesta se bazează pe două principii:

1. unitatea genului omenesc şi

2. nu poate fi drept internaţional, acolo unde nu este cunoaşterea unui minim de legi comune. Cu toate acestea însă, în aceeaşi perioadă, în antichitatea greacă se putea vorbi despre un drept care domina raporturile dintre micile state elene. Astfel, în această epocă întâlnim la greci Amficţioniile, asociaţii de state suverane, care se ocupau de interesele comune ale confederaţiei elene, având printre atribuţiile lor esenţiale şi pe acelea de a se ocupa de respectul dreptului ginţilor, de a reprima violarea dreptului şi de a îndepărta acolo unde era posibil, prin mediere, conflictele. Amficţionia era o instituţie religioasă şi cu acest titlu de tribunal religios, prin consiliile lor, Amficţioniile exercitau un fel de supremă justiţie de pace şi conciliaţiune. Vechile scrieri ne demonstrau că grecii au cunoscut arbitrajul. În acest sens, potrivit scrierilor lui Tucidide: „este o crimă de a trata ca duşman, pe acela care este gata de a accepta un arbitru”.

De asemenea, încă din 1912, Raeder afirma: „nu erau în lumea greacă garanţii mai serioase, că părţile s-ar înclina înaintea judecăţii, după cum nu sunt nici în epoca noastră”.

Aşadar, în acea vreme se conta pe conştiinţa juridică generală şi pe sentimentul de responsabilitate morală.

Lato sensu, justiţia internaţională este realizată prin toate mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, dar, în primul rând, prin arbitraj şi prin apelarea la instituţiile jurisdicţionale internaţionale (Curtea Internaţională de Justiţie, spre exemplu)

Evoluţia rapidă a dreptului internaţional contemporan în perioada de după cel de-al doilea război mondial, oglindeşte transformările substanţiale ale societăţii internaţionale, de colonizare, abolire a colonialismului şi multiplicarea numărului de state ca subiecte principale ale dreptului internaţional.

Apariţia societăţii de tip bipolar – numită perioada „Războiului Rece” – caracterizată prin existenţa a două tabere aflate într-un conflict tacit, pe de o parte ţările occidentale şi de cealaltă URSS, şi sateliţii acestora, au creat o stare de tensiune, infirmând existenţa unei coexistenţe paşnice, potrivit căreia statele cu sisteme politice şi economice diferite ar putea coopera pozitiv între ele. Această ordine mondială s-a schimbat odată cu destrămarea sistemului comunist pe continentul european, fapt ce a deschis perspective noi pentru o societate internaţională multipolară, în care vechile state au prins noi contururi şi naţiunile şi-au afirmat dreptul la libertate şi suveranitate.

Frustrările sociale şi economice, vechile tensiuni între naţiunile diferite ce intrau în componenţa aceluiaşi stat, precum şi dorinţa de eliberare de sub sistemul comunist devenit asupritor, a determinat impresionante evenimente ce au dus la dispariţia unor state şi apariţia altora noi, însoţite, de obicei, de trecerea de la comunism la sisteme politice democratice.

În mod inevitabil, aceste schimbări generează încă conflicte armate în diferite părţi ale lumii. Exemplul cel mai concret ar fi ciocnirile armate din Orientul Mijlociu, unde la baza conflictului nu este doar revendicarea teritorială, ci şi profunde motive ideologice, religioase sau etnice, ce fac găsirea unor noi căi de încheiere a acestuia, extrem de dificilă şi improbabil de a se realiza în viitorul apropiat.

O altă zonă sensibilă este în Europa, zona balcanică, zguduită de schimbări de configurare teritorială, sisteme politice, dar şi de confruntări sângeroase ce au însoţit şi au urmat după acestea, exemplul cel mai recent şi problematic fiind războiul iugoslav ce a pus în discuţie sensul democraţiei, situând-o între cetăţenie şi apartenenţă etnică, raportând-o la unicitatea sau multitudinea factorilor de rasă, natură ideologică, culturală, etnică, religioasă.

Astfel, Modificările de teritoriu contemporane sunt expresia unor probleme moderne şi parţial nerezolvate, a unei lumi în continuă mişcare, ce încearcă să-şi însuşească realitatea creată cu multe frământări şi să se adapteze la noutatea societăţii moderne, de cele mai multe ori imprevizibilă.

Conflicte armate continuă să îşi facă apariţia, generate de o varietate de cauze: structuri inadecvate politice faţă de colapsul în care se află unele state, eşecul în transferarea fără violenţă a puterii, populaţie minoritară nemulţumită cu statutul ei în unele state şi care ţin sau nu seama de graniţele legale, competiţie pentru resursele necesare traiului între populaţiile sărace ale Planetei etc.

Aceste cauze duc la o „fertilitate” crescută a situaţiilor de conflict în şi între statele lumii. Violenţa este alimentată de un mare număr de arme care pot fi procurate aproape în orice colţ al lumii.

Rezultatul este suferinţa umană – de obicei la o scară mare, ameninţări la adresa păcii şi securităţii mondiale, distrugerea a vieţii economice şi sociale a unor întregi naţiuni. Multe din conflictele din ziua de astăzi pot apărea ca depărtate celor care nu se află în linia frontului.

Dar naţiunile lumii îşi dau seama de riscul pe care îl implică inacţiunea. Eşecul în prevenirea sau măcar izolarea conflictelor poate duce la acutizarea lor şi la implicarea a mai multor „actori”. Istoria destul de recentă arată cum un conflict între fracţiunile dintr-un stat poate duce la destabilizarea unei întregi regiuni geografice. Puţine din conflictele contemporane pot fi considerate locale.

De obicei ele generează probleme mult mai mari – cum ar fi traficul ilegal de arme, de droguri, terorismul, refugiaţi, atingeri grave aduse mediului – ale căror consecinţe sunt simţite mult mai departe decât zona de conflict.

Operaţiunile ONU de menţinere a păcii, care au la baza lor peste o jumătate de secol de experienţă, sunt o unealtă indispensabilă în aceste cazuri.

Legitimitatea şi universalitatea lor sunt unice, bazându-se în acest sens pe caracterul dat acţiunilor de organizaţia care le furnizează şi care cuprinde 158 de ţări. Operaţiunile de menţinere a păcii pot izbândi acolo unde alt tip de acţiuni au dat greş.

Strategia europeană de securitate şi toate celelalte instrumente direct relaţionate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată şi sprijinită cu mijloace şi eforturi proprii.

Cunoscând toate aceste aspecte, credem că pot fi desprinse câteva concluzii:

1. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-şi asume şi responsabilităţi strategice globale. În cooperare cu NATO, Uniunea Europeană trebuie să-şi consolideze cadrul instituţional şi operaţional pentru a răspunde adecvat crizelor şi conflictelor regionale.

2. Viitorul politicii europene de securitate şi apărare (PESA) depinde în mare măsură de acordul celor 27 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal: o percepţie comună asupra ameninţărilor la adresa securităţii; voinţă politică pentru a aplica în mod punctual şi coerent instrumentele diplomatice, economice şi de gestionare a crizelor; îmbunătăţirea capabilităţilor civile şi militare existente.

3. Probabil că Uniunea Europeană nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienţa sa în domeniile non-militare, precum comerţ extern, dezvoltare, politica privind mediul, cooperare în domeniul poliţiei, justiţiei şi informaţiilor, politica de imigrare şi diplomaţie multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea ameninţărilor tot mai mult non-militare.

4. Proiecţia securităţii şi stabilităţii dincolo de graniţele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice şi, în ultimă instanţă, militare, reprezintă o iniţiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. Totuşi, câteva semne de întrebare persistă, şi anume: rămâne PESA un instrument de stabilizare a periferiei Europei sau ar trebui extins la scară globală?, Ce misiune dintre categoria celor de tip „Petersberg” ar trebui să aibă prioritate (cele de gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict sau cele de impunere a păcii)? etc. Probabil că viitoarele realităţi şi necesităţi ale lumii contemporane vor răspunde la aceste întrebări.

5. Divergenţele Statele Unite ale Americii – Marea Britanie versus Germania - Franţa impietează asupra procesului de edificare a politicii de securitate şi apărare europene.

6. În perspectivă este de aşteptat că PESA să evolueze în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind subsidiară celei europene.

7. Adoptarea unei Carte Albe a Securităţii şi Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE. Astfel vom şti ce resurse vor fi necesare în funcţie de ameninţările militare cu care se va confrunta Europa în următorii ani. Este nevoie de o voinţă politică mai mare şi o adaptare mai eficientă a procedurilor naţionale la cele europene.

8. Constrângerile impuse de resurse cer o abordare mai integrată a apărării. Astfel sunt necesare:

 dezvoltarea unor planuri compatibile ale ţărilor europene în ceea ce priveşte nevoile de apărare, doctrinele militare şi capabilităţile militare necesare acestora;

 cooperare mai strânsă în domeniile cercetării, dezvoltării şi achiziţiilor capabilităţilor militare ce se consideră a avea prioritate;

 dezvoltarea capabilităţilor naţionale în ceea ce priveşte antrenamentul, sprijinul şi găzduirea unităţilor naţionale şi multinaţionale. De asemenea, specializarea unor ţări în dezvoltarea capabilităţilor de nişă poate avea un grad mai mare de importanţă în cadrul securităţii colective.

9. Strategia de Securitate Europeană prevede că ţările învecinate, candidaţii sau partenerii Uniunii Europene se pot implica în politici sau operaţii PESA. România poate avea un aport semnificativ în cadrul operaţiilor comune, ţinând cont de experienţa acumulată în misiunile din spaţiul fostei Iugoslavii sau din teatre precum cele din Afganistan şi Irak.

10. Politica externă a Uniunii Europene e multifuncţională şi se constituie, în principal, din intervenţii civile şi militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilităţile militare ale Uniunii Europene sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătăţire a acestor capabilităţi prin furnizarea de forţe, echipamente şi pregătire la Forţa de Reacţie Rapidă a UE. De asemenea, ţara noastră poate avea contribuţii semnificative la capabilităţile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a ameninţărilor şi la eventualele iniţiative diplomatice.

Dreptul la identitate şi la cultură proprie se bazează, pe dreptul fundamental la existenţă şi dezvoltare a fiinţei umane. Drepturile specifice ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, constituind o parte integrantă a drepturilor omului, sunt individuale, dar adeseori au şi o dimensiune colectivă, neputând fi interpretate ca privilegii ale unei populaţii faţă de alta, sau ca „renunţări sau concesii” din partea etniei titulare. Important de reţinut este faptul că existenţa în sine a drepturilor politice acordate de către etnicii majoritari minorităţilor naţionale nu depind de voinţa celor dintâi, care pot stabilii doar volumul şi întinderea drepturilor recunoscute celor din urmă.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a problemelor interetnice, protecţia internaţională a minorităţilor naţionale, cunoaşte mai multe modele principale: protecţia intereselor etnice de către statul federal, cum este cazul Elveţiei, Belgiei, Finlandei, situaţie în care respectivele comunităţi îşi pierd calitatea de minorităţii; garantarea protecţiei drepturilor universale ale omului de către stat, accentul punându-se pe cetăţenie, acest model fiind larg acceptat în societăţile occidentale, şi, nu în ultimul rând, garantarea drepturilor şi persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, prin crearea unui cadru legislativ adecvat, modelul fiind propriu Europei Centrale şi de Est.

Deşi aceste modele diferă de la stat la stat, ele întrunesc şi unele puncte convergente, precum necesitatea garantării unei protecţii uniforme şi care să satisfacă nevoile diverse ale diferitelor minorităţi.

Dezvoltarea standardelor europene privind protecţia minorităţilor naţionale cunoaşte o deosebită complexitate deoarece noile democraţii din ţările central şi est europene sunt foarte sensibile la suveranitatea lor, şi, totodată, resentimentare faţă de unele situaţii de ordin istoric. Pe de altă parte, statele occidentale, nu manifestă o indulgenţă suficientă, capabilă să înlăture tensiunile interetnice tot mai simţite, în contextul valului imigraţionist.

Problema imigranţilor aflaţi într-o continuă creştere numerică şi în căutarea unui statut care să le confere o poziţie cât mai aproape de cea de minoritate naţională, complică raporturile interetnice din ţări precum Italia, Marea Britanie sau Germania. Crearea unui drept pozitiv în domeniu, deşi contrar principiului universalităţii drepturilor omului, este mai real la nivelul regional, decât în cel european. Încurajatoare în acest sens sunt şi acordurile bilaterale sau multilaterale care au ca scop protecţia minorităţilor, cu condiţia ca acestea să nu creeze în interiorul aceluiaşi stat standarde duble pentru diferite minorităţi.

Aflarea unui echilibru just între revendicările minorităţilor şi cerinţele ca statul să rămână stabil şi unitar trebuie să se afle la baza elaborării unui concept optim de drepturi al minorităţilor naţionale în dreptul internaţional. În multe societăţi actuale mai subzistă prejudecăţi, conform cărora minorităţile constituie un element negativ în stat, şi care, nedepăşite încă în întregime, trebuie să fie substituite cu conştientizarea raportului cultural şi spiritual pe care minorităţile îl au în respectivele societăţi. Or, crearea unei societăţi multiculturale reprezintă un imperativ al vremurilor noastre. În toate aceste cazuri, statul va trebui să întreprindă măsurile care se impun, având un rol pe cât se poate de activ.

În prezent Uniunea Europeană reprezintă cel mai mare spaţiu comercial din lume care deţine peste 20% din volumul mondial de comerţ cu mărfuri. Din acest motiv, Comunitatea poate juca un rol proeminent în cadrul negocierilor internaţionale pentru liberalizarea comerţului mondial, sarcină extrem de importantă impusă prin Tratat: „prin constituirea uniunii vamale între statele membre, acestea îşi propun să contribuie, spre interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului sub toate aspectele, la eliminarea treptată a restricţiilor asupra comerţului internaţional şi la reducerea barierelor vamale”.

Mai mult, întrucât comerţul comunitar este dependent în mare măsură de comerţul internaţional - în mai mare măsură decât comerţul SUA, de exemplu - liberalizarea comercială a constituit unul dintre scopurile tradiţionale ale Uniunii. Acest obiectiv general a fost urmărit atât din punct de vedere multilateral - mai întâi în cadrul GATT, iar în prezent în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) - prin intermediul acordurilor regionale, cât şi în cadrul relaţiilor bilaterale cu terţe ţări.

Comunitatea este singura entitate responsabilă cu politica comercială. Într-unul din primele articole ale Tratatului se prevede că, în vederea îndeplinirii sarcinilor Comunităţii, activităţile acesteia vor include „o politică comercială comună”.

Apoi, se afirmă că uniunea vamală constituie unul dintre fundamentele Comunităţii, ea implicând interzicerea în interiorul Comunităţii a tuturor taxelor vamale la import şi a tuturor taxelor cu efect echivalent, precum şi „adoptarea de tarife vamale comune în relaţiile cu terţe ţări”.

Eliminarea tarifelor vamale interne impune adoptarea de tarife vamale comune cu privire la ţările terţe, fără de care comerţul va fi deviat către statele membre care practică cele mai scăzute tarife. Mai mult, tarifele comune reprezintă unul dintre instrumentele principale ale politicii comerciale, mai precis ale relaţiilor comerciale cu ţările terţe. Întrucât tarifele vamale externe trebuiau să fie „comune”, însă şi politica comercială trebuia să constituie o politică comună a celor 15 state membre. Iar Tratatul prevede că „politica comercială comună va fi fundamentată pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte: nivelul tarifelor, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de export şi măsurile de protecţie comercială, cum sunt cele luate în cazurile de dumping sau de subvenţionare”. Din acest motiv, politica comercială a fost transferată prin Tratat din sfera naţională în competenţa Comunităţii.

Din păcate, această probă nu a fost încă pe deplin acceptată de către toate guvernele întrucât politica comercială face parte din domeniul general al relaţiilor externe, domeniu rezervat până de curând exclusiv statelor membre. Teoretic, nu mai există măsuri naţionale de politică comercială, în realitate însă, cu autorizare din partea Comunităţii, se pot lua astfel de măsuri. În mod cert, această situaţie dăunează aplicării unei politici coerente cu privire la ţările terţe, chiar dacă se limitează numai la aspectele comerciale.

De aceea, s-a sperat că prevederile Tratatului de la Maastricht, care stabilesc şi definesc conţinutul politicii externe şi de securitate comuna‚ vor „comunitariza” întregul spectru ale relaţiilor cu ţările terţe. Încă de la început s-a acceptat faptul că tarifele vamale pot fi modificate numai de către Comunitate.

Totuşi, modificarea nivelului tarifelor şi încheierea acordurilor tarifare trebuie să se bazeze pe principii uniforme. Tratatul prevede două tipuri de proceduri: aşa-numitele modificări „autonome” - în cadrul cărora Comunitatea acţionează singură, dar care au devenit impracticabile de vreme ce majoritatea taxelor au fost „consolidate” în cadrul OMC - şi procedurile ce decurg din acordurile cu terţe ţări.

Aceste acorduri sunt negociate de către Comisie în baza mandatului primit din partea Consiliului (în urma propunerii venite de la Comisie), fiind încheiate de către acesta din urmă.

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări – intitulată „Rolul organelor externe ale statelor în menţinerea relaţiilor dintre state”, se poate spune că lucrarea a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor dreptului internaţional dar şi a structurii instituţionale interne a statului, toate menite să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi. Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă.

Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Oricum însă, diplomatul trebuie să fie de partea statului său, de la care are mandat şi căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde; şi, dacă reuşeşte să promoveze un interes, aceasta înseamnă că el a înţeles nu numai cum să acţioneze, dar şi de ce a trebuit astfel acţionat.

În consecinţă, diplomatul este chemat să reprezinte ţara şi să apere interesele poporului său, fără de care nici misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenţă; şi, dacă nu reuşeşte să facă să triumfe drepturile legitime ale celor care l-au mandatat, să stabilească o colaborare de durată între state, nu doar efemeră, aceasta s-ar putea întâmpla şi datorită faptului că el nu a luat în considerare drepturile egale ale partenerului, care, ca şi el, are un mandat şi un stăpân în propriul său popor…

Potrivit dreptului internaţional public, orice entitate care posedă personalitate juridică internaţională constituie o persoană juridică internaţională. Aceasta participă la raporturile juridice reglementate de dreptul internaţional şi are, ca atare, calitatea de subiect de drept internaţional.

Aşadar, au calitatea de subiect de drept internaţional acele entităţi participante la viaţa internaţională, cu aptitudinea de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice aferente.

Subiectul de drept internaţional este titularul de drepturi şi de obligaţii internaţionale, participant la relaţiile reglementate de normele dreptului internaţional. Beneficiază de această calitate de subiect al dreptului internaţional statele, precum şi, în anumite condiţii, organizaţiile internaţionale, beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru independenţa lor naţională.