Identificarea criminalistica

În literatura de specialitate contemporană se întâlnesc numeroase titluri de studii, articole şi comunicări ştiinţifice consacrate interpretării urmelor de toate categoriile. Multe dintre acestea se referă şi la urmele de sânge. Astfel, deşi în trecut interpretarea urmelor de sânge a fost neglijată, totuşi, interesul pentru acest domeniu al criminalisticii a crescut simţitor începând din anul 1955, când Dr. Paul Kirk, cunoscut criminalist american, a prezentat mărturia sa bazată pe urmele de sânge, în procesul intentat de statul Ohio lui Samuel Sheppard, prin care a stabilit poziţia relativă a atacatorului faţă de victimă în momentul administrării loviturii.

Necesitatea de a stabili tipul şi sistemul unei arme de foc pe baza unui glonţ tras, a unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracţiuni la care infractorul a folosit o armă de foc. Aceasta este cu atât mai important cu cât anumite concluzii referitoare la tipul şi la sistemul armei pot constitui un indiciu deosebit de valoros pentru formarea cercului de bănuiţi .

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu, poate dispune efectuarea unei expertize în cazurile în care pentru lămurirea unor împrejurări sau fapte se cer cunoştinţe de specialitate. În cazurile infracţiunilor produse în urma folosirii armelor de foc se va dispune o expertiză criminalistică făcută de experţi în balistică judiciară.

Expertiza balistică judiciară este una dintre cele mai complexe examinări la care sunt supuse armele de foc, muniţia şi urmele acestora, cât şi împrejurările legate de folosirea lor.

Expertiza balistică vizează două direcţii principale: pe de o parte, identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după urmele lăsate de tub şi pe glonţ, pe de altă parte, studierea urmelor principale şi secundare existente pe îmbrăcămintea şi corpul victimei, în scopul stabilirii direcţiei li distanţei de la care s-a tras.

Problema care se pune este aceea a valorii probatorii a expertizei balistice având în vedre că în legătură cu aspectul supus expertizării s-a pronunţat un specialist, având cunoştinţe ce depăşesc în domeniul respectiv pe cele ale organului judiciar.

Însă concluziile expertului nu sunt imperative, nici chiar atunci când toţi experţii au ajuns la aceleaşi concluzii, întrucât, potrivit legii, acest fel de probă nu are forţă doveditoare absolută, ci poate servi ca temei la soluţionarea cauzei numai dacă organul de urmărire penală s-a convins de exactitatea concluziilor emise. De aceea, concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca celelalte probe şi numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză.

Pe baza examinării multilaterale, complete şi obiective a tuturor probelor cauzei în ansamblul lor, organul de urmărire penală va da soluţia, conducându-se după lege şi potrivit convingerii sale intime.

Trebuie reţinut, însă, faptul că expertiza nu este un mijloc de probă ca celelalte, întrucât fundamentul său ştiinţific îi conferă o trăsătură specială, ce obligă organul de urmărire penală, în cazul în care nu îşi însuşeşte concluziile acesteia, să-şi motiveze într-un mod deosebit dezacordul.

Începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Necesitatea rezolvării unor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului şi a instrumentului vulnerant a determinant elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu.

Înfiinţarea la 20 decembrie 1893 a Institutului de medicină-legală din Bucureşti de către prof. Mina Minovici a constituit o veritabilă premieră mondială, care a stârnit admiraţia şi chiar invidia unor somităţi ale vremii, cum ar fi P. Brouardel şi B. Balthazard din Paris, S. Ottolenghi din Roma, F. Strassmann din Berlin, F. Djan din Ankara etc. Pe bună dreptate ca întemeietori ai criminalisticii româneşti pot fi consideraţi cei trei fraţi Minovici.

Printre primii aderenţi la sistemul de identificare a lui A. Bertillon, bazat pe măsurători antropometrice, se numără şi Mina Minovici, care la 15 martie 1892 a înfiinţat serviciul antropometric ce a funcţionat ca unitate a ministerului justiţiei. Servicii similare au existat în Franţa în 1879, în Anglia în 1891, în Germania şi Argentina în 1893, în Olanda din 1894, în Austria şi Bulgaria din 1895.

Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la conformaţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului şi sprâncenelor, culoarea feţei şi semnele particulare.

„Tratatul complet de medicină legală” (1929-1930) va sintetiza întreaga activitate a profesorului Mina Minovici. Acest material rămâne şi astăzi de referinţă în domeniu. Andrei Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie din 1892 şi până în 1914, va introduce dactiloscopia ca metodă de bază în identificare. Valentin Sava va impune ca fiecare arest preventiv sau penitenciar să completeze arhiva cu fişele tuturor deţinuţilor.

În 1934 ia naştere „Societatea română de grafologie”, având două secţii: psihologie grafică care, după moartea lui Ştefan Minovici, a fost condusă de C. I. Parhon.

Între 1946 şi 1957 în cadrul Institutului medico-legal a funcţionat „Corpul experţilor grafici” al cărui preşedinte a fost Aurel Boia .

În 1943 se înfiinţează Serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de criminalistică al Prefecturii Capitalei, la care se organizează un cazier monodactilar şi palmar şi un cazier decadactilar al infractorilor din Bucureşti, arhiva judiciară şi cartotecile modus-operandi, precum şi atelierele fotografice şi de confecţionare a mulajelor.

După 1944 serviciul ia o mare amploare, când se realizează nu numai descoperirea infractorilor cu ajutorul fişelor dactiloscopice, dar şi identificarea urmelor după proiectilele şi tuburile de cartuş ridicate de la locul săvârşirii unei crime.

Pentru probleme de criminalistică cu profil medico-legal funcţionează Laboratorul de biocriminalistică al Institutului medico-legal „Prof. Dr. Mina Minovici”, care se ocupă cu traseologie lezională, balistică şi dactiloscopie, ultima aplicată la identificarea cadavrelor şi persoanelor.

Pentru aflarea adevărului, toate organele care au atribuţii de cercetare penală se preocupă şi trebuie în continuare să se preocupe într-o măsură din ce în ce mai mare de perfecţionarea aplicării mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice şi a celor mai adecvate metode tactico-penale, să ia măsuri pentru aplicarea strictă a tuturor dispoziţiilor legale care garantează drepturile procesuale şi libertăţile cetăţenilor. În condiţiile etapei actuale de dezvoltare a gândirii şi cunoaşterii ştiinţifice, marcată prin procesul profund şi rapid de transformare a ştiinţei într-o veritabilă forţă hotărâtoare a progresului umanităţii, se impune cu necesitate situarea pe baze real ştiinţifice şi a întregii activităţi de cercetare penală. Revoluţia tehnico-ştiinţifică, ca manifestare a spiritului uman contemporan, exercită o influenţă atât de puternică şi de complexă încât nu poate să nu se răsfrângă şi asupra stilului de muncă al organelor judiciare, de la care se cere în primul rând acoperire ştiinţifică.

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, obiectele ce conţin sau poartă urme ale infracţiunii, înscrisurile ori valorile care constituie astfel de mijloace trebuie să fie, nu numai descoperite şi cercetate de organele de urmărire penală, dar şi păstrate până la soluţionarea cauzei.

Acesta pe de o parte, pentru a da posibilitatea celor interesaţi să poată lua cunoştinţă de materialul probator din fiecare cauză, iar pe de altă parte, administrarea probelor în faţa instanţei de judecată să se poată face cu ajutorul acestui material.

Pentru realizarea acestui scop, legea procesual penală a prevăzut şi activităţile menite să conducă la descoperirea şi ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloace de probă, cunoscute de organul de urmărire penală, precum şi la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului.

Printre acestea se numără şi percheziţia. Potrivit legii ‚ percheziţia este activitatea de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în căutarea - asupra unei persoane, în locuinţa sau la locul ei de muncă, ori în localurile deschise publicului - a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a cauzelor penale.

Observăm că, pentru efectuarea acestui act procedural legea prevede existenţa uneia din situaţiile cu caracter de cerinţe substanţiale: când există sau se presupune în mod întemeiat că ar exista un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă şi care s-ar afla în posesia unei persoane fizice sau juridice , sau când recurgerea la procedeul percheziţiei este necesară pentru descoperirea şi strângerea mijloacelor de probă.

Apărarea avutului public şi privat, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a ordinii de drept se realizează de către organele abilitate ale statului, în mod continuu, prin forme şi metode diversificate. În centrul preocupărilor ştiinţei criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului material în procesul penal, se găseşte activitatea de identificare a persoanelor, obiectelor sau fenomenelor aflate în legătură directă cauzală cu faptele incriminate de legea penală.

Deci stabilirea identităţii persoanelor, obiectelor şi fenomenelor, descoperirea şi prinderea infractorilor, probarea activităţilor infracţionale, particularizează la necesităţile justiţiei această activitate, prin intermediul criminalisticii, imprimându-i trăsături specifice, determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecţilor unei cauze penale, fie activi, fie pasivi.

Exigenţele aplicării realizărilor ştiinţei şi tehnicii în cercetarea infracţiunilor, pentru aflarea adevărului material, se amplifică şi dobândesc noi valenţe atât în ceea ce priveşte rolul activ şi obiectiv al acestei ştiinţe, cât şi al metodelor şi mijloacelor folosite în activitatea de identificare a persoanelor ce au legătură cu o cauză penală aflată în cercetarea organelor judiciare.

Realizarea acestor obiective este demonstrată de preocupările ce vizează perfecţionarea metodelor de efectuare a cercetării la faţa locului, precum şi la folosirea unor mijloace moderne de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă. Intensificarea activităţii de cercetare ştiinţifică în acest domeniu a permis folosirea unei aparaturi, a unor metode şi mijloace moderne de examinare criminalistică de laborator, care au lărgit aria posibilităţilor de identificare a infractorilor, şi de dovedire a vinovăţiei lor.

Metode şi mijloace moderne cum sunt cele bazate pe electronică şi microelectronică, automatizare şi informatică, pe cercetarea urmelor şi corpurilor delicte în diferite radiaţii vizibile şi invizibile, microscopia electronică, spectrometria de absorbţie atomică, analiza prin activare cu neutroni, folosirea sistemului automat de stocare, codificare şi comparare a amprentelor digitale AFIS 2000, precum şi a calculatorului pentru realizarea portretului-robot de identificare a persoanelor se folosesc astăzi în mod curent cu rezultate semnificative în activitatea de identificare criminalistică.

Expertiza criminalistică poate să rezolve astăzi problemele privind identificarea persoanei nu numai după semnalmentele exterioare ale acesteia, ci şi după o serie de urme biologice rămase la locul faptei, dintre care amintim identificarea pe baza amprentei genetice folosind urmele de sânge. Din cele expuse rezultă că procesul identificării criminalistice, prin rezonanţa sa, deţine un loc bine conturat de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice.

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Cu alte cuvinte ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane sau obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire, prin care s-au comparat caracteristicile mai multor persoane sau obiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor.

Specificul identificării criminalistice este determinat de necesitatea descoperirii unor fapte sau situaţii cu valoare probantă, de unde şi obligativitatea desfăşurării numai în limitele stricte ale legii procesuale penale iar pe de altă parte de faptul că examinarea are un caracter retroactiv, fiind ulterioară săvârşirii infracţiunii.