Arestarea ca masura preventiva in procesul penal

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială de a cărei importanţă dreptul românesc este adânc pătruns, normele legale asigurând o consecventă realitate a acestora, iar organele judiciare având obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoarea la realizarea ei. Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului.

Acestea, după cum s-a arătat în doctrina contemporană, sunt drepturi subiective şi indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt înscrise şi garantate de norme având o deosebită valoare juridică (declaraţii de drepturi, constituţii, alte legi fundamentale).

Preocuparea pentru asigurarea libertăţii persoanei trece peste limitele teritoriale ale unui stat, motiv pentru care acest drept fundamental este ocrotit în mod special de foarte numeroase documente internaţionale. Importanţa acestor documente este atât de mare încât legislaţiile interne ale statelor care respectă drepturile şi libertăţile omului se aliniază de regulă la normele unanim admise pe plan internaţional. În acord cu această idee, Constituţia României înscrie regula că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi aplicate şi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. În completare, Legea fundamentală precizează că o adevărată garanţie a respectării tezei enunţate, că dacă există neconcordanţe între legile interne şi pactele ori tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaţionale.

Libertatea individuală este consacrată şi larg asigurată de numeroase dispoziţii pe care Constituţia le cuprinde în art. 23. În acest context se arată că reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi modalităţile indicate de lege. Art. 23 alin. 5 din Constituţie se referă la dreptul celui privat de libertate de a cunoaşte exact motivele măsurilor luate faţă de persoana sa. De aceea, se prevede că celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege motivele reţinerii sau arestării.

Cum orice măsură de prevenţie este legată de săvârşirea unei infracţiuni, învinuirea pentru care urmează să fie tras la răspundere penală i se aduce la cunoştinţă celui în cauză, în cel mai scurt timp, numai în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu. Principiile generale înscrise în art. 23 din Constituţie sunt preluate şi dezvoltate în Codul de procedură penală în art. 5 mai ales din punct de vedere al garantării libertăţii.

Pentru a evita posibilitatea unor abuzuri şi pentru a da dreptul persoanelor care consideră că faţă de ele s-a luat o măsură ilegală de privaţiune de libertate, legea permite celui interesat să se adreseze instanţei competente în tot cursul procesului penal. Orice persoană faţă de care s-a luat o astfel de măsură are dreptul în condiţiile prevăzute de lege, la repararea pagubei suferite.

Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege. Legea precizează că în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Acest principiu apare înscris şi în Constituţia României din anul 2003 care, în art. 23.

Tot astfel, potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte şi că dacă există neconcordanţe între acte internaţionale şi legislaţia internă, au prioritate reglementările de drept internaţional.

Pe lângă reglementarea de principiu, legea instituie şi anumite garanţii practice pentru respectarea libertăţii persoanei prin limitarea expresă a cazurilor în care se poate dispune privarea de libertate, prin repartizarea exactă a prerogativelor privării de libertate, stabilind competenţa organelor de cercetare, a procurorului şi a instanţei de judecată în acest sens (dacă reţinerea se poate dispune de organul de cercetare penală, arestarea preventivă intră în atribuţiile instanţei), şi prin controlul judiciar permanent care se poate efectua atât asupra legalităţii măsurilor luate, cât şi asupra locurilor de deţinere etc.

Infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă reprezintă o infracţiune de mare complexitate şi varietate pe care teoreticieni ca: Tanoviceanu, Dongoroz, Bulai, Filipaş, Mitrache, Nistoreanu, Dobrinoiu şi alţii au tratat-o în complexitatea ei încercând a-i reda importanţa şi aplicaţia, arbitrarul de care se face uz în multe cazuri, arbitrarul pe care aceşti coloşi ai doctrinei penale l-au incriminat şi dezavuat.

De altfel această infracţiune ar trebui să fie luată în colimator şi nu în sensul banalului ce caracterizează o societate bolnavă prin mentalităţile ei şi în modul de reacţie. În realitate această infracţiune nu reprezintă decât un subiect tabu, un subiect la care nu se face referire decât la ştirile serii, subiect care este evitat cu o spastică nonşalantă şi contestat pe motivul că „instituţiile statului nu greşesc niciodată”.

Nu de puţine ori drepturile conferite cetăţenilor sunt cu stricteţe „călcate în picioare”, reglementările privind relaţia individ-stat din diferitele coduri, constituţii, legi organice sau ordinare, hotărâri de guvern sau ordonanţe nefiind decât obiectul unor „panacee” administrate pe cale mentală individului care nu de puţine ori se vede ameninţat, stigmatizat, blazat, violat în drepturile pe care acelaşi stat i le conferă.

Lucrarea de faţă cuprinde Codul de procedură penală al României, actualizat 2009, cu ultimele modificări şi completări intervenite prin:

- Legea nr. 356/2006, publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006;

- O.U.G. nr. 60/2006, publicată în M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006;

- Legea nr. 79/2007, publicată în M. Of. nr. 225 din 2 aprilie 2007;

- O.U.G. nr. 31/2008, publicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008;

- Legea nr. 57/2008, publicată în M. Of. nr. 228 din 25 martie 2008;

- Legea nr. 8/2009, publicată în M. Of. nr. 105 din 20 februarie 2009;

- Legea nr. 195/2009, publicată în M. Of. nr. 365 din 1 iunie 2009.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Drept concluzii, am considerat interesant a polemiza asupra unei problematici iniţiate de alţi autori de specialitate, în sensul influenţei prevederilor constituţionale asupra măsurilor asigurătorii. Astfel, principiul consacrat în art. 41 alin. 2 Constituţie, potrivit căruia “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” a fost evaluat în mod diferit în doctrina şi jurisprudenţa ulterioară intrării în vigoare a noii legi fundamentale a României.

Câteva reflecţii asupra opiniilor exprimate sunt suficiente pentru a realiza influenţa pe care norma constituţională amintită a avut-o asupra reglementărilor juridice în vigoare. Cel mai larg câmp de manifestare a unei astfel de influenţe l-a constituit dreptul penal. Aici, norma constituţională a produs modificări structurale atât în sfera pedepselor, cât şi în sfera infracţiunilor contra patrimoniului . Consecinţe ale unor astfel de modificări sunt simţite, din ce în ce mai mult şi în domeniul dreptului procesual penal.

Astfel, Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile cerute de Codul Penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a statuat că stabilirea de condiţii diferenţiate, din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale.

Asemenea soluţii s-au pronunţat în cazul infracţiunii de abuz de încredere prevăzut în art. 213 Cod Penal şi de gestiune frauduloasă prevăzută în art. 214 Cod Penal (decizia nr. 177/1998, respectiv decizia nr. 5/1999). Cea mai elocventă manifestare a influenţei principiului oficialităţii asupra realizării eficiente a drepturilor părţii civile o reprezintă măsurile asigurătorii.

Dacă în procesul civil, raţiunea măsurilor asigurătorii constă în evitarea dispoziţiei sau a degradării bunului ce formează obiectul litigiului (în cazul acţiunilor reale), respectiv împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului (în cazul acţiunilor personale), context în care este de neimaginat luarea unor astfel de măsuri din oficiu de către instanţa de judecată, în procesul penal raţiunea unor astfel de măsuri este diferită, context în care, în anumite condiţii, se justifică luarea acestor măsuri din oficiu de către instanţa de judecată sau de către organul de urmărire penală. Astfel, potrivit art. 163 Cod Procedură Penală, măsurile asigurătorii sunt menite a garanta repararea efectivă a pagubelor produse prin infracţiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte pentru garantarea executării pedepsei amenzii penale.

Atunci când asemenea măsuri se iau în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, ele acţionează în scopul realizării acţiunii civile, imprimând acesteia unele dintre particularităţile care o caracterizează când ea se realizează în cadrul procesului penal. În acelaşi timp, în astfel de cazuri există o parte civilă, adică acţiunea civilă este declanşată şi susţinută de un anume subiect de drept.

Cu alte cuvinte, avem o constituire de parte civilă. În acest cadru se pune problema dacă este necesar ca pentru luarea măsurilor asigurătorii partea civilă, în declaraţia sa, să solicite expres şi luarea măsurilor asigurătorii.

Codul de procedură penală consacră măsurilor procesuale un titlu întreg, al IV-lea, structurat în două capitole: Capitolul I - "Măsurile preventive" şi Capitolul II- "Alte măsuri procesuale", în care se stabilesc condiţiile şi procedura luării măsurilor procesuale. Dispoziţiile art. 136 Codul de procedură penală, atunci când fixează categoriile măsurilor preventive - reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă - precizează că asemenea măsuri vor putea fi luate numai în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea. De altfel, fiecare din articolele care reglementează măsurile preventive pe lângă faptul că fixează cadrul, stabilesc în ce condiţii organele competente etc., care pot lua măsurile preventive - constituie în acelaşi timp garanţii în ce priveşte asigurarea libertăţii persoanei.