EBooks - Lucrari in format electronic

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice guvern european. Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale.

Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului.

Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală. Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari.

De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar.

În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale. Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc. Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu. Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns.

Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor.

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice sistem administrativ european.

Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale. Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului.

Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală. Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari.

De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar. În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale.

Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc. Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu.

Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns.

Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor.

Activitatea autorităţilor administrative se caracterizează ca o activitate cu caracter dinamic, care în permanenţă acţionează în scopul îndeplinirii unei cerinţe, unei nevoi umane, astfel că exercitarea unui control asupra îndeplinirii cu eficienţă a acestei activităţi apare ca necesar pentru desfăşurarea ei normală. Un prim efect direct şi imediat al controlului constă în stabilirea unei aprecieri de conformitate.

Dacă în aprecierea pe care o face organul de control rezultă concordanţa dintre activitatea administraţiei cu ceea ce este reglementat, înseamnă că aceasta funcţionează just. Punerea în evidenţă a neconcordanţelor produce efecte derivate al căror obiectiv este restabilirea conformităţii.

Practic, concluziile controlului sunt dezbătute în instituţia administrativă verificată, formulându-se obiecţiuni şi creându-se un climat de colaborare pentru stabilirea celor mai adecvate măsuri de îmbunătăţire a activităţii analizate.

De altfel, eficienţa activităţii de control depinde, în bună măsură, de valorificarea constatărilor efectuate. Un efect derivat al controlului constă în transmiterea constatărilor organului competent, cu scopul de a lua măsuri pentru remedierea deficienţelor semnalate. Un alt efect derivat al controlului îl constituie publicarea rezultatelor acestei activităţi. Această publicare poate avea scopul numai de a informa opinia publică.

O astfel de metodă face ca funcţionarii să se conformeze normelor de referinţă. Acţiunea autorului controlului pentru a restabili conformitatea constituie tot un efect derivat. Această acţiune are loc în caz de autocontrol sau control ierarhic, când constatându-se deficienţe organul de control le remediază din propria sa decizie. O atenţie insuficientă a organelor superioare faţă de rapoartele organelor de verificare, toleranţa faţă de erorile descoperite, micşorează acţiunea preventivă a controlului.

Astfel, se ajunge la extinderea aparatului de control, căutându-se o întărire a eficienţei sale prin sporirea numărului de verificări şi analize. Dar sporirea acţiunilor de control nu dă rezultatele dorite, iar în aceeaşi măsură, creşte şi indulgenţa faţă de lipsurile semnalate. Dacă controlul nu produce efecte, iar funcţionarii au convingerea că acesta este insuficient, cantitatea şi calitatea muncii în administraţia statului se diminuează. Întrucât controlul constituie o operaţie de conformitate, rezultatul său constă în aceea că administraţia se conformează normelor ce-i reglementează activitatea.

Trei raţiuni principale converg la atingerea acestui rezultat:

 raţiuni de eficienţă. Activitatea de control urmăreşte ca administraţia să funcţioneze în mod raţional şi eficient, ca un ansamblu unitar. Atrăgându-i atenţia asupra abaterilor constatate de la normele stabilite şi propunând soluţii pentru remedierea deficienţelor descoperite, controlul contribuie la funcţionarea în condiţii optime a administraţiei.

 raţiuni de legalitate. Controlul asupra activităţii organelor administrative asigură conformitatea muncii acestora cu cerinţele legalităţii. Respectând voinţa poporului, administraţia devine eficientă, deoarece acţionează în interesul general.

  raţiuni de legitimitate. O importantă funcţie a controlului este aceea că verifică în ce măsură administraţia transpune în viaţă concepţia politico-juridică a statului pentru a acţiona în cadrul legitimităţii.

Analiza unui studiu cu privire la „Noţiunea şi trăsăturile contenciosului administrativ” este actuală şi necesară dacă pornim de la premisa că prin intermediul acestui mecanism juridic se urmăreşte asigurarea realizării unor drepturi garantate de Constituţie, cum ar fi dreptul la liberul acces la justiţie, dreptul de petiţionare, de repunere în drepturi şi despăgubiri a persoanelor, în cazul în care ele se consideră lezate în drepturi în urma unor abuzuri comise de către autorităţile publice emitente prin adoptarea actelor administrative.

În sistemul nostru de drept, cadrul legal actual al contenciosului administrativ român îl regăsim în Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificată şi completată ulterior. Acest act normativ oferă tuturor cetăţenilor vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime, posibilitatea de a-şi apăra aceste drepturi în faţa instanţelor de contencios administrativ competente potrivit legii.

Pentru a-şi putea menţine obiectivele, organizaţiile în general, indiferent de natura şi mărimea lor, au fost obligate tot mai mult să facă faţă unor provocări de natură să le solicite capacitatea de a-şi asigura şi menţine succesul competiţional prin anticiparea evoluţiilor contextuale. În acest context, un rol important îl au strategiile şi politicile de personal, care nu reprezintă un scop în sine, ci se impun drept componente esenţiale ale managementului resurselor umane şi modalităţi manageriale majore de profesionalizare a acestuia.

În domeniul resurselor umane strategiile exprimă faptul că funcţiunea de personal adoptă o perspectivă mai largă şi o viziune dinamică asupra resurselor umane, asigurând integrarea cât mai deplină a acesteia cu celelalte funcţiuni ale organizaţiei şi desemnează ansamblul obiectivelor pe termen lung privind resursele umane, principalele modalităţi de realizare a acestora şi resursele alocate sau necesare, care asigură ca structura, valorile şi cultura organizaţiei, precum şi utilizarea personalului acesteia vor contribui la realizarea obiectivelor generale ale organizaţiei.

Problemele esenţiale care pot avea un impact deosebit asupra strategiilor din domeniul resurselor umane includ:

-  intenţiile de creştere, integrare, diversificare sau concentrare, precum şi de dezvoltare a pieţei/producţiei;

- propunerile privind creşterea competitivităţii sau a eficacităţii organizaţionale;

- necesitatea de a dezvolta o cultură mult mai pozitivă, orientată spre performanţă;

- alte imperative culturale ale managementului, asociate cu schimbările în filosofia organizaţiei;

 - alţi factori de mediu extern care pot avea influenţă asupra organizaţiei.

Datorită caracterului deosebit de complex al strategiilor, numeroşi specialişti sugerează unele aspecte care trebuie avute în vedere la formularea strategiilor din domeniu, astfel:

- în cadrul unei organizaţii nu există o singură strategie în domeniul resurselor umane;

- strategia globală a organizaţiei poate avea o influenţă importantă asupra strategiilor din domeniul resurselor umane, însă aceasta constituie numai unul din factori;

- implicit sau explicit, factorii care influenţează strategiile din domeniul resurselor umane evidenţiază o serie de negocieri şi compromisuri istorice;

- ca răspuns la schimbările sau evoluţiile contextuale, managementul poate sa încerce să schimbe semnificativ modelele istorice ale strategiilor din domeniul resurselor umane, dar nu toate conducerile vor răspunde în acelaşi mod sau cu aceeaşi eficacitate.

Politicile în domeniul resurselor umane reprezintă o problema cheie deosebit de importantă şi mereu actuală pentru asigurarea competitivităţii şi succesului oricărei organizaţii.

Politicile de personal au un orizont mai redus de timp, un grad de detaliere mai pronunţat şi cuprind elemente suplimentare fata de strategiile de personal, în special un caracter operaţional, ceea ce înseamnă că politicile nu reprezintă simple concretizări ale strategiilor de personal. Politicile în acest domeniu se modifică continuu datorită schimbărilor contextuale.

În ceea ce priveşte definirea lor, nu exista un punct de vedere unanim acceptat, existând diferite formulări atribuite politicilor de personal, ca de exemplu:

- definesc modul în care organizaţia îşi îndeplineşte responsabilitatea ei socială faţă de angajaţi şi descrie atitudinea organizaţiei faţă de aceştia;

-  sunt o expresie a valorilor şi convingerilor organizaţiei în legătura cu funcţiunea de resurse umane;

-  exprimă declaraţii oficiale ale filosofiei organizaţiei şi ale valorilor acesteia; definesc filosofiile şi valorile organizaţiei referitoare la modul în care trebuie sa fie trataţi angajaţii;

- din acestea trebuie sa derive principiile pe baza cărora managerii acţionează în probleme de personal;

- reprezintă un ansamblu de concepţii şi comportamente specifice rezolvării problemelor majore din domeniul resurselor umane;

- redau ansamblul de atitudini, de intenţii, de orientări şi de direcţii majore privind practicile manageriale deja consimţite în domeniul recrutării, menţinerii şi dezvoltării resurselor umane;

- reprezintă măsurile adoptate de firmă în modul de organizare şi utilizare a resurselor umane.

Vechii greci asociau perfecţiunea estetică cu sfera datorită faptului că toate punctele de pe suprafaţa ei sunt egal distanţate faţă de centru. Egalitatea era deci considerată drept măsură a perfecţiunii, etalon chiar şi în materie de frumuseţe. Vast domeniu de aplicabilitate pentru o noţiune cameleonică ce transgresează cu multă naturaleţe mai multe discipline de studiu: de la egalitatea algebrică şi identitatea geometrică în matematică, la egalitatea cantitativă şi teoria relativităţii în fizică şi până la egalitatea-echitate pe tărâmul ştiinţelor sociale! Nu e mai puţin adevărat însă că egalitatea însăşi este un concept extrem de vast şi de complex .

Secolul al XX-lea a fost martorul răspândirii ideii de democraţie din sfera politica înspre cele mai multe domenii ale vieţii sociale.

Credinţa că oamenii sunt egali în demnitate şi drepturi a fost întărită de instituţiile societăţii de masă, în special de industria de divertisment, care dezvoltă capacitatea persoanei obişnuite de a se pune pe sine în locul altora şi de a privi viaţa aşa cum ar privi-o ei. Dezvoltarea empatiei este de o importanţă crucială, atât pentru recunoaşterea discriminării, cât şi pentru încercările de a o reduce, în cadrul acestei mişcări fundamentate pe sentiment, ideea de discriminare a ajuns să fie folosită din ce în ce mai mult, începând din anii '50, pentru a desemna o acţiune sau o practică ce contestă egalitatea tratamentului, putând fi pusă aşadar sub semnul întrebării. Cei privaţi de tratament egal au deseori un sentiment mai pronunţat de supărare decât pot estima vreodată cei ce nu trec prin asemenea experienţe.

Astfel, este foarte probabil că apelurile la ajutor pentru eliminarea discriminării vor continua sa provoace câteva decenii de acum încolo reacţii emoţionale de tipul simpatiei sau al exasperării . Egalitatea este în acelaşi timp cea mai naturală dar şi cea mai himerică dintre noţiunile cu care operează ştiinţele sociale normative, parcursul său istoric dovedind din plin aceste atribute.

Dacă iniţial egalitatea era conţinută în interiorul ierarhiilor specifice societăţilor organizate în caste, ulterior a evoluat până la a conţine ea însăşi inegalităţile inerente societăţilor moderne, egalitare. Cele de mai sus sunt valabile şi dacă sunt privite din perspectiva problematicii egalităţii de şanse şi tratament în administraţie din perspectiva realităţilor existente în acest domeniu în Uniunea Europeană şi a schimbărilor produse în cadrul legislaţiei naţionale prin adoptarea acquis-ului comunitar.

După cum am arătat în cadrul lucrării, Uniunea Europeană, deşi având competenţe restrânse în cadrul politicii sociale, a profitat de puterile sale în domeniul libertăţii de circulaţie pentru a institui un cadru modern şi cât mai adecvat pentru protejarea egalităţii de şanse şi de tratament atât în cazul angajaţilor din domeniul public cât şi al celor din domeniul privat.

Cum administraţia, atât la nivelul Uniunii cât şi a statelor componente, cuprinde de fapt oameni, cu toate încercările de a i se da o faţă impersonală, are caracteristicile acestora, cu părţile lor bune şi mai puţin bune. Astfel, este de un deosebit interes practic pentru buna sa funcţionare a se încerca o reglementare cât mai bine balansată a problematicii egalităţii de şanse şi tratament.

Referitor la bugetul public, trebuie reţinut că, dacă nici o gestiune sau economie privată nu se poate conduce fără un act de echilibrare a cheltuielilor cu veniturile, cu atât mai mult economia publică, nefiind un scop în sine, ci un mijloc pentru satisfacerea trebuinţelor colective, are nevoie de un program care să prevadă veniturile necesare pentru satisfacerea nevoilor colective. În acest sens în cadrul finanţelor publice ale statului, ansamblul obligaţiilor pecuniare pretinse cetăţenilor ca impozite şi taxe este limitat la trebuinţele de cheltuieli publice, cu ajutorul procedeului financiar al bugetului statului. Aceasta demonstrează necesitatea şi însemnătatea bugetului statului ca procedeu tehnico-financiar de stabilire şi coordonare a veniturilor cu cheltuielile din fiecare an sau perioadă de timp programată.

 Un studiu având ca analiză bugetul şi procedura bugetară în România şi Uniunea Europeană este de actualitate în condiţiile de faţă, când observăm că economia globală, intrată în anul 2008 în cea mai mare criză economică după marea recesiune din anul 1930, a afectat atât ţările dezvoltate, cât şi ţările emergente, demonstrând gradul de interdependenţă a economiilor lumii. Aceste situaţii nefavorabile sub aspect economic s-au propagat şi în România începând cu sfârşitul anului 2008 şi continuă şi la acest mijloc de an 2012.

Marele pariu pe care l-a pus Uniunea Europeană este acela că oportunităţile economice ale euro depăşesc ca importantă riscurile implicate de şocurile economice şi discordia politică. Din păcate, acesta este un pariu al cărui rezultat nu va fi stabilit decât, poate, la sfârşitul acestei perioade de criză economică mondială. 

Structurat pe parcursul a patru capitole studiul vizează analiza detaliată a contenciosului administrativ, cu privire specială asupra noţiunii şi categoriilor de contencios administrativ. Analiza unei astfel de teme este actuală şi necesară dacă pornim de la premisa că prin intermediul acestui mecanism juridic se urmăreşte asigurarea realizării unor drepturi garantate de Constituţie, cum ar fi dreptul la liberul acces la justiţie, dreptul de petiţionare, de repunere în drepturi şi despăgubiri a persoanelor, în cazul în care ele se consideră lezate în drepturi în urma unor abuzuri comise de către autorităţile publice emitente prin adoptarea actelor administrative.