EBooks - Lucrari in format electronic

Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită socială iar scopul instituţiei răspunderii este să ghideze şi să determine comportamentul în conformitate cu o asemenea regulă de conduită. Noţiunea de răspundere nu aparţine în exclusivitate dreptului, deoarece, prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele normelor juridice, fiind în acest sens o instituţie specifică societăţii omeneşti ca atare.

Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de drept, întrucât ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civilă şi morală şi prin aceasta ea dă expresie, în domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabilind în acelaşi timp şi consecinţele nerespectării lor. În cadrul dreptului internaţional public există, după cum am observat, regula potrivit căreia, una stat care comite un act ilicit îşi angajează cu această ocazie răspunderea internaţională, creându-se aşadar un caz de responsabilitate de care autorul este ţinut.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

Această constatare este evidenţiată şi mai pregnant de faptul caracteristic dreptului internaţional, potrivit căruia în cadrul acestei ramuri de drept nu există aproape niciodată sancţiuni împotriva actelor juridice, şi în consecinţă, acest drept cunoaşte aproape în exclusivitate sancţiunile aplicabile împotriva subiectelor de drept înseşi.

În cuprinsul acestei treceri în revistă a instituţiei răspunderii am încercat să arătăm că nu există în mod normal, regulă de comportament care să nu fie însoţită de o sancţiune, în caz de încălcare a acestor reguli de comportament. Chiar şi în cazul regulilor morale, există o anumită consecinţă a nerespectării lor, şi anume sancţiunea morală.

Din acest punct de vedere, instituţia răspunderii internaţionale apare ca o garanţie, nu numai a respectării tratatelor şi înţelegerilor internaţionale, ci şi a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de natura lor. În acelaşi context, răspunderea internaţională mai prezintă o însemnătate esenţială, contribuind în mare măsură la păstrarea ordinii internaţionale.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

Această constatare este evidenţiată şi mai pregnant de faptul caracteristic dreptului internaţional, potrivit căruia în cadrul acestei ramuri de drept nu există aproape niciodată sancţiuni împotriva actelor juridice, şi în consecinţă, acest drept cunoaşte aproape în exclusivitate sancţiunile aplicabile împotriva subiectelor de drept înseşi. În cuprinsul acestei treceri în revistă a instituţiei răspunderii am încercat să arătăm că nu există în mod normal, regulă de comportament care să nu fie însoţită de o sancţiune, în caz de încălcare a acestor reguli de comportament.

Chiar şi în cazul regulilor morale, există o anumită consecinţă a nerespectării lor, şi anume sancţiunea morală.

Din acest punct de vedere, instituţia răspunderii internaţionale apare ca o garanţie, nu numai a respectării tratatelor şi înţelegerilor internaţionale, ci şi a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de natura lor. În acelaşi context, răspunderea internaţională mai prezintă o însemnătate esenţială, contribuind în mare măsură la păstrarea ordinii internaţionale. După cum am observat în cuprinsul lucrării de faţă, în cadrul dreptului internaţional un loc important revine şi răspunderii penale.

Aceasta revine organelor unui stat şi decurge din comiterea unei crime sau delict internaţional. Această formă a răspunderii internaţionale este o consecinţă directă a încălcării normelor dreptului internaţional şi a obligaţiilor internaţionale asumate de către persoanele fizice şi care reprezintă statul, mai ales în cazul în care comit crima contra păcii, crime de război şi crime îndreptate împotriva umanităţii.

Răspunderea internaţională deşi constituie o instituţie esenţială a dreptului internaţional nu a căpătat o reglementare de ansamblu.

Cu toate acestea, jurisprudenţa internaţională a recunoscut în mod neechivoc, importanţa instituţiei: „constituie un principiu de drept internaţional faptul că încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara într-o formă adecvată. Reparaţia este aşadar, comportamentul indispensabil aplicării unei convenţii, fără a fi necesar totuşi, ca acest lucru să fie scris în convenţie”.

Această instituţie juridică ridică încă numeroase controverse, atâta timp cât evoluţia ei nu se încheie cu o acceptare directă, explicită şi neechivocă, din partea statelor, a regulilor răspunderii internaţionale. În acest cadru este de înţeles, de ce codificarea principiilor privind responsabilitatea internaţională a statelor a fost înscrisă pe ordinea de zi a Comisiei de Drept Internaţional încă din anul 1949.

Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită socială iar scopul instituţiei răspunderii este să ghideze şi să determine comportamentul în conformitate cu o asemenea regulă de conduită. Noţiunea de răspundere nu aparţine în exclusivitate dreptului, deoarece, prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele normelor juridice, fiind în acest sens o instituţie specifică societăţii omeneşti ca atare. Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de drept, întrucât ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civilă şi morală şi prin aceasta ea dă expresie, în domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabilind în acelaşi timp şi consecinţele nerespectării lor.

În cadrul dreptului internaţional public există regula potrivit căreia, un stat care comite un act ilicit îşi angajează cu această ocazie răspunderea internaţională, creându-se aşadar un caz de responsabilitate de care autorul este ţinut.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

În ceea ce priveşte problema creării unor instanţe penale internaţionale, aceasta a fost preocuparea juriştilor încă din secolul al XVIII-lea. Juristconsultul elveţian Gustav Moznier a conceput în anul 1877 organizarea unei Jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului ginţilor. Un asemenea tribunal urma a fi compus din 5 membri, dintre care doi numiţi de beligeranţi şi trei de statele neutre. Competenţa tribunalului viza judecarea crimelor de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864.

După un prim insucces, Moyner a reluat propunerea sa la Institutul de drept naţional de la Cambridge, dar s-a izbit de acelaşi insucces, obiectându-se că proiectul să nesocoteşte jurisdicţiile naţionale. De atunci, ideea creării unei jurisdicţii penale internaţionale a preocupat în mod permanent cercurile juridice şi politice. Astfel prin Convenţia de la Haga din 1907 s-a încercat instituirea unei „Curţi internaţionale de prize maritime”, competentă a se pronunţa asupra capturării unei nave, de către o altă navă cu pavilion străin.

După primul război mondial, Tratatul de la Versailles prevedea în articolul 227, constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători, provenind din ţările victorioase în război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, învinsă în război, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale” şi „forţei sfinte a tratatelor”.

În perioada interbelică, date fiind responsabilităţile antrenate în primul război mondial, au fost multiple preocupări pe plan internaţional atât în cadrul Societăţii Naţiunilor, cât şi în cadrul unor foruri ştiinţifice de drept internaţional, pentru crearea unei instanţe penale internaţionale permanente.

După cum am mai amintit pe parcursul lucrării de faţă, în zilele noastre, buna vecinătate a devenit nu numai o condiţie politică a desfăşurării unor raporturi normale între state situate într-o proximitate geografică, dar şi un important principiu al dreptului internaţional. Necesitatea unor bune relaţii, de sprijin, colaborare şi ajutor cu statele vecine devine din ce în ce mai evidentă.

Aşadar, vecinătatea rămâne un factor fundamental şi permanent al relaţiilor fiecărui stat, pentru că fiecare stat nu numai că are vecini şi este vecin, dar el rămâne cu vecinii săi pentru totdeauna, respectiv în contextul geografic în care l-a situat istoria.

Ca atare, şi buna convieţuire cu vecinii este un imperativ politic permanent.

Toate cele expuse pe parcursul lucrării, începând chiar cu primul capitol, unde am abordat unele probleme privind teritoriul în dreptul internaţional, vin în sprijinul formării unei imagini de ansamblu asupra a tot ceea ce înseamnă delimitarea dintre ţara noastră şi ţările vecine şi totodată, relaţiile de cooperare existente la momentul de faţă.

În baza documentelor citate în prezenta lucrare, mai ales în partea de sfârşit, rezultă cu prisosinţă că raporturile României cu ţările vecine datează încă din cele mai vechi timpuri, ele căpătând însă o dimensiune nouă în perioada ultimilor 12 ani, după instaurarea democraţiei atât în ţara noastră cât şi în unele ţări vecine.

Mediul înconjurător este constituit, potrivit definiţiei sale legale , din ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

Noţiunea de mediu înconjurător este o noţiune fundamentală, fiind susceptibilă, în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică.

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, în accepţiunea sa politică, ocrotirea naturii ca şi protecţia mediului înconjurător, considerat în ansamblul său, devine o condiţie indispensabilă pentru progresul social. În acelaşi timp, realităţile contemporane ne conving tot mai mult că ideea de politică ecologică trebuie să dobândească aceeaşi importanţă ca politica economică, generalizându-se tot mai mult ideea că prognoza ecologică este tot atât de importantă pentru fundamentarea deciziilor ca şi cea economico-socială.

Scopul protecţiei mediului înconjurător este păstrarea echilibrului ecologic, înţeles ca ansamblul stărilor şi inter-relaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia, obiectiv ce se realizează prin utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea poluării, de toate felurile şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale, cu ajutorul unor mijloace de drept.

Factorul uman, în evoluţia sa istorică, a exercitat asupra mediului înconjurător influenţe care s-au amplificat din ce în ce mai mult, constituind un impact uriaş ce a dus la ruperea echilibrelor naturale.

Astfel, omul a despădurit mai mult de jumătate din aria împădurită, a degradat imense suprafeţe prin culturi succesive, a consumat aproape până la epuizare unele din resursele naturale ale planetei, a redus posibilităţile de autopurificare a biosferei datorită marilor cantităţi de substanţe toxice şi reziduuri aruncate în natură, a provocat premisele unui dezechilibru în balanţa oxigenului şi a ecranului protector de ozon, a poluat oceanele prin masive scurgeri de substanţe nocive pentru flora şi fauna marină etc.

Este cunoscut faptul, că, lato sensu, teritoriul unei ţări, cuprinde solul, subsolul cu bogăţiile acestuia, apele interne cu albiile acestora, precum şi marea teritorială şi platoul continental, spaţiul aerian aferent acestora. După cum rezultă din enumerarea expusă, observăm că între părţile teritoriului unui stat se află şi marea teritorială.

De aici derivă importanţa mare pe care o are reglementarea juridică a acestei părţi de teritoriu, care cuprinde reglementări speciale corespunzătoare necesităţilor întâlnite în această zonă. Astfel, marea teritorială are un regim juridic specific, stabilit în toate cazurile prin legislaţia internă a statului riveran, dar cu luarea în considerare şi a unor reguli de drept internaţional. Încă din cele mai vechi timpuri, s-a născut, pentru poarele riverane concepţia de a-şi apropria o parte din marea teritorială.

Astfel, s-a considerat în vechime că marea teritorială este formată din fâşia de apă ce se întindea de-a lungul ţărmului pe care poporul respectiv putea să o apere.

Evident că, în noile realităţi militare şi politice, această concepţie nu mai putea să existe, ajungându-se astfel, la stabilirea unei suprafeţe care este dată, de regulă de 12 mile marine, calculate, în principiu de la linia ce uneşte cele mai avansate puncte ale ţărmului. Pe plan juridic, marea teritorială este supusă suveranităţii statului riveran. În acest spaţiu, statul riveran exercită competenţe exclusive, care decurg din prelungirea suveranităţii teritoriale asupra domeniului terestru şi privesc activităţile de pază şi supraveghere precum şi serviciile publice.

Însă, în raport cu regimul terestru ori al apelor interioare, aşa cum am precizat anterior, regimul juridic al mării teritoriale prezintă unele particularităţi determinate de caracteristicile fizice şi geografice, ca spaţiu de graniţă, dar şi de legătura cu marea teritorială. Importanţa reglementării juridice a mării teritoriale derivă din două mari categorii de considerente: considerente de ordin economic, care privesc atât resursele platoului, ale mării în sine, precum şi de circulaţia economică şi schimburile comerciale favorizate de aceasta; considerente de ordin militar, strategic; ieşirea la mare a unei ţări fiind considerată un punct strategic important din punct de vedere militar.

Din lucrarea elaborată decurge fără nici un fel de dubiu însemnătatea regimului juridic al mării teritoriale, necesitatea unei cât mai clare şi precise reglementări a acestei părţi a teritoriului unui stat, a cărei importanţă am precizat-o.

În plină “eră spaţială”, comunitatea internaţională resimte din ce în ce mai mult necesitatea unei cooperări în domeniul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului extraatmosferic. Există în prezent un număr mare de activităţi spaţiale care sunt puse în slujba cooperării la nivel internaţional, regional şi bilateral şi care conţin o gamă variată a tehnicii de vârf.

Dezvoltarea dreptului spaţial internaţional, va fi neîndoielnic impulsionată şi de legile naţionale în materie, existente în mai multe state şi în primul rând în S.U.A.

Primele reglementări în domeniul dreptului spaţial în S.U.A. au apărut încă din 1958, când a fost creată şi Administraţia Naţională de Aeronautică şi Spaţială ( N.A.S.A.). Acestea au fost extinse şi consolidate în baza legii din 1984, în cadrul căreia un loc special îl ocupau condiţiile privind autorizarea activităţilor spaţiale, asigurarea, răspunderea, etc. Astfel de legi au fost adoptate şi în alte state ca Japonia, Anglia, Franţa.

Practic toate statele lumii participă în diverse forme la activităţile de cooperare în acest domeniu. Şi România participă la cooperarea internaţională, dar mai ales regională, fiind membră INTELSAT, EUTESAT, INTERSPUTNIK şi a Agenţiei Spaţiale Europene

. Pentru a încuraja şi a facilita cooperarea internaţională în dreptul spaţial, Adunarea Generală a O.N.U. a creat Comitetul pentru utilizarea în scopuri paşnice a spaţiului extraatmosferic, Comitet prin intermediul căruia s-a promovat cooperarea ştiinţifică, tehnică şi juridică în diferite direcţii: comunicaţii, punerea în valoare a resuselor naturale, meteorologie, cercetare ştiinţifică, etc.

Totuşi, ţinând cont că în lume la ora actuală, pe lângă statele puternic dezvoltate, mai există şi alte state în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, acestea din urmă neavând acces la ultimele descoperiri, în domeniul tehnicii spaţiale, considerăm că este necesar să se realizeze un program de cooperare în cadrul O.N.U. Spunem aceasta, deoarece atât spaţiul atmosferic cât şi spaţiul extraatmosferic pot face, foarte bine, obiectul cooperării internaţionale, prin utilizarea ştiinţei şi tehnicii în domeniul economic, social, cultural. Este foarte important ca această cooperare să se materializeze printr-o utilizare a spaţiului extraatmosferic, numai pentru a servi dezvoltării statelor lumii, menţinerii şi apărării păcii.

Cercetarea şi folosirea spaţiului cosmic a determinat evoluţia rapidă în diverse şi multiple domenii: telecomunicaţii, meteorologie, în detectarea resurselor terestre etc. Astfel o dezvoltare fără precedent o cunoaşte în aceşti ani teledetecţia prin satelit.

Folosirea la parametri maximi a tehnologiei spaţiale poate aduce în viitor considerabile perfecţionări vieţii terestre, contribuind în mare măsură la soluţionarea unor probleme cu un grad de oportunitate şi complexitate maxim.

Sintetizând cele amintite pe parcursul lucrării, în acest capitol final avem în vedere principalele aspecte legate de problemele analizate pe parcursul lucrării de faţă, şi care, considerăm noi ar trebui reţinute. Aşadar, criteriile pentru stabilirea cetăţeniei şi acordarea acesteia sunt prevăzute în legile interne ale statelor.

În legislaţia României, articolul 5 din Constituţie, privind cetăţenia, prevede: „(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică; (2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.”

Astfel, legislaţia românească aplică „dreptul sângelui (jus sanguinis), cetăţenia fiind obţinută prin filiaţie. Alte legislaţii naţionale aplică „dreptul pământului” (jus solis), referindu-se la teritoriul pe care s-a născut persoana.

Există şi legislaţii care combină cele două criterii. Libertatea statului de a stabili criteriile şi modurile de obţinere a cetăţeniei sale este general admisă, singura limitare a acestei libertăţi operând în cazul când legislaţia privind dobândirea cetăţeniei ar fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice, încălcându-se astfel normele internaţionale privind drepturile omului. În afară de aceasta, dreptul internaţional determină condiţiile opozabilităţii cetăţeniei fată de alte state, în acest scop încheindu-se şi tratate internaţionale.

În absenţa lor, o regulă cutumiară, recunoscută de jurisprudenţa internaţională, prevede că, spre a fi opozabilă, cetăţenia trebuie să fie efectivă şi nu fictivă şi să oglindească existenţa unui factor social de legătură cu statul a cărui cetăţenie este invocată. Persoana care are cetăţenia unui stat, deplasându-se pe teritoriul unui alt stat, poate suferi prejudicii pe teritoriul statului străin pe care se află. În asemenea situaţii, cetăţeanul prejudiciat devine obiectul protecţiei diplomatice, care constituie una dintre obligaţiile misiunilor diplomatice. În asemenea situaţii, prejudiciul suferit de o persoană particulară pe teritoriul unui stat străin va putea fi considerat, în anumite situaţii că ar fi fost suferit de către statul însuşi.

Printre situaţiile în care s-ar afla cetăţeanul unui stat străin, ce are nevoie de protecţie diplomatică, se menţionează cazul deţinerii sale în închisoare în statul străin fără a avea posibilitatea de a se apăra. Statul, al cărui cetăţean este în această situaţie, poate interveni pentru eliberarea sa şi obţinerea de despăgubiri din partea statului străin. În ceea ce priveşte statutul juridic internaţional al persoanelor aflate pe teritoriul unui stat, care nu au cetăţenia acestuia, subliniem că în această situaţie se pot găsi străinii, persoane care nu au cetăţenia statului respectiv. O serie de tratate bilaterale, precum şi de tratate multilaterale conţin soluţii la problemele privind intrarea pe teritoriul naţional, statutul străinilor în timpul şederii şi condiţiile pentru ieşirea din teritoriu.

În lipsa convenţiilor aplicabile, statul de reşedinţă are o competenţă deplină. Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat trebuie totuşi să beneficieze de un „standard minim” de drepturi privind persoana şi bunurile sale.

Apatrizii sunt persoane care nu au cetăţenia vreunui stat, au o situaţie nesigură, statul pe teritoriul căruia se află fiind liber să acţioneze după cum crede de cuviinţă. Pentru elaborarea unui statut internaţional al apatridului, o convenţie a fost semnată la New York, în 1954, care prevede că apatrizii trebuie să se bucure de un tratament la fel de favorabil cu cel al străinilor.

Refugiaţii reprezintă o altă categorie distinctă de străini existenţi, la un moment dat, pe teritoriul unui stat. În mod obişnuit, ţara de origine acordă cetăţenilor săi protecţie, în raport cu alte state, în cazurile în care se consideră că drepturile acestora sunt încălcate de statele străine. Principala caracteristică a refugiaţilor constă tocmai în faptul că aceştia nu pot să beneficieze de protecţia ţării de origine sau nu doresc această protecţie.

În urma primului război mondial au avut loc mari deplasări de persoane dincolo de graniţele statelor lor de origine, situaţie care a generat, pentru prima dată, preocupări în plan internaţional privitoare la statutul juridic al acestei categorii de persoane.

În anul 1921, în cadrul Societăţii Naţiunilor ia fiinţă Comitetul pentru refugiaţi, prezidat de cunoscutul explorator norvegian F. Nansen. Protecţia acestui Comitet a fost acordată iniţial refugiaţilor ruşi şi armeni, pentru ca în 1928 aceasta să preia în sarcina sa şi refugiaţii din Orientul Mijlociu, iar în 1933 refugiaţii germani.

Preocuparea deosebită pentru strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale se explică prin importanţa excepţională pe care acestea o au pentru dezvoltarea comerţului, şi a economiei, în general, precum şi la realizarea unei largi cooperări între naţiuni şi popoare.

După cum se poate observa din scurta prezentare realizată, strâmtorile Mării Negre au constituit de-a lungul istoriei un motiv de dispută între marile puteri, în general şi între ţările riverane în special.

Motivele care au stat la baza unor astfel de conflicte le-au constituit poziţia lor extrem de importantă din punct de vedere economic, politic şi nu în ultimul rând militar. Numeroasele conflicte militare şi diplomatice care au avut loc pentru dobândirea supremaţiei în zona strâmtorilor au avut drept consecinţă trecerea acestora dintr-o sferă de influenţă în alta, de cele mai multe ori prin nesocotirea intereselor ţărilor mici şi fără potenţialul necesar de afirmare.

Strâmtorile Mării Negre, subiectul lucrării de faţă, au constituit obiectul a numeroase reglementări, fără însă a se ajunge la o reglementare definitivă, care să dăinuie odată cu trecerea timpului.

Este cert faptul că un tratat internaţional (convenţie internaţională) nu are o existenţă veşnică, cu timpul apărând necesitatea punerii de acord a unora dintre clauze cu cerinţele vieţii, în scopul de a-l face mai convenabil părţilor şi mai apropiat scopului. Acest lucru este fără îndoială posibil, dar numai cu respectarea clauzelor care sunt prevăzute pentru procedurile impuse de către normele internaţionale în vigoare privitoare la modificarea sau revizuirea tratatelor.

Niciuna dintre convenţiile tratate în lucrarea de faţă, dar în special Convenţia de la Montego Bay (1982) asupra dreptului mării, care reprezintă ultima reglementare în ceea ce priveşte dreptul mării în general, şi regimul juridic al strâmtorilor internaţionale, în particular, nu are o existenţă veşnică, iar unele clauze de ordin tehnic pot fi depăşite de realităţile vieţii. Importantă rămâne, însă, menţinerea principiilor sale, care au fost recunoscute în unanimitate de către toate statele semnatare, principii care au de înfruntat o perioadă extrem de dificilă pentru dreptul internaţional şi relaţiile internaţionale contemporane.

Prezenta lucrare îşi propune să ofere o imagine sintetică, referitoare la scopul, funcţiile şi rezultatele semnificative ale celor mai importante organizaţii economice internaţionale, în special Organizaţia Mondială a Comerţului (fosta GATT).

Pentru a înţelege mai bine rolul actual şi viitor al organizaţiilor economice internaţionale a fost important să aruncăm o privire asupra istoricului, respectiv transformărilor suferite odată cu schimbarea climatului economic şi politic internaţional; de asemenea, asupra funcţiilor pe care le au în domeniul lor de activitate şi asupra rezultatelor.

Cele mai multe organizaţii economice internaţionale au fost create după cel de al doilea război mondial, având drept scop eliminarea unor decalaje semnificative între ţări şi de a crea un sistem viabil de drepturi şi îndatoriri internaţionale în domeniul economic.

Experienţa a arătat că dezechilibrele economice au o influenţă foarte mare asupra politicului.

Exemplul citat cel mai des este cel al Germaniei unde după cel de al doilea război mondial, din cauza despăgubirilor de război pe care a trebuit să le plătească, s-a ajuns la o dezbinare socială şi la apariţia fascismului, un dezastru pentru omenire. Din dorinţa de a se evita confruntarea cu astfel de probleme s-a ajuns la înfiinţarea unor instituţii specializate.

Astfel, în Europa a apărut Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi a Comunităţii Economice Europene (CEE) cu scopul asigurării unui cadru adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în diferite momente. Pe lângă aceste instituţii un rol important la jucat şi GATT-ul, Organizaţia Mondială a Comerţului, după 1995, precum şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), toate vizând îmbunătăţirea aspectelor de ordin economic dintre state.

De precizat ar fi faptul că organizaţiile economice internaţionale s-au înfiinţat nu numai la nivelul Europei. Avem în vedere aici Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), care propunea o cooperare economică între Mexic, Canada şi Statele Unite, Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC) etc.