Redactia Lucrari.ro

Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile.

Aşa cum am detaliat în lucrarea de faţă, referitor la probatoriul ce poate fi administrat în procedura somaţiei de plată, în principiu, este admisibilă numai proba cu înscrisuri. Aceasta, întrucât art. 1 alin. 1 al Ordonanţei nr. 5 din 2001 dispune că această procedură se desfăşoară în scopul realizării acelor creanţe ale creditorului ce reprezintă obligaţii de plată asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau alt înscris, iar potrivit art. 6 alin. 1 din acelaşi act normativ, judecătorul va examina cererea creditorului pe baza actelor depuse.

Totodată, legiuitorul a stabilit prin art. 6 alin. 1 din ordonanţa nr. 5 din 2001 că judecătorul va examina cererea şi pe baza „explicaţiilor şi lămuririlor părţilor". Faţă de textul legii s-a subliniat ar fi admisibilă şi mărturisirea judiciară făcută de una din părţi cu ocazia explicaţiilor şi lămuririlor solicitate de instanţă .

Până la modificarea Codului de procedură civilă şi a Codului familiei prin Legea nr. 59/1993 , reglementarea divorţului era în sensul că desfacerea căsătoriei are un caracter excepţional. Astfel, art. 37 alin. 2 dispunea că se poate desface căsătoria, „în cazuri excepţionale” prin divorţ. Noua reglementare nu mai face precizarea menţionată . Astfel, divorţul nu mai are un caracter excepţional, fiind singurul mijloc de desfacere a căsătoriei, având un caracter prin excelenţă judiciar, şi care, la cererea unuia dintre soţi sau pe baza consimţământului ambilor soţi, conduce la stingerea, cu efect numai pentru viitor, a principalelor efecte ale căsătoriei.

În principiu, căsătoria se încheie pe viaţă, totuşi, atunci când căsătoria îşi pierde raţiunea de a continua, oricare dintre soţi ori amândoi soţii sunt îndreptăţiţi să ceară desfacerea ei . Principiul libertăţii căsătoriei, potrivit căruia încheierea căsătoriei este expresia consimţământului liber al soţilor, implică şi principiul libertăţii divorţului, ceea ce înseamnă că voinţa soţilor, manifestată în sensul desfacerii căsătoriei, nu poate fi, nici ea ignorată, căsătoria privind în primul rând pe soţi. Aceasta explică de ce numai manifestarea de voinţă a unuia sau a ambilor soţi poate declanşa acţiunea de divorţ .

Prin procedura împărţelilor judiciare se desemnează ansamblul regulilor prevăzute de lege care trebuie respectate cu prilejul soluţionării cererilor ce au ca obiect sistarea stării de indiviziune. Sintagma „procedura împărţelilor judiciare” este şi ea sinonimă cu aceea de procedură a partajului sau de procedură privind sistarea stării de indiviziune.

Astfel, potrivit noii reglementări, recursul este calea de atac prin care partea interesată sau procurorul solicită, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională, urmărindu-se în principiu să se dispună o rejudecare a fondului.

Aspectele prezentate pe parcursul acestui studiu dovedesc faptul că reforma sistemului judiciar a reprezentat şi reprezintă în continuare o prioritate în cadrul procesului de reformă instituţională din România, ale cărei obiective au fost stabilite prin Strategia naţională privind reforma sistemului judiciar din România.

În continuare, realizarea unui act de justiţie transparent, îmbunătăţirea accesului cetăţeanului la justiţie, diminuarea corupţiei reprezintă obiective principale şi prioritare în procesul de adaptare a României ca stat membru al Uniunii Europene de la data de 1 ianuarie 2007, la exigenţele instituite pe plan comunitar.

Reforma justiţiei vizează totodată obiective necesare modernizării şi informatizării sistemului judiciar. Utilizarea tehnologiilor informatice moderne va accelera procesul de reformă prin asigurarea standardizării procedurilor la nivelul întregului sistem, unificarea acestora, precum şi prin introducerea unor indicatori de măsurare a eficienţei actului de justiţie.

Pornind de la considerentul că în ţara noastră contenciosul administrativ are vechi tradiţii, pe parcursul proiectului „Soluţionarea acţiunii în contenciosul administrativ” am urmărit prezentarea şi analiza acestei instituţii în mod detaliat, pornind de la origini, până în prezent.

Ca în orice alt domeniu al dreptului procesual, şi procesul civil reprezintă o activitate de cunoaştere, în care organele judiciare trebuie să depună toată stăruinţa în vederea aflării adevărului. Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan: el trebuie dovedit şi descoperit sub toate aspectele sale.

Pentru stabilirea adevărului, mijlocul care duce la realizarea cunoaşterii sunt dovezile – probele. Art. 167 din Codul de procedură civilă prevede, printre altele că „Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere”.

Procesul penal reprezintă o activitate organizată pentru atingerea unui anumit scop: realizarea justiţiei penale. Prin urmare, în cazul unei încălcări de lege, se naşte dreptul persoanei vătămate de a cere intervenţia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate sau din oficiu, intervine statul, prin organe abilitate, să restabilească ordinea de drept încălcată şi să tragă la răspundere pe cel vinovat. Se reţine că atunci când regulile de conduită (prevăzute într-un cadru bine determinat) sunt încălcate, tulburând ordinea de drept, pentru restabilirea acesteia apare, în mod necesar, intervenţia organelor de justiţie care sunt chemate să aplice legea. Recurgerea la aceste organe presupune existenţa unui mijloc exercitat în conformitate cu prevederile legale. Un astfel de mijloc legal prin care conflictul de drept este adus în faţa justiţiei este acţiunea în justiţie. Definind acţiunea în justiţie reţinem că aceasta reprezintă mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa organelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.

Aşa cum am reţinut pe parcursul acestui studiu, dreptul la apărare este considerat ca o cerinţă şi garanţie, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii.

În Declaraţia Universală a drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, şi dreptul de apărare. Tot astfel, art. 14 pct. 3 lit. d din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa unui apărător.

Art. 6 al C.E.D.O., garantând dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă, precizează, între altele, că persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de „timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”. Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de apărare, Constituţia ţării noastre, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003 înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Aşadar, în art. 24 din Constituţie, se stipulează că „dreptul la apărare este garantat” şi că „părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, fiind prevăzute şi garanţiile corespunzătoare pentru realizarea acestuia. Astfel, art. 23 alin. 8 din Constituţie inserează o serie de garanţii (dreptul reţinutului sau arestatului de a i se aduce la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu).

Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfăşurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activităţi sociale, garantarea dreptului de apărare. În acest sens, în art. 6 se arată că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze de îndată şi înainte de a-l audiat, pe învinuit sau pe inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător.