Redactia Lucrari.ro

În ceea ce priveşte aspectul activ al raportului juridic de obligaţie la care dă naştere contractul – şi anume ca executarea obligaţiei să fie cerută, ca urmare a voinţei părţilor, de către un terţ – o astfel de excepţie de la principiul relativităţii contractului o constituie „contractul în favoarea altuia”, denumit în mod tradiţional „stipulaţia pentru altul” deoarece conţine o stipulaţie pe care o face nu în favoarea sa, ci pentru o terţă persoană care nu este parte la contract.

Fiind un contract de genul celor nenumite , stipulaţia pentru altul nu este definită de legiuitor prin reguli speciale, ea fiind stabilită de părţile contractante, în funcţie condiţiile reale în care îşi dau acordul de voinţă, fie prin combinarea unor elemente specifice diferitelor contracte numite, fie prin stabilirea unor elemente noi, independent de orice contract numit.

Intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia dreptul de acţiune în sens material trebuie exercitat sub sancţiunea pierderii lui, constituie ceea ce se cheamă termenul de prescripţie extinctivă.

Termenul de prescripţie extinctivă este un termen legal (esenţialmente legal), izvorul lui, în contextul reglementărilor juridice, fiind numai legea. Caracterul legal a termenului rezultă neîndoielnic din dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că: “dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Prin testament, defunctul poate dispune, pentru timpul când nu va mai fi, fie de întreaga sa avere, dacă nu sunt moştenitori rezervatari, fie, în caz contrar, de cotitatea disponibilă. Aşadar, testamentul este acel act juridic prin care decujus declară ultima sa voinţă. Importanţa şi scopul testamentului rezultă şi din dispoziţiile art. 802 C. civ., unde se arată că, prin testament, decujus dispune în tot sau în parte de avutul ce va lăsa la moartea sa.

Cu privire la vânzarea lucrului altuia există numeroase controverse, atât în practica judiciară cât şi în literatura de specialitate. Controversele în această materie au existat încă din cele mai vechi timpuri şi nici până în prezent nu există o opinie unanimă. Toate acestea sunt alimentate şi de dispoziţiile Codului nostru civil, care nu reglementează expres problema vânzării lucrului altuia, aşa cum de altfel o face Codul civil francez.

În afară de controversele despre care am făcut referire mai sus, pentru sistemul nostru de drept, trebuie reţinut că, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate, este firesc ca, pentru validitatea acestuia, vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut individual determinat, în caz contrar el neputând transmite dreptul care face obiectul contractului (el nefiind titularul dreptului care se transmite).

În primul rând trebuie să precizăm că vânzarea de drepturi succesorale este reglementată de art. 1399-1401 C. civ., fiind contractul prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane; înstrăinarea se poate face către un comoştenitor sau către o altă persoană, fizică sau juridică.

Acest tip de vânzare poate să aibă loc numai după deschiderea succesiunii. Moştenirea nedeschisă nu poate fi înstrăinată (“nulla est viventis hereditas”), chiar având consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba, conform art. 702 şi 965 alin. 2 C. civ. În acest caz ar fi vorba despre un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis sub sancţiunea nulităţii absolute, putând trezi dorinţa morţii unei alte persoane.

O întreprindere are o poziţie dominantă, când puterea sa economică îi permite să opereze pe piaţă fără să ţină cont de reacţia concurenţilor săi, a consumatorilor intermediari şi finali. În aceste condiţii, o întreprindere care are o poziţie dominantă poate fi tentată să abuzeze de poziţia respectivă pentru a-şi creşte veniturile şi pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor cât şi prin interzicerea accesului pe piaţă a unor firme noi.

Aplicabilitatea imediată a tratatelor comunitare (dreptul comunitar primar – Tratatul de la Paris din 1951 instituind CECO, cele două Tratate de la Roma intrate în vigoare în 1958, instituind CEE şi Euratom, Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965, Actul Unic European din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001) se referă nu atât la admiterea formală a normelor cuprinse în tratate, cât la neutralitatea efectelor sale. Prin aceasta se interzice judecătorilor dintr-o ţară consecventă sistemului dualist să invoce neîndeplinirea procedurilor de admitere a tratatelor internaţionale prevăzute de Constituţie, pentru a eluda aplicarea unui tratat comunitar ratificat cu regularitate.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar derivat, înlăturarea dualismului îşi relevă pregnant semnificaţia. Dreptul rezultat din activitatea normativă a instituţiilor se impune în ordinea juridică aplicabilă în statele membre fără transformare, receptare, ordin de executare şi nici chiar publicare de către autorităţile naţionale .

Pe scurt, Comunităţile Europene au fost caracterizate în doctrină prin trei trăsături fundamentale care corespund ideii creării lor, respectiv:

- Aceea de a institui organizaţii care, prin structura lor instituţională şi printr-o solidaritate concretă pe care ar genera-o, să atribuie Europei o identitate şi o personalitate pe care nici una dintre organizaţiile existente nu erau în măsură să i-o confere.

Din punct de vedere formal, crearea Comunităţilor nu putea fi rezolvată altfel decât prin singura tehnică pe care dreptul internaţional o punea la dispoziţie şi anume prin încheierea de tratate dând naştere unor organizaţii internaţionale, ceea ce şi sunt în primul rând Comunităţile.

- În al doilea rând, ceea ce caracterizează Comunităţile este o structură proprie, originală, care să le permită această gestiune comună.

- Conform strategiei de integrare care trebuia să le asigure o coeziune internă tot mai profundă, aceste organizaţii s-ar prezenta ca asociaţii economice, având sarcina constituirii şi gestiunii unei “pieţe comune”, noţiune ale cărei implicaţii ar depăşi acest singur obiect.

Din cele expuse anterior, dar şi având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, rezultă specificitatea Comunităţilor europene, faţă de alte organizaţii internaţionale.

Ansamblul de norme care guvernează raporturile în care se găsesc Comunităţile europene, formează, lato sensu, ordinea juridică comunitară. Stricto sensu, această ordine reprezintă raporturile dintre Comunităţile europene şi statele membre, raporturile dintre persoanele fiice şi juridice aparţinătoare sau nu statelor membre, raporturile dintre Comunităţi şi alte organizaţii internaţionale.

„Cetăţenia europeană” a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.

Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora:

- dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii.

- dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;

- dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

- dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.

Începând din 2007, având în vedere aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie, Comisia Europeană este compusă din 27 de membri, câte un reprezentant pentru fiecare stat.

Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului European pentru comisariatul astfel compus.

Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial.

Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European.

Limbile de lucru ale Comisiei sunt - engleza, franceza şi germana.

Comisia este motorul sistemului instituţional al Uniunii Europene:

- având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de acte normative, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele interne întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, Comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu;

- în calitate de instituţie executivă Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, ordonanţe, hotărâri), execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament;

- împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare;

- în calitate de reprezentant legal al Uniunii Europene la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.