Redactia Lucrari.ro

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu o sumă modestă numită primă de asigurare, la crearea fondului de asigurare, din care se compensează pagubele suferite de cei încercaţi. Plătind un procent relativ mic din acoperirea obţinută prin poliţa de asigurare persoanei care îşi asumă riscul (asigurătorul), asiguratul primeşte în schimb o garanţie de despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare.

Întrucât în cele mai multe cazuri riscul asigurat nu se produce în perioada de asigurare şi paguba nu se materializează, asigurătorul este capabil să acopere paguba şi atunci când s-a produs. Asigurarea poate fi definită ca un acord de voinţă (contract) între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţia pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să acopere acestuia din urmă contravaloarea daunelor (suma asigurată) în caz de producere a acestor riscuri în schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare. Problemele asigurării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic sau financiar.

Denumirea de „Carte Verde” exprimă abreviativ şi uzual, caracteristicile exterioare ale documentului Cartea internaţională de asigurare auto, reglementată prin Convenţia-tip inter-birouri.

Comodatul sau împrumutul de folosinţă este acel contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţa temporară şi gratuită unei alte persoane, numită comodatar, un lucru nefungibil şi neconsumptibil, cu obligaţia pentru acesta de a-l restitui la termen în natură, în individualitatea sa - art. 1560 C. civ.

După cum rezultă din această definiţie, părţile contractului de comodat sunt :

 comodantul, împrumutătorul, adică persoana care remite bunul;

 comodatarul, împrumutatul, cel căruia i se împrumută bunul.

Acest contract se poate încheia între persoane fizice, între acestea şi persoane juridice, precum şi, în condiţiile respectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, între persoane juridice.

Contractul de împrumut este unul dintre cele mai frecvent întâlnite în practica zilelor noastre, datorită serviciilor deosebite pe care le oferă atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice.

Acest contract este întâlnit şi în raporturile comerciale şi bancare, însă pe parcursul lucrării vom avea în vedere doar contractul de împrumut reglementat de normele dreptului civil.

Contractul de împrumut poate fi definit ca fiind acela prin care o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, folosinţa sau proprietatea unui bun, cu obligaţia pentru aceasta din urmă să restituie la scadentă bunul în natură (în individualitatea sa) sau bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.

Din definiţia de mai sus rezultă că, în temeiul unui contract de împrumut reglementat de normele dreptului comun, se poate transmite atât folosinţa, cât şi proprietatea asupra unor bunuri. Astfel, la încetarea contractului, împrumutatul va trebui să restituie obiectul împrumutat, respectiv un obiect similar cu acesta.

Locaţiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară sau parţială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie (art. 1411 C. civ.).

Locaţiunea (deşi se poate spune că reprezintă o „vânzare” a folosinţei) se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare prin faptul ca transmite numai dreptul de folosinţă - ca drept de creanţă - asupra lucrului, iar nu un drept real. Chiar dacă lucrul dat în locaţiune este producător de fructe, locatorul dobândeşte proprietatea fructelor nu în virtutea locaţiunii, ci ca accesoriu al folosinţei. Iar în opinia altor autori, locatorul fiind obligat sa-i asigure folosinţa lucrului, nu şi dobândirea proprietăţii fructelor. Astfel fiind, dacă contractul are ca obiect numai dobândirea unor fructe, (de exemplu, arborii din pădure, recolta de pe câmp etc.), contractul nu poate fi calificat locaţiune, ci vânzare-cumpărare.

Cu atât mai mult, contractul nu poate fi calificat locaţiune, ci vânzare-cumpărare, dacă are ca obiect produse (foloase trase prin consumarea substanţei lucrului), deoarece folosinţa locativă nu poate sa absoarbă lucrul însuşi şi puterea lui productivă.

Originea contractului de mandat o găsim în dreptul roman. Dreptul roman a inspirat fundamental legislaţiile civile moderne, mărturie stând în acest sens Codul civil francez, regăsind aproape ad litteram în Codul civil român. Explicaţia vitalităţii excepţionale a acestui sistem juridic al antichităţii stă în aceea că romanii au reuşit să creeze concepte prin intermediul cărora au tradus în limbaj juridic structurile fundamentale, perene ale raporturilor civile interumane.

O asemenea elaborare a făcut posibil ca multe dintre construcţiile şi categoriile juridice respective să fie utilizate pe scară universală şi să fie preluate de legislaţiile moderne fără modificări importante. Amintim, cu titlu de exemplu, conceptul de obligaţie contractuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, contractul, termenul sau condiţia etc.

Temeiul legal al contractului de mandat este dat de art. 1532-1559 C. civ . Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate – după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă – trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Contractul de rentă viageră este instrumentul juridic prin care o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă, numită capital, în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său.

Prestaţia periodică pe care o primeşte persoana care a înstrăinat bunul sau a vărsat capitalul se numeşte rentă viageră.

Contractul de rentă viageră se încheie între două persoane şi anume:

1. Persoana care plăteşte suma de bani sau înstrăinează bunul se numeşte credirentier (creditorul rentei), şi

2. Persoana care se obligă să plătească periodic suma de bani stipulată se numeşte debirentier (debitorul rentei).

Codul civil defineşte contractul de societate în art. 1491 ca fiind acel „contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”. Referindu-se la persoane, art. 1491 C. civ. nu face distincţie între persoanele fizice şi persoanele juridice, de unde concluzia că un asemenea contract poate fi încheiat şi între persoane juridice, sau între persoane fizice şi persoane juridice. Între asociaţi, contractul de societate creează o comuniune de interese.

Profilul juridic al acestui contract face ca societatea să se deosebească de indiviziune şi de comunitatea de bunuri. Ea nu trebuie confundată nici cu asociaţia, deoarece o asociaţie are scop nepatrimonial . Ori, obţinerea foloaselor este de esenţa contractului de societate civilă.

Pornind de la definiţia dată societăţii de art. 1491 C. civ., majoritatea autorilor de specialitate definesc societatea civilă ca fiind contractul prin care două sau mai multe persoane „se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele sau pierderile fiind împărţite între ele”.

Vânzarea-cumpãrarea îşi gãseşte originile în perioada apariţiei proprietãţii private asupra bunurilor, când apare într-o formã incipientã economia de schimb.

De-a lungul istoriei, în corelaţie cu diviziunea socialã a muncii şi schimbarea raportului între economia închisã şi cea deschisã, acest tip de contract a cunoscut o serie de transformãri.

Pânã în prezent au existat trei momente importante în evoluţia economicã, de care se leagã şi evoluţia de la contractul de schimb la cãtre cel de vânzare-cumpãrare, precum şi perfecţionarea acestuia din urmã. Primul moment este reprezentat de etapa în care omul a obţinut o producţie mai mare decât cea necesarã şi a apelat la schimb, pe baza acestui surplus, pentru a-şi asigura necesarul de alte produse.

CONTRACTUL reprezintă o instituţie juridică fundamentală a dreptului care a fost şi continuă să fie izvorul principal de obligaţii, prin care se realizează circulaţia bunurilor, prestările de servicii şi, în general, satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale oamenilor.

Potrivit art. 942 Cod civil, contractul este „acordul de voinţă între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.

Contractul prezintă următoarele caractere juridice:

- este un izvor de obligaţii a cărui existenţă depinde de voinţa părţilor;

- este un act juridic bi sau multilateral, care exprimă voinţa conciliantă şi interesele părţilor sub forma acordului, a consimţământului.

- este un instrument juridic prin care subiectele de drept pot constitui, modifica sau stinge raporturi juridice obligaţionale în conţinutul cărora intră drepturi şi obligaţii în folosul ori în sarcina acestora. În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent celui de convenţie, lucru ce rezultă din cuprinsul Titlului III Cod civil intitulat „Despre contracte sau convenţii”, care cuprinde reglementările privitoare la contracte (art. 942-1222). Conform dreptului roman, „contractul este legea părţilor”.

În Codul civil român această idee a fost preluată în art. 969, care precizează: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Urmând linia tradiţională a dreptului roman, subiectele contractului poartă denumirea de „părţi contractante” sau pur şi simplu „părţi”.

De „lege lata”, prescripţia extinctivă este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, adică înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor.

Acest caracter al instituţiei rezultă şi din aceea că legea prevede, pe de o parte, inadmisibilitatea clauzelor care s-ar abate de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, deci părţile nu pot deroga, prin act juridic, de la normele juridice respective (art. 1 alin. final din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, “orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”) , iar, pe de altă parte, obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor juridice privind prescripţia extinctivă (art. 18 din Decretul nr. 167/1958).

Faţă de aceste aspecte, „de lege ferenda”, în literatura juridică de specialitate s-a propus să se revină la soluţia prevăzută de art. 1841 din Codul civil, în sensul că prescripţia să fie aplicată numai când partea interesată invocă aceasta, soluţie care ar fi cerută şi justificată de principiul disponibilităţii, aplicabil în dreptul civil.