Redactia Lucrari.ro

Pe parcursul acestui studiu am încercat să dezvoltăm atât aspecte teoretice şi practice în materia vânzării-cumpărării, dar şi elemente de drept comparat, în ideea elaborării unei lucrări cât mai complete care să ofere nu numai o privire de ansamblu asupra materiei, ci să ajute şi la identificarea reală a rolului deosebit pe care acest contract îl are în realitatea economică şi socială actuală.

Este de necontestat importanţa deosebită a contractului de vânzare-cumpărare în rândul contractelor civile speciale, fiind cel mai utilizat contract întrucât asigură circulaţia juridică a bunurilor şi a altor valori patrimoniale. Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind “o convenţie prin care două părţi se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

Definiţia dată de legiuitor contractului de vânzare-cumpărare nu este completă, ea rezumându-se doar la transmiterea proprietăţii, ori, este unanim admis că, în schimbul unui preţ, se poate transmite şi un alt drept (real sau de creanţă) decât dreptul de proprietate, întrucât transmiterea proprietăţii nu este de esenţa vânzării-cumpărării, ci doar de natura acesteia. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite nu doar dreptul de proprietate, ci şi un alt drept real, de exemplu, dreptul de superficie ori de uzufruct.

Tot astfel, un drept de creanţă se poate transmite prin vânzare-cumpărare, această operaţiune juridică fiind cunoscută sub denumirea de cesiune de creanţă (art. 1391-1404 C. civ.).

Ca mod de dobândire a proprietăţii, uzucapiunea se întemeiază pe faptul posesiei pe perioada de timp cerută de lege a imobilului, astfel că în absenţa posesiei unui imobil, nu se poate vorbi de dobândirea dreptului de proprietate prin acest mod . Când posesiunea unui imobil se prelungeşte pe o anumită durată, în anumite condiţii impuse de lege, acest fapt nu rămâne fără consecinţe juridice, cea mai importantă fiind aceea că la epuizarea termenului această stare de fapt are conotaţii juridice, în sensul că duce la naşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul persoanei care a avut posesia utilă a acestuia.

Aşadar, când posesia unui imobil se prelungeşte o anumită perioadă de timp, legea o consideră ca izvor al proprietăţii, iar posesorul va fi considerat proprietar, datorită consecinţelor juridice produse de posesiunea prelungită a imobilului.

În doctrina juridică, prescripţia achizitivă sau uzucapiunea a fost definită ca un mijloc de a dobândi proprietatea unui lucru, prin posesiunea acestuia în timpul fixat de lege.

Aşadar, până la împlinirea termenului, în timpul posesiei exercitată de către posesorul neproprietar există numai o aparenţă de proprietate, în toată această perioadă posesorul se află într-o perioadă incertă, existând permanent pericolul ca adevăratul proprietar să facă acte prin care să întrerupă prescripţia achizitivă.

Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în manifestarea exterioară a hotărârii de a încheia un astfel de act.

Termenul de consimţământ este folosit în două sensuri:

a. Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a uneia dintre părţile actului bilateral ori a autorului actului unilateral. În acest sens, art. 948 C. civ. vorbeşte de consimţământ valabil al părţii care se obligă iar art. 953 C. civ. prevede că nu este valabil consimţământul dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins de dol.

b. În al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale. Se poate daca exemplu art. 969 C. civ. potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi nu pot fi revocate decât prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Precizăm, însă, că în cazul persoanelor juridice nu se poate vorbi de consimţământul acestora ca subiecte colective de drept. Ci doar de hotărârea luată de organul competent pentru încheierea actului juridic civil respectiv, hotărâre care este rezultatul acordului de voinţă al persoanelor fizice care alcătuiesc organul de conducere.

Privită ca fenomen social, corupţia este expresia unor manifestări de descompunere morală şi degradare spirituală; ea reprezintă o problemă socială complexă, ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe sociale şi căi de soluţionare interesează opinia publică şi nivelul instituţionalizat al controlului social.

Cuvântul corupţie vine de la termenul latin „coruptio”, caracterizând o anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani sau alte foloase.

În acest context, fenomenul corupţiei include toate faptele şi actele unor subiecţi de drept care, profitând de funcţia sau poziţia socială pe care o ocupă, acţionează pentru obţinerea unor avantaje personale, prin mijloace ilicite, renunţând la respectul faţă de lege şi morală, ca o reflectare a stării de decădere a societăţii.

Corupţia este percepută de către majoritatea segmentelor din populaţie ca un fenomen deosebit de grav şi periculos, care subminează structurile de putere şi autoritate şi se referă, mai ales, la darea şi luarea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă. Întrucât la săvârşirea acestor infracţiuni, în care sunt implicaţi uneori demnitari sau foşti demnitari, reprezentanţi ai Guvernului, parlamentari, magistraţi şi cadre din instituţiile care trebuie să apere legalitatea determină, în rândul populaţiei, o percepţie negativă asupra credibilităţii instituţiilor publice.

Prin infracţiunea de lovire sau alte violenţe se înţelege fapta persoanei care prin săvârşirea unor astfel de acte cauzează o suferinţă fizică altei persoane. Această formă constituie o manifestare antisocială şi prezintă deci pericol social, prin ea aducându-se atingere relaţiilor sociale a căror normală desfăşurare nu e posibilă fără protejarea persoanei.

Datorită acestui pericol social pe care îl prezintă pentru persoana umană, infracţiunea de lovire sau alte violenţe este cuprinsă de Codul penal român în categoria infracţiunilor contra persoanei (Titlul II), în Secţiunea a II-a, intitulată „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii” a Capitolului I – „Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii”. Mai precis, această infracţiune este incriminată de art. 180 C. pen., potrivit căruia:

„(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (11) Faptele prevăzute la alin. 1 săvârşite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

(2)Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (21) Faptele prevăzute la alin. 2 săvârşite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă.

(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. 11 şi 21 acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.

(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu ”.

Infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă reprezintă o infracţiune de mare complexitate şi varietate pe care teoreticieni ca: Tanoviceanu, Dongoroz, Bulai, Filipaş, Mitrache, Nistoreanu, Dobrinoiu şi alţii au tratat-o în complexitatea ei încercând a-i reda importanţa şi aplicaţia, arbitrarul de care se face uz în multe cazuri, arbitrarul pe care aceşti coloşi ai doctrinei penale l-au incriminat şi dezavuat.

De altfel această infracţiune ar trebui să fie luată în colimator şi nu în sensul banalului ce caracterizează o societate bolnavă prin mentalităţile ei şi în modul de reacţie. În realitate această infracţiune nu reprezintă decât un subiect tabu, un subiect la care nu se face referire decât la ştirile serii, subiect care este evitat cu o spastică nonşalantă şi contestat pe motivul că „instituţiile statului nu greşesc niciodată”.

Nu de puţine ori drepturile conferite cetăţenilor sunt cu stricteţe „călcate în picioare”, reglementările privind relaţia individ-stat din diferitele coduri, constituţii, legi organice sau ordinare, hotărâri de guvern sau ordonanţe nefiind decât obiectul unor „panacee” administrate pe cale mentală individului care nu de puţine ori se vede ameninţat, stigmatizat, blazat, violat în drepturile pe care acelaşi stat i le conferă.

Infracţiunile contra siguranţei statului nu au, de regula, un obiect material, acţiunea incriminata nefiind exercitata în mod direct asupra unui bun sau asupra corpului unei persoane. Excepţie de la aceasta caracteristica generala fac unele fapte de tradare; de pilda, în cazul tradarii prin transmiterea de secrete, obiectul material consta în documentul care reprezinta un secret de stat şi care este transmis, procurat sau deţinut în vederea transmiterii; sau cazul tradarii prin ajutarea inamicului, infracţiune al carei obiect material consta în uzine, instalaţii industriale, cai de comuncaţie, aeronave, aparate, armament, diverse alte valori etc., predate sau procurate inamicului.

De asemenea, exista obiect material constând, de data aceasta, în corpul persoanei/persoanelor, în cazul atentatului care pune în pericol siguranţa statului sau în cazul atentatului contra unei colectivitaţi. Oricum ar fi, de câte ori o infracţiune contra statului are un obiect material, acesta este aratat în chiar textul legii, indicându-se trasaturile ce-l caracterizeaza. Infracţiunile contra siguranţei statului includ în latura lor obiectiva, la fel ca orice alta infracţiune, o fapta, o urmare periculoasa şi un raport de cauzalitate dintre fapta şi urmare.

Fapta, care este descrisa în textul de incriminare, difera de la o infracţiune contra siguranţei statului la alta. De cele mai multe ori, ea consta într-o acţiune, ceea ce însemna ca cele mai multe infracţiuni contra siguranţei statului sunt infracţiuni comisive care creeaza o stare de pericol sau, eventual, aduce o atingere siguranţei statului. Acţiunile se pot materializa în felurite modalitaţi: transmiterea unor secrete de stat (în cazul infracţiunii de tradare prin transmitere de secrete), acţiune armata (subminare a puterii de stat), atentat împotriva unei personalitaţi a statului nostru ori a unui alt stat (atentantul care pune în pericol siguranţa statului, respectiv infracţiuni contra reprezentantului unui stat strain), distrugerea de bunuri materiale (acte de diversiune), transmiterea orala sau scrisa de idei, concepţii (propaganda în favoarea statului totalitar şi comunicarea de informaşii false), iniţierea unei asociaţii (complotul) ori acşiuni împotriva ordinii constituţionale.

În sens larg, noţiunea de “presă” semnifică întreaga activitate de informare în masă, inclusiv mijloacele materiale şi umane cu ajutorul cărora se realizează această informare.

Stricto sens, însă, termenul “presă” reprezintă denumirea generică dată publicaţiilor periodice şi emisiunilor radio-TV (mass-media), destinate sau folosite ca mijloace de exprimare şi de informare în masă. În ceea ce priveşte substantivul „mass-media”, după cum reultă şi din rândurile anterioare, reprezintă numele dat mijloacelor tehnice – presa scrisă (publicaţii periodice, săptămânale etc.), radioul, televiziunea, cinematograful etc., care servesc la comunicarea în masă a informaţiilor . În conluzie, termenul de „presă” desemnează totalitatea publicaţiilor cotidiene şi periodice – ziare, reviste etc.

Publicaţiile periodice sunt acele publicaţii cotidiene în care se tipăresc ştiri şi informaţii actuale din toate domeniile de activitate. Rolul presei este de a problematiza, a supune dezbaterilor unele decizii, în special cele cu caracter poliic, întrucât acestea au incidenţă asupra tuturor domeniilor vieţii sociale. Prin medierea presei, care transmite informaţii într-o formă accesibilă, publicul poate cunoaşte fapte şi date din societate, le poate evalua formându-şi anumite convingeri. În urma unui proces de confruntare, se creează opinia publică, şi aceasta, nu presa în sine, exercită presiuni asupra factorilor de decizie în scopul armonizării acţiunilor puterii cu interesele cetăţenilor.

Potrivit legii, grevele pot fi de avertisment, propriu-zise şi de solidaritate. Grevele sunt organizate de sindicatele reprezentative sau, după caz, de reprezentanţii salariaţilor, care vor stabili şi durata acesteia, cu respectarea prevederilor legale. Sindicatele reprezentative sau, după caz, reprezentanţii aleşi ai salariaţilor îi reprezintă pe grevişti, pe toata durata grevei, în relaţiile cu unitatea, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti, în cazurile în care se solicită suspendarea sau încetarea grevei. Legiuitorul a stabilit expres că greva poate fi declarata numai pentru apărarea intereselor cu caracter profesional, economic şi social ale salariaţilor; greva nu poate urmări realizarea unor scopuri politice.

Potrivit legii, participarea la grevă este liberă. Nimeni nu poate fi constrâns să participe la greva sau să refuze să participe. Pe durata unei greve declanşate într-o unitate pot înceta activitatea şi salariaţii unor subunităţi sau compartimente care nu au participat iniţial la declanşarea conflictului de interese.

Participarea la grevă sau organizarea acesteia, cu respectarea dispoziţiilor legii, nu reprezintă o încălcare a obligaţiilor de serviciu ale salariaţilor şi nu poate avea consecinţe negative asupra greviştilor sau asupra organizatorilor. Aceste dispoziţii nu se aplică dacă greva este suspendată sau declarată ilegală. Pe durata grevei salariaţii îşi menţin toate drepturile ce decurg din contractul individual de muncă, cu excepţia drepturilor salariale.

În ceea ce priveşte greva patronală – lock-out-ul, în doctrina juridică s-a subliniat necesitatea reglementării şi în România a acestei instituţii, cu condiţia însă de a se limita posibilitatea angajatorului de a închide temporar unitatea, prin: consacrarea expresă a rolului defensiv al măsurii; prevederea expresă şi limitativă a situaţiilor în care s-ar impune recurgerea la lock-out; notificarea salariaţilor care nu participă la grevă şi care sunt afectaţi prin măsura luată de angajator; stabilirea, în sarcina angajatorului, a obligaţiei de a plăti salariaţilor neparticipanţi la grevă a unei indemnizaţii raportate la nivelul salariului minim brut pe ţară garantat în plată; notificarea de către angajator a Inspecţiei Muncii, precum şi a persoanelor care beneficiază de serviciile sale; instituirea unui regim juridic diferit în sectorul public faţă de cel privat.

Etimologic cuvântul „contencios” provine din limba franceză, fiind un neologism care a pătruns în limba română modernă. La originile sale latine cuvântul (verbul) „contendo” (-dere, -di, -dum), desemna, printre altele, acţiunea de a reclama, de a cere cu insistenţă, de a susţine sau de a pretind, de unde şi derivatele sale substantivale - de dispută sau luptă („contentio”) - şi adjectivale - încăpăţânat, certăreţ („contentiōsus”).

În limba franceză cuvântul „contentieux” desemnează o împrejurare, o situaţie sau un ansamblu de probleme puse în discuţie, discutabile sau litigioase , formând obiectul unui proces, aceeaşi semnificaţie având-o şi în limba română contemporană. În terminologia juridică română din secolul XIX şi până în prima jumătate a secolului XX noţiunea a avut o largă utilizare, cu multiple sensuri, după care a ieşit din uz ca urmare a evoluţiei legislative din ţara noastră, fiind înlocuită, mai ales în materie administrativă şi judiciară cu sintagma „controlul judecătoresc asupra administraţiei”, pentru ca apoi să revină în vocabularul juridic uzual, tot ca o consecinţă a modificărilor legislative de după anul 1989.

Noţiunea de contencios desemnează conflictul de interese intervenit între două sau mai multe părţi şi care nu poate fi soluţionat, în caz de neînţelegere, decât pe calea unui proces sau litigiu juridic desfăşurat în faţa unui organ de jurisdicţie competent. Lato sensu, contenciosul administrativ a fost definit ca reprezentând totalitatea litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a litigiilor.

Stricto sensu, noţiunea de contencios administrativ se referă doar la acele litigii în care autorităţile administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.

Definiţia legală a contenciosului administrativ o regăsim în art. 2 alin. l lit. f) din Legea nr. 554/2004, care prevede că prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.