Redactia Lucrari.ro

Aşa cum s-a subliniat dacă am deschide „bibliografia prostituţiei”, am rămâne uimiţi de numărul mare al scrierilor: legişti, sociologi, medici, igienişti, jurnalişti, toţi într-o luptă pentru reglementarea sau abolirea prostituţiei . Prostituţia, desfrâul sub formă de afacere, este aproape de aceeaşi vârstă cu omenirea. Cultura sexuală ajunsese la un nivel foarte înalt încă în societăţile antice.

 Esenţa mistică a senzualităţii a scos apoi la lumină culturile erotice religioase. De-a lungul epocilor istorice, dar, cu siguranţă, şi cu mult înainte de acestea, contactul intim, sexul ca sursă a extazului, a oferit dintotdeauna, o cale directă de experimentare a transcendenţei individuale.

Ţinând cont că prostituţia nu se reduce la contactul intim desfăşurat cu scopul unui câştig material, remarcăm că trecutul sexual al omenirii dispune de a largă „paletă de culori”, izvorâtă din comuniunea de interese promovate de femei şi de tinerele fete. Trăsăturile vieţii sociale caracteristice unei anumite epoci determină marea majoritate a femeilor să pornească pe calea destrăbălării, fie din apostazie religioasă, fie înflăcărate de dorinţa de a parveni social sau financiar.

Potrivit art. 328 Cod penal, prostituţia este fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest sens raporturi sexuale cu diferite persoane se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani . În multe state dezbaterile asupra prostituţiei sunt şi astăzi încă vii, opiniile fiind pro sau contra acestui fenomen.

Se susţine că din punct de vedere moral prostituţia nu este decât dovada depravării şi este indezirabilă întrucât constituie o încălcare gravă a moralităţii.

Nici pe plan internaţional nu au lipsit preocupările împotriva prostituţiei. Astfel de idei împotriva prostituţiei au stat la baza Convenţiei internaţionale pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituirii semenilor , care arată în preambul că „prostituţia şi răul care o însoţesc, traficul cu fiinţe umane în vederea restituirii lor sunt incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei şi a comunităţii”.

Tot astfel, Consiliului Europei a adoptat Convenţia privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare şi semnată de România la Varşovia la 16 mai 2005

În dezvoltarea subiectului care a format obiectul lucrării de faţă „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere” am analizat tema aleasă atât din punct de vedere teoretic, dar şi practic, pentru a da astfel conţinutului lucrării un caracter cât mai complet şi concret.

În demersul nostru am început analiza prin sublinierea unor aspecte generale legate de materia analizată, pentru ca în capitolele următoare să trecem efectiv la un studiu aprofundat asupra problemelor care ne interesează.

În acest sens, în Capitolul II am trecut în revistă toate datele legate de suspendarea condiţionată a executării pedepsei, analizând toate problemele care ţin de această situaţie, iar în Capitolul III am redat, în aceeaşi măsură, instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, abordând de asemenea toate datele problemei.

Pentru a întregi tema elaborată, în Capitoul IV am avut în vedere o scurtă comparaţie între cele două instituţii analizate, pentru a avea în acest fel o imagine completă asupra materiei la care am făcut referire în lucrarea de faţă.

Acest capitol V încheie şirul problemelor enunţate, pentru că în acest final nu ne-am propus decât să evidenţiem structura şi principalele titluri ale lucrării.

Tâlhăria este fapta persoanei care pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlăturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violenţe, ameninţări sau alte constrângeri îndreptate împotriva unei alte persoane. Prin voinţa legiuitorului, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie sunt reunite două fapte incriminate distinct de Codul penal, pe de o parte furtul, iar pe de altă parte violenţa sau ameninţarea.

Furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura faptei de tâlhărie , prin care făptuitorul realizează scopul ce şi l-a propus şi anume însuşirea pe nedrept a unor bunuri mobile, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţări sau alte forme de constrângere, constituie acţiunea adiacentă, secundară, de particularizare a acţiunii principale.

Actele de violenţă, ameninţare ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra constituie doar mijloace pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Atunci când violenţa sau ameninţarea a fost folosită pentru săvârşirea furtului, ori a urmat acestuia, între furt şi violenţă sau ameninţări există o strânsă legătură din punct de vedere subiectiv, ceea ce l-a determinat pe legiuitorul nostru considerarea acestor activităţi distincte din punct de vedere material drept o unitate infracţională, o unitate juridică având însă un conţinut complex. Infracţiunea complexă este definită de Codul penal în art. 41, alin. 3, astfel: „Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravată, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.

Literatura juridică defineşte infracţiunea complexă ca fiind acea infracţiune care cuprinde în conţinutul său obiectiv, esenţial sau accidental, o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului, infracţiunea complexă se numeşte şi absorbantă.

Tot în literatura juridică s-a vorbit adesea, în caracterizarea infracţiunii complexe, de alăturarea a două conţinuturi de infracţiune, cuprinzând fiecare o acţiune separată, care, îmbinându-se dau naştere unei singure infracţiuni iar ca exemplu s-a invocat, în mod constant, infracţiunea de tâlhărie, în care se îmbină acţiunea specifică conţinutului infracţiunii de furt (art. 208, Cod penal) cu cea specifică conţinutului infracţiunii de lovire sau alte violenţe (art. 180, Cod penal) ori infracţiunii de ameninţare (art. 193, Cod penal). Integrarea conţinutului celor două infracţiuni absorbite – infracţiunea de furt şi infracţiunea de lovire sau alte violenţe ori ameninţare, în infracţiunea absorbantă – infracţiunea de tâlhărie, imprimă acesteia caracterul de unitate.

Interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie infracţiunii de tâlhărie o structură unitară şi un pericol social propriu .

Legea penală incriminează, de regulă, infracţiunile ajunse în faza consumării. În anumite cazuri, însă, atunci când activitatea materială este întreruptă înainte de ducerea ei la capăt, sau, deşi activitatea materială s-a realizat în totalitate, rezultatul nu se produce datorită anumitor împrejurări independente de voinţa făptuitorului.

O astfel de situaţie în legislaţie şi literatura juridică poartă numele de tentativă şi se pedepseşte conform legii. Pentru a înţelege mai bine rolul tentativei, între formele infracţiunii este necesar a se porni de la perioadele în care se desfăşoară activitatea infracţională. Avem în vedere aici: perioada internă şi perioada externă. În ce priveşte perioada internă, aceasta este ţărmurită de momentul încolţirii ideii, pe de o parte, şi luarea hotărârii de a săvârşii infracţiunea, pe de altă parte - între acestea aflându-se deliberarea sau lupta motivelor.

Această perioadă nu are relevanţă din punct de vedere penal, deoarece nu reprezintă o manifestare a individului în sfera relaţiilor sociale. Gândul criminal nu reprezintă un pericol câtă vreme nu s-a realizat într-o faptă (cogitationis poenam nemo patitur).

Perioada externă însă, are relevanţă penală, în afara actelor de pregătire, când regula este că acestea nu se pedepsesc, şi în cadrul acesteia regăsim trei faze:

 faza actelor de pregătire;

 faza actelor de executare;

 faza urmărilor.

Faza actelor de pregătire este aceea care corespunde activităţii de pregătire a infracţiunii, aceste activităţii nefiind incriminate decât atunci când ele constituie, în sine, o infracţiune sau când sunt asimilate tentativei.

Faza executării reprezintă cea mai importantă fază în procesul infracţional şi începe în momentul în care se trece la executarea hotărârii infracţionale, adică se execută acţiuni, activităţii prin care este realizat actul de conduită interzis prevăzut de norma penală.

În faza de executare, se pot distinge momente, care capătă individualitate pe planul dreptului penal.

Astfel, este posibil ca activitatea de executare să se întrerupă, ori să fie dusă până la capăt, dar rezultatul cerut de lege pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii să nu se producă. În ce priveşte faza urmărilor, aceasta se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. O infracţiune care a ajuns în această fază este considerată completă.

Aşa cum am văzut însă, multe acţiuni infracţionale nu sunt duse până la capăt, nu ajung a fi infracţiuni consumate. Ele rămân în faza de tentativă. Astfel, în existenţa progresivă a unei activităţii infracţionale, tentativa se situează în faza actelor de executare a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos. Tentativa este definită în doctrină, ca formă a infracţiuni ce constă în punerea în executare a hotărâri de a săvârşii infracţiunea, executare ce a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul, deşi executarea a fost efectuată în întregime. Tentativa constituie deci, o formă a infracţiunii, căci întotdeauna rezultatul nu se produce, fie datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare este efectuat în întregime.

Periculozitatea tentativei poate fi dedusă din însăşi definiţia acesteia, ea constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De asemenea, există tentativă şi în cazul în care producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienţei mijloacelor folosite, sau defectuozităţii acestora, ori datorită împrejurării că obiectul nu se găsea în locul unde credea făptuitorul că se află.

Aşa cum rezultă din prezenta lucrare, dintre infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, tortura ridică cele mai importante probleme, întrucât se referă la drepturile inalienabile ale omului privind viaţa, integritatea fizică şi morală a persoanei.

Pe de altă parte, însăşi ideea de justiţie este pusă sub semnul întrebării din moment ce înfăptuirea ei este viciată prin utilizarea forţei şi violenţei.

În contextul în care statul român a aderat la documentele de drept internaţional care ocrotesc aceste valori, studierea din punct de vedere juridic a torturii se justifică prin necesitatea alinierii practicii judiciare româneşti, la cea europeană şi mondială, care respectă valorile democraţiei.

De aceea, în scopul redării unei imagini cât mai complete asupra subiectului analizat, pe parcursul lucrării de faţă am încercat a avea în vedere majoritatea aspectelor teoretice cu privire la subiectul analizat şi completarea acestora cu elemente din practica judiciară, astfel încât lucrarea să fie cât mai bine structurată şi pe înţelesul cititorului.

Totodată trebuie precizat că, deşi această lucrare a trecut în revistă majoritatea opiniilor specialiştilor în domeniu, nu trebuie contestat faptul că pot exista şi alte puncte de vedere, care îmbogăţesc şi vor îmbogăţi doctrina juridică privind tortura, constituind în mod firesc o bază de discuţii şi un temei pentru perfecţionarea legislaţiei care are ca obiect înfăptuirea justiţiei.

În conformitate cu prevederile art. 2671 alineat 1 din Codul penal, infracţiunea de tortură constă în “fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlul oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

Fapta se sancţionează mai aspru dacă a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182, ori a avut ca urmare moartea victimei (art. 2671 alin. 2 şi 3 C. penal) .

...

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tortură are mai multe ipostaze normative şi rezidă în acţiunea de a provoca unei persoane o durere sau suferinţe puternice, psihice ori fizice, prin acte de violenţă. Elementul material se analizează judiciar, deoarece, în această variantă fapta nu există dacă instanţa apreciază că durerile sau suferinţele nu sunt puternice.

Pot intra în această categorie chiar actele ce alcătuiesc elementul material al faptei prevăzută în art. 180 alin. 1 şi 2 C. pen., dacă instanţa apreciază ca intensitatea durerii, oricât de scurtă ar fi ea, este puternică:

 aplicarea unei pedepse victimei. Prin pedeapsă se înţelege orice sancţiune injustă, nepermisă de lege, tinzând să înfrângă voinţa victimei, sau pur şi simplu să-i provoace suferinţe fizice ori morale;

 a intimida victima înseamnă a inspira teamă, spaimă faţă de un posibil rău ce i s-ar putea face ei sau unei terţe persoane;

 exercitarea de presiuni este reprezentată de constrângerea fizică sau morală a victimei (obiect al activităţii oficiale sau o terţă persoană). Această constrângere nu trebuie să îndeplinească toate cerinţele prevăzute de art. 46 C. pen., dar, acţiunea subiectului activ trebuie să pericliteze serios, semnificativ, drepturile victimei.

Aşa cum am reţinut pe parcursul studiului, traficul de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârşirea faptei prevăzute în art. 257 C.pen. De regulă, infracţiunea este lipsită de obiect material.

Dacă făptuitorul primeşte un bun, va exista şi un obiect material, constând în bunul respectiv. Subiect activ poate fi orice persoană. Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar, iar acesta are şi el atribuţii în legătură cu actul pe care urmează să-l îndeplinească funcţionarul de a cărui favoare se prevalează, există un concurs de infracţiuni între luarea de mită (art. 254 C. pen.) şi trafic de influenţă (art. 257 C. pen.), cu condiţia ca făptuitorul să fi asigurat persoana că va beneficia şi de serviciile care intră în competenţa sa.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcţionarului.

Elementul material al laturii obiective poate fi realizat prin oricare dintre următoarele trei acţiuni alternative: primirea; pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni de daruri. Primirea de bani sau alte foloase presupune preluarea de către făptuitor a unei sume de bani, a unui bun sau altor foloase. Pretinderea de bani sau alte foloase înseamnă formularea de către făptuitor, în mod expres sau tacit, a cererii să i se dea o sumă de bani, un bun etc.

În practica judiciară s-a considerat că există trafic de influenţă şi atunci când făptuitorul a pretins o sumă de bani cu împrumut, pentru a interveni pe lângă un funcţionar ca să se rezolve cererea solicitantului. Acceptarea de promisiuni de daruri presupune manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite.

Este necesar ca făptuitorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar. Cerinţa legii este îndeplinită şi atunci când făptuitorul nu dezminte afirmaţiile făcute de o altă persoană că ar avea influenţă asupra funcţionarului. Nu interesează dacă făptuitorul a precizat sau nu numele funcţionarului asupra căruia are sau a lăsat să se creadă că are influenţă, fiind suficient să-l fi determinat numai prin calitatea acestuia. Ceea ce interesează este ca influenţa reală sau presupusă a făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.

Flagelul drogurilor este unul din fenomenele cele mai complexe, mai profunde şi mai tragice ale lumii contemporane. În secolul XX cuvântul „drog” a căpătat sensul care i se atribuie cel mai frecvent astăzi: toxic, stupefiant. Legată de noţiunea de stupefiant este cea de „trafic ilicit” care în accepţiunea Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961 înseamnă, conform art. 1, pct. 1, lit. h, „cultura sau orice trafic de stupefiante, care au scopuri contrarii celor prevăzute în prezenta convenţie”. Potrivit art. 1, lit. j, din Convenţia asupra substanţelor psihotrope din anul 1971, expresia „trafic ilicit” se referă la fabricarea sau traficul de substanţe psihotrope efectuate contrar prevederilor acestei convenţii.

Potrivit dispoziţiilor din Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, expresia „trafic ilicit” desemnează infracţiunile vizate la paragrafele 1 şi 2 ale art. 3 din Convenţie dintre care amintim: producerea, fabricarea, extracţia, prepararea, oferta, punerea în vânzare, distribuirea, vânzarea, livrarea în orice condiţii, expedierea, expedierea în tranzit, transportul, importul sau exportul oricărui stupefiant sau oricărei substanţe psihotrope, încălcându-se dispoziţiile modificate ale Convenţiei din 1961 şi ale Convenţiei din 1971.

În condiţiile în care, pe plan mondial, consumul şi traficul de stupefiante cunosc o amploare fără precedent, ameninţând să acapareze şi alte ţări care nu s-au confruntat cu acest flagel, se impune intensificarea măsurilor de cunoaştere, prevenire şi combatere a oricărei încercări de consum şi trafic ilicit de stupefiante în România. Nu se poate neglija faptul că România se situează pe magistralele de legătură între Orient şi Occident, confruntându-ne cu afluxul miilor de orientali ce încearcă penetrarea graniţelor româneşti, spre vestul Europei. În ciuda eforturilor politice ale ţărilor Uniunii Europene, aceasta rămâne în mod cert o uniune mai ales în plan economic, încercând în acelaşi timp să devină o uniune politică şi socială.

Paşi importanţi au fost făcuţi de către Uniunea Europeană mai ales în ultimul rând, prin finalizarea, în iunie-iulie 2003, a Proiectului de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa.

De asemenea, alţi paşi importanţi spre o uniune politică şi socială s-au făcut după atacurile teroriste din martie 2004, din Spania, evenimente care au general îndelungi discuţii pe aceasta temă la nivelul oficialităţilor Uniunii Europene, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 25-26 martie 2004. Relaţiile sociale, oportunităţile economice, dar şi relaţiile de piaţă se află într-o continuă şi rapidă schimbare, fiind influenţate de factorii economici, politici, sociali; odată cu schimbările în domeniul economic înfloreşte şi economia subterană, apar noi oportunităţi ilegale de a obţine bani, susţinute de o legislaţie deficitară.

Aşadar, şansa pentru societate de a deveni o victima a infracţionalităţii transfrontaliere este în continuă creştere.

 De aceea, este de necontestat faptul că la dezvoltarea unui spaţiu economic liber în cadrul Uniunii Europene şi accesul din ce în ce mai larg al ţarilor din centrul şi estul Europei a dus şi va duce la apariţia, dezvoltarea şi diversificarea a noi forme de manifestare ale infracţionalităţii transfrontaliere. Implicaţiile criminologice constau în dezvoltarea unei „pieţe europene a crimei” în cadrul căreia infractorii îşi construiesc structuri puternice şi de durată, structuri bazate pe cooperare şi organizare transfrontaliere. Este cazul pieţei drogurilor.

Datorită complexităţii situaţiilor care pot determina infracţiunile de violenţă (unde este cuprinsă şi vătămarea corporală gravă), dar şi datorită pericolului ridicat pe care ele îl înregistrează asupra societăţii umane, trebuie să se aibă în vedere şi un complex de mijloace de prevenire şi combatere a acestora, mijloace date în special, de ştiinţele penale.

În acest context, trebuie să subliniem că o contribuţie importantă la asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului consacrate de Constituţie o aduce şi legea penală. Sistemul părţii speciale a Codului penal a fost conceput în raport de criteriul obiectului juridic al infracţiunilor şi de importanţa valorilor sociale apărate împotriva activităţilor infracţionale, prin incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce prezintă pericol social, a faptelor ce încalcă drepturile şi libertăţile omului.

Cadrul juridic menit să dea eficienţa apărării acestor drepturi şi libertăţi îl formează Titlul II din Partea specială a Codului penal. Apărarea persoanei umane prin dispoziţiile cuprinse în acest titlu priveşte pe om în ansamblul atributelor care caracterizează fiinţa umană (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea). În cadrul titlului de care amintim, privitor la infracţiunile contra persoanei, materia a fost sistematizată astfel ca fiecărui atribut al persoanei să-i corespundă un capitol distinct.

Primul este consacrat, aşadar, infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; al doilea, infracţiunilor contra libertăţii persoanei, al treilea, infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală şi ultimul infracţiunilor contra demnităţii. În subgrupa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii sunt incriminate faptele de pericol social comise prin metode şi mijloace specifice şi prin care se aduce atingere, se vatămă dreptul persoanei la integritate corporală şi sănătate, adică acele fapte care au ca rezultat pricinuirea de suferinţe fizice ori de vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.

Astfel, se poate spune că infracţiunile contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei sunt acele fapte socialmente periculoase, prin care se cauzează unei persoane, prin orice mijloace, o suferinţă fizică sau o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii sale.

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură integritatea corporală sau sănătatea persoanei împotriva oricărei atingeri. În virtutea acestor raporturi sociale, persoana, indiferent de vârstă, sex, rasă sau naţionalitate are dreptul de a se bucura de integritatea corporală sau de sănătatea sa şi de a pretinde celorlalţi membrii ai societăţii să se abţină de la orice fapt prin care i s-ar putea vătăma integritatea corporală sau sănătatea.

Extinderea protecţiei penale şi asupra acestor relaţii, se explică prin aceea că societatea este interesată să aibă ca membrii oameni valizi, sănătoşi, şi să ocrotească sănătatea lor.

Aşa cum am subliniat şi reţinut pe parcursul lucrării, pentru satisfacerea diverselor cerinţe ale membrilor unei colectivităţi umane, statul sau/şi colectivităţile locale înfiinţează anumite organisme denumite servicii publice. În literatura de specialitate, precum şi în limbajul curent, noţiunea de "serviciu public" este utilizată într-un dublu sens, astfel:

 în primul rând, se utilizează sensul organic, desemnând un organism, o persoană juridică, publică sau privată prin care se realizează o activitate care satisface un interes public (general);

 în al doilea rând, este folosit sensul material-funcţional, prin care este desemnată activitatea desfăşurată de organismul sau persoana juridică prestatoare a serviciului.

Majoritatea autorilor consideră că serviciului public îi sunt specifice următoarele trăsături: este un organism specializat care satisface un interes public.

Ansamblul activităţilor autorizate de administraţie pentru a satisface nevoile sociale de interes public are următoarele caracteristici: satisface o nevoie locală; se află în raport juridic permanent cu sistemul administrativ care l-a înfiinţat şi care îl conduce; furnizează bunuri şi/sau servicii care satisfac interesele unui grup sau ale societăţii în general; este supus unui regim juridic reglementat de principiile de drept public; satisface interesele sociale generale pentru care a fost înfiinţat; se creează sau se desfiinţează în urma unei decizii administrative de management; se realizează prin stabilimente publice; tipologie variată. Înfiinţarea serviciilor publice a constituit o lungă perioadă de timp, un atribut exclusiv de competenţa autorităţilor statale, atât în statele cu democraţii dezvoltate, precum şi în cele cu regimuri totalitare, dar raţiunile erau diferite.

Evoluţia vieţii în statele democratice, dezvoltarea economică pe care au înregistrat-o, a făcut necesară înfiinţarea unui număr tot mai mare de servicii publice, care să satisfacă o gamă tot mai diversă de interese publice.

Aceste realităţi obiective, precum şi extinderea democraţiei sociale au generat spargerea monopolului de stat, acesta transferând competenţa înfiinţării unor servicii publice către autorităţile locale. În perioada actuală, statul mai păstrează monopolul numai în privinţa unor servicii publice de importanţă deosebită şi de interes naţional, cum sunt: înfiinţarea serviciului legislativ, executiv şi judecătoresc, organizarea armatei şi poliţiei, a protecţiei civile a populaţiei, a ministerelor etc., care pot fi organizate numai prin lege.

Concomitent însă statul a dat în competenţa autorităţilor administraţiei publice locale atributul de a crea servicii publice şi instituţii de interes local, în mod diferit în funcţie de gradul de autonomie acordat colectivităţilor locale. În România, sistemul legislativ postrevoluţionar a fost consecvent în a consacra autorităţilor administraţiei publice locale competenţa de a crea servicii publice, sub diferite forme de organizare.