Subiectele dreptului international public si elementele specifice Comunitatilor europene

Prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia adopţiei prevăzute la art. 20 lit. b din Legea nr. 273/2004 (pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv), caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul. Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte.

Efectele adopţiei internaţionale, precum şi efectele în cazul anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului sunt cele prevăzute de Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său.

În cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta. Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană faţă de părinţii săi fireşti.

Adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale acestuia o permit. Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor competente extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. Identitatea părinţilor fireşti ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau unui spital.

După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în România, Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti. Instanţa citează direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, Oficiul, precum şi orice altă persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru soluţionarea cererii şi va putea admite cererea dacă, potrivit probelor administrate, constată că accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi echilibrului emoţional ale solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere din partea direcţiei.

La capătul acestor dezvoltări nu putem să nu ne punem întrebarea care sunt perspectivele reale ale dezvoltării arbitrajului ca mijloc de reglementare paşnică a diferendelor, ţinând seama de cerinţele noi ale convieţuirii internaţionale şi de finalităţile noi cărora trebuie să le răspundă întregul instrumentar de mijloace paşnice aflat la îndemâna statelor.

În primul rând, se poate aprecia şi chiar anticipa că ritmul dezvoltării şi extinderii arbitrajului internaţional pentru soluţionarea unor diferende interstatale nu este, nu poate fi şi nu va fi sensibil diferit de cel al evoluţiei căii judiciare, al dezvoltării practicii CIJ, întrucât în conştiinţa politico-juridică a statelor recurgerea la o entitate terţă, fie ea oricât de imparţială, este rezultanta unei încrederi efective în virtuţile acestuia şi, mai ales, în capacitatea sa de a oferi soluţii care să concilieze exigenţele dreptului şi echităţii cu imaginea proprie, individualizată, pe care fiecare parte la un diferend o poate avea cu privire la natura, întinderea şi particularităţile dreptăţii în stadiul actual al raporturilor internaţionale.

În al doilea rând, analiza atitudinii statelor faţă de arbitraj duce inevitabil la concluzia că orice avans pe calea sporirii frecvenţei recurgerii la serviciile sale depinde într-o măsură considerabilă, dacă nu hotărâtoare, de progresul general realizat în transpunerea efectivă în viaţă a principiului reglementării paşnice a. diferendelor. În manifestările sale practice, conduita statelor oferă imaginea unei anumite coerenţe politice, ceea ce face ca ataşamentul lor faţă de cerinţa înlocuirii arsenalului violenţei şi forţei cu instrumentul mijloacelor paşnice, să influenţeze şi atitudinea pe care sunt susceptibile să o adopte faţă de arbitraj. La nivelul întregii comunităţi internaţionale nu este de aşteptat să se cristalizeze o preferinţă marcată fată de arbitraj, atât timp cât ataşamentul real faţă de reglementarea paşnică a diferendelor nu va fi fost cu adevărat construit şi aşezat pe o voinţă politică fermă, aptă să determine o înnoire de concepţii în abordarea liberă a oricărui mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor dintre state.

În al treilea rând, se cuvine a sublinia că nu prin eforturi selective, de codificare şi dezvoltare progresivă a regulilor arbitrajului, nu prin „tehnicizarea” acestuia sau prin „juridicizarea” sa excesivă se poate acţiona asupra voinţei statelor spre a Ie determina să recurgă într-o mai mare măsură Ia procedura arbitrală, Mecanismul de acţiune asupra voinţei statelor şi de conexare a acesteia este cu mult mai complex, iar încrederea statelor în arbitraj depinde de o multitudine de factori pe care simpla codificare nu Îi poate influenţa simultan. O democratizare reală a vieţii internaţionale, un progres nedisimulat în direcţia statornicirii unei noi ordini mondiale, sentimentul de subiect deplin, de participant cu adevărat egal în raporturile interstatale, certitudinea fiecărui stat că se va putea afla la adăpost de actele de forţă şi de ameninţare cu forţa, sunt condiţii hotărâtoare pentru extinderea şi aprofundarea încrederii tuturor statelor, şi în primul rând a celor mici şi mijlocii faţă de arbitrajul internaţional.

În al patrulea rând, dezvoltarea arbitrajului internaţional trebuie concepută ca o parte integrantă, organică a eforturilor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a ansamblului mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor. Nu trebuie ignorat faptul că în condiţiile în care cel mai important şi mai frecvent mijloc de soluţionare a diferendelor - negocierile diplomatice - nu a format încă, pe planul codificării, obiectul unui instrument juridic multilateral, este nerealist să se anticipeze un progres rapid pe calea instituţionalizării procedurii arbitrale. Primordialitatea negocierilor diplomatice trebuie înţeleasă nu numai ca un deziderat, ci trebuie să-şi găsească reflectarea în orice efort, individual sau colectiv, menit să ducă la consolidarea principiului reglementării paşnice a diferendelor.

În al cincilea rând, se cuvine a sublinia că sunt infructuoase încercările de a extrapola un singur mijloc de reglementare paşnică, în detrimentul celorlalte. Fie. că aceste încercări au loc pe plan doctrinar, fie că se manifestă în cadrul unor organizaţii internaţionale, izolarea artificială a unui singur mijloc de reglementare paşnică şi sublinierea ostentativă a avantajelor sale reale sau virtuale nu servesc în realitate cauza generală a încetăţenirii efective în conduita tuturor statelor a principiului reglementării paşnice a diferendelor. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu sunt de aplicare selectivă, ci sunt de aplicare unitară şi universală. Aşa fiind, o adevărată universalizare a principiului reglementării paşnice a diferendelor postulează eforturi perseverente din partea tuturor statelor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a întregului instrumentar de soluţionare prin mijloace exclusiv paşnice a litigiilor internaţionale. Numai într-un asemenea context se poate aştepta în mod realist o evoluţie pozitivă a arbitrajului internaţional şi o perfecţionare sensibilă a procedurilor sale.

Studiul izvoarelor dreptului conduce la concluzia existenţei unei diversităţi (pluralităţi) de asemenea izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul şi le constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care reclamă reglementarea juridică. Obiceiul juridic (cutuma) este cel mai vechi izvor de drept.

Ca regulă socială, cutuma precede dreptului: În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obişnuielnic) a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv. Cutuma implică o îndelungată practică socială; de aceea se socoteşte că în conţinutul său este cuprinsă o bogăţie sociologică69. Există un domeniu pe care autorii moderni îl abordează şi prin prisma rolului obiceiului şi anume cel al exerciţiului dreptului subiectiv70.

Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limitele raţionale, în conformitate cu obiceiurile şi moravurile sociale şi potrivit scopului lor natural.

Un drept exercitat în contradicţie cu asemenea cerinţe încetează a mai fi un drept (uz) şi devine un abuz. În dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de tratat). Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinante, ca normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.

În contextul internaţional actual, când harta lumii suferă notabile modificări, iar sferele de influenţă balansează spectaculos rolul cutumei îşi păstrează importanţa ca sursă de drept, ea jucând un rol deosebit în stabilirea şi menţinerea relaţiilor de bună vecinătate între state, în constituirea şi fundamentarea dreptului organizaţiilor internaţionale şi în tot ceea ce priveşte raporturile internaţionale la cumpăna dintre milenii.

Fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul, ci doar cu dorinţa de a aduce o contribuţie în acest domeniu mi se pare potrivit a încheia cu un comentariu al lui Hege1: „prin faptul că ele (obiceiurile) sunt scrise şi adunate, legile în vigoare ale unei naţiuni nu încetează prin aceasta de a fi şi ele obiceiuri. Când cutumele ajung să fie adunate şi strânse la un loc, atunci culegerea acestora constituie Codul de legi…”

Având în vedere cele exprimate pe întreg parcursul lucrării de faţă, reţinem aici că izvoarele dreptului internaţional public sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de voinţă al statelor.

Drept urmare, izvoarele dreptului internaţional public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a acestora. Reglementarea de bază este dată de art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora.

Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotărârile judecătoreşti şi doctrina. Statutul Curţii alătură acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerat[ ca potenţial izvor de drept. În literatura de specialitate se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor enumerate alte doua categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre actele unilaterale ale statelor. Având în vedere că pe parcursul lucrării am analizat pe larg toate aceste categorii de izvoare ale dreptului internaţional public, în continuare vom reţine, pe scurt, doar câteva aspecte esenţiale.

Astfel, reţinem că tratatul internaţional reprezintă un acord sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată să producă efecte de drept internaţional. Dintre tratatele internaţionale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizaţiei - a fost considerat un act cu valoare deosebită, care se manifestă sub mai multe aspecte: în cazul unui conflict între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt tratat internaţional, vor prevala cele dintâi; Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-părţi la aceasta, ci şi pentru state terţe, fapt care constituie o excepţie de la principiul de drept internaţional conform căruia tratatele “leagă” doar statele – părţi la un tratat.

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie.Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovada a unei practici generale, acceptată ca drept”.

Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:

 să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;

 să fie acceptată de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

Strategia europeană de securitate şi toate celelalte instrumente direct relaţionate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată şi sprijinită cu mijloace şi eforturi proprii.

Cunoscând toate aceste aspecte, credem că pot fi desprinse câteva concluzii:

1. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-şi asume şi responsabilităţi strategice globale. În cooperare cu NATO, Uniunea Europeană trebuie să-şi consolideze cadrul instituţional şi operaţional pentru a răspunde adecvat crizelor şi conflictelor regionale.

2. Viitorul politicii europene de securitate şi apărare (PESA) depinde în mare măsură de acordul celor 27 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal: o percepţie comună asupra ameninţărilor la adresa securităţii; voinţă politică pentru a aplica în mod punctual şi coerent instrumentele diplomatice, economice şi de gestionare a crizelor; îmbunătăţirea capabilităţilor civile şi militare existente.

3. Probabil că Uniunea Europeană nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienţa sa în domeniile non-militare, precum comerţ extern, dezvoltare, politica privind mediul, cooperare în domeniul poliţiei, justiţiei şi informaţiilor, politica de imigrare şi diplomaţie multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea ameninţărilor tot mai mult non-militare.

4. Proiecţia securităţii şi stabilităţii dincolo de graniţele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice şi, în ultimă instanţă, militare, reprezintă o iniţiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. Totuşi, câteva semne de întrebare persistă, şi anume: rămâne PESA un instrument de stabilizare a periferiei Europei sau ar trebui extins la scară globală?, Ce misiune dintre categoria celor de tip „Petersberg” ar trebui să aibă prioritate (cele de gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict sau cele de impunere a păcii)? etc. Probabil că viitoarele realităţi şi necesităţi ale lumii contemporane vor răspunde la aceste întrebări.

5. Divergenţele Statele Unite ale Americii – Marea Britanie versus Germania - Franţa impietează asupra procesului de edificare a politicii de securitate şi apărare europene.

6. În perspectivă este de aşteptat că PESA să evolueze în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind subsidiară celei europene.

7. Adoptarea unei Carte Albe a Securităţii şi Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE. Astfel vom şti ce resurse vor fi necesare în funcţie de ameninţările militare cu care se va confrunta Europa în următorii ani. Este nevoie de o voinţă politică mai mare şi o adaptare mai eficientă a procedurilor naţionale la cele europene.

8. Constrângerile impuse de resurse cer o abordare mai integrată a apărării. Astfel sunt necesare:

 dezvoltarea unor planuri compatibile ale ţărilor europene în ceea ce priveşte nevoile de apărare, doctrinele militare şi capabilităţile militare necesare acestora;

 cooperare mai strânsă în domeniile cercetării, dezvoltării şi achiziţiilor capabilităţilor militare ce se consideră a avea prioritate;

 dezvoltarea capabilităţilor naţionale în ceea ce priveşte antrenamentul, sprijinul şi găzduirea unităţilor naţionale şi multinaţionale. De asemenea, specializarea unor ţări în dezvoltarea capabilităţilor de nişă poate avea un grad mai mare de importanţă în cadrul securităţii colective.

9. Strategia de Securitate Europeană prevede că ţările învecinate, candidaţii sau partenerii Uniunii Europene se pot implica în politici sau operaţii PESA. România poate avea un aport semnificativ în cadrul operaţiilor comune, ţinând cont de experienţa acumulată în misiunile din spaţiul fostei Iugoslavii sau din teatre precum cele din Afganistan şi Irak.

10. Politica externă a Uniunii Europene e multifuncţională şi se constituie, în principal, din intervenţii civile şi militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilităţile militare ale Uniunii Europene sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătăţire a acestor capabilităţi prin furnizarea de forţe, echipamente şi pregătire la Forţa de Reacţie Rapidă a UE. De asemenea, ţara noastră poate avea contribuţii semnificative la capabilităţile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a ameninţărilor şi la eventualele iniţiative diplomatice.

După cum am observat din întreg parcursul lucrării de faţă, dreptul internaţional prezintă o serie de particularităţi faţă de dreptul intern. Aşa cum m văzut, aceste particularităţi se raportează la: obiectul de reglementare al dreptului internaţional, la modul de elaborare şi formare a normelor sale, a subiectelor acestui drept, precum şi la sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor sale.

Cu toate deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul intern, între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă. În această privinţă subliniem mai întâi ca prin acceptarea de către un stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoarea juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor.

Există însă şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne, ca de exemplu în domeniul capturării ilicite a aeronavelor. Convenţia de la Haga din 1970 care arată că statele se obligă „să reprime infracţiunea prin pedepse severe”. Sunt şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările de drept intern. Între acestea, menţionăm: numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa organelor de stat care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul de a încheia tratate.

Dimpotrivă, în cazul altor convenţii, incidenţa reglementării internaţionale este de natură să admită prevalenta unor dispoziţii legislative interne. De exemplu, art. 14 din Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (1973), arată că dispoziţiile convenţiei nu afectează dreptul statelor părţi de a adopta măsuri interne mai stricte în legătură cu condiţiile privind comercializarea, capturarea sau recoltarea, deţinerea sau transportarea speciilor ce cad sub incidenţa convenţiei. Măsurile pot să se extindă până la interzicerea totală a unor astfel de activităţi.

În concret, de exemplu, în practica ţării, decretul Preşedintelui României prin care se aprobă şi se supune spre ratificare sau aderare un tratat, precum şi legea adoptată de Parlament pentru ratificarea sau aderarea la un tratat conţin de regulă un singur articol, în care se prevede aprobarea în vederea ratificării ori, după caz, a aderării şi respectiv ratificarea sau aderarea României la tratatul în cauză. Textul decretului, al legii, precum şi al tratatului pe care Parlamentul îl ratifică, se publică în Monitorul Oficial. Cu privire la raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern s-au formulat în doctrina de drept internaţional două concepţii: Potrivit concepţiei dualiste - normele de drept internaţional nu au valoare în dreptul internaţional.

Deşi statul este nu numai subiect de drept internaţional ci şi creator al dreptului internaţional, fiind ca atare obligat să-şi alinieze dreptul intern celui internaţional, dreptul intern s-ar aplica întotdeauna indiferent dacă este în concordanţă sau nu cu dreptul internaţional; Teoria monistă - susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de dreptul internaţional şi dreptul intern. În acest sens, s-a susţinut monismul cu primatul dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului internaţional. Aceste teorii trebuie respinse, neexistând un primat al dreptului intern sau al dreptului internaţional şi nici un dualism care să le separe în mod artificial.

Fără a vorbi de superioritatea uneia sau alteia din aceste ramuri ale dreptului remarcăm coordonarea lor, constituţiile statelor prevăzând în multe cazuri aplicarea tratatelor încheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern diferă de ele, ca de exemplu; în domeniul drepturilor omului, cum se prevede în Constituţia României, după cum alteori convenţia internaţională face trimitere la legea internă.

După cum am mai amintit pe parcursul lucrării de faţă, în zilele noastre, buna vecinătate a devenit nu numai o condiţie politică a desfăşurării unor raporturi normale între state situate într-o proximitate geografică, dar şi un important principiu al dreptului internaţional. Necesitatea unor bune relaţii, de sprijin, colaborare şi ajutor cu statele vecine devine din ce în ce mai evidentă.

Aşadar, vecinătatea rămâne un factor fundamental şi permanent al relaţiilor fiecărui stat, pentru că fiecare stat nu numai că are vecini şi este vecin, dar el rămâne cu vecinii săi pentru totdeauna, respectiv în contextul geografic în care l-a situat istoria.

Ca atare, şi buna convieţuire cu vecinii este un imperativ politic permanent.

Toate cele expuse pe parcursul lucrării, începând chiar cu primul capitol, unde am abordat unele probleme privind teritoriul în dreptul internaţional, vin în sprijinul formării unei imagini de ansamblu asupra a tot ceea ce înseamnă delimitarea dintre ţara noastră şi ţările vecine şi totodată, relaţiile de cooperare existente la momentul de faţă.

În baza documentelor citate în prezenta lucrare, mai ales în partea de sfârşit, rezultă cu prisosinţă că raporturile României cu ţările vecine datează încă din cele mai vechi timpuri, ele căpătând însă o dimensiune nouă în perioada ultimilor 12 ani, după instaurarea democraţiei atât în ţara noastră cât şi în unele ţări vecine.

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii. El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii.

Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii.

El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii. Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.

Preocuparea deosebită pentru strâmtorile internaţionale care servesc navigaţiei atât în doctrină cât şi în practica de drept internaţional public se explică prin importanţa sa deosebită pe care o au pentru dezvoltarea comerţului, a economiei mondiale, pentru extinderea comunicaţiilor internaţionale şi realizarea unei puternice colaborării între naţiuni şi popoare.

România a fost şi a rămas vital interesată în menţinerea şi elaborarea unui statut juridic echitabil strâmtorilor care servesc navigaţiei internaţionale. Acest interes sporeşte şi prin faptul că ţara noastră este riverană la Dunăre, stăpânind două din cele trei guri ale acestui fluviu internaţional.

Sunt considerate strâmtori internaţionale „întinderile de apă situate între porţiuni de uscat, formând treceri înguste pentru navigaţie”.

Regimul juridic al acestora decurge din faptul că ele permit legătura dintre o parte a mării libere sau a unei zone economice exclusive şi o altă parte a mării libere sau zone economice exclusive.