Ascultarea martorilor

Referitor la înscrisuri ca produs al activităţii ilicite prin care se înşeală încrederea publică, este de remarcat că în domeniul dreptului penal, inclusiv procedural, termenul de „înscris", atât în calitatea sa de mijloc de probă, cât şi de obiect material al infracţiunilor de fals în înscrisuri trebuie interpretat într-un sens riguros ştiinţific, potrivit înţelesului dat de prevederile legislaţiei penale în vigoare. Cu alte cuvinte, înscrisul nu reprezintă orice mod de materializare, de exprimare a gândirii şi voinţei într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris, aceasta reprezentând exprimarea prin semne grafice a sunetelor şi cuvintelor.

Deşi victimei i s-a acordat mai puţină atenţie din partea legiuitorului, analiza şi cunoaşterea locului şi rolului pe care acesta îl ocupă atât în activitatea infracţională cât şi în cea judiciară (depistarea şi sancţionarea infractorului) contribuie, pe de o parte, la formarea unor recomandări pentru conduita preventivă şi autoprotectivă în raport cu pericolul victimizării şi, pe de altă parte, la o mai rapidă şi mai corectă aplicare a legii în cazul săvârşirii infracţiunilor. Prin victimă „înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”.

Astăzi, ca şi odinioară, mărturia constituie modul comun de informare a organelor judiciare, proba firească, necesară, proba cu frecvenţa cea mai ridicată, ceea ce a făcut să fie denumită de un jurist filozof “ochii şi urechile justiţiei”. Probă aparent simplă şi uşor de administrat, dar deseori anevoios de a fi apreciată, modalitate firească de informare a organelor judiciare, a cărei valoare a fost viu discutată, mărturia îşi păstrează astăzi nealterată utilitatea, constituind aşa cum s-a precizat, proba cu cel mai indicat indice de frecvenţă.

Aportul tot mai însemnat al ştiinţelor naturii şi tehnicii, mai cu seamă al criminalisticii prin mijlocirea căreia realizările celor dintâi sunt necontenit preluate şi adaptate scopurilor probaţiunii judiciare, a făcut să sporească rolul mijloacelor materiale de probă, al probaţiunii ştiiţifice fără însă ca aceasta să diminueze importanţa şi utilitatea probei testimoniale în procesul penal. Într-adevăr, proba testimonială continuă să constituie un material informativ esenţial, fundamental şi nu poate fi vorba de o restrângere a importanţei sale.

Chiar în acele pricini în care probaţiunea se întemeiază cu precădere pe mijloacele materiale de probă, al căror număr sporeşte de la o zi la alta, importanţa probei testimoniale se păstrează nealterate. Existenţa în cauză a probelor materiale nu înlătură nicidecum necesitatea depoziţiilor martorilor deoarece proba materială în sine (urmă, armă, etc.), luată izolat nu poate demonstra nimic, dacă nu i se clarifică provenienţa, însemnătatea ei pentru cauză etc.; iar aceasta se poate face numai cu ajutorul declaraţiilor oamenilor, adică în primul rând cu depoziţiile martorilor.

Împrejurarea că probei testimoniale îi revine un rol de prim plan, că e cel mai frecvent utilizată, că aproape nu există pricină în care să nu-şi aducă o contribuţie mai mică sau mai mare la soluţionarea ei, îşi află explicaţia în însăşi natura activităţilor informaţionale în caracterul şi scopul procesului penal, în însăşi sfera faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi dovedite.

Într-adevăr, în vreme ce procesul civil se pune chestiunea probării legitimităţii unei pretenţii şi de aici cerinţa unor forme de constatare a faptelor juridice, împrejurare ce atribuie mărturiei caracter de probă de excepţie, în procesul penal obiectul probaţiunii îl constituie fapte şi împrejurări de fapt.

Într-o considerare cu totul generală, în procesul penal se pune chestiunea localizării în timp şi spaţiu a faptei în materialitatea sa, a activităţii ce constituie latură obiectivă a infracţiunii în dinamismul ei. Ori, modul cel mai firesc, mai nemijlocit şi expresiv de cunoaştere a faptelor în întreaga lor complexitate îl constituie arătările celor care, prezenţi la producerea lor, le-au preocupat prin propriile simţuri.

În condiţiile vieţii contemporane, se impune cu necesitate dinamizarea progresului juridic - sub toate aspectele sale -, în pas cu progresul ştiinţific şi tehnic, progresul social general. Dreptul pozitiv contemporan, exprimând noile cerinţe sociale, reglementează toate relaţiile sociale în spiritul respectării ordinii de drept.

Cu ajutorul normelor de drept, relaţiile sociale sunt îndrumate şi se desfăşoară, înlocuindu-se o ordine spontană sau de drept vechi, de cele mai multe ori cutumiar, cu noua ordine socială şi de drept în conformitate cu noile norme. În acest context apare evident că o sarcină principală a dreptului o constituie apărarea, printr-un ansamblu de mijloace juridice, înclusiv prin mijloace de drept penal, a persoanei umane şi a drepturilor şi intereselor sale, a ordinii sociale, împotriva acelora care săvârşesc fapte ce tulbură această ordine.

Pentru realizarea acestor sarcini, dreptul nostru penal - atât cel cuprins în Codul penal , cât şi cel care se află în diferite legi speciale - asigură protecţia persoanei umane prin aceea că stabileşte un cadru foarte larg şi variat de incriminări, pe baza cărora instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite penale prin care se aduce atingerea, direct sau indirect, multiplelor drepturi şi interese ale persoanei. Ştiinţa dreptului penal şi legislaţiile penale ale diferitelor state fac distincţie din punctul de vedere al protecţiei penale, între faptele de pericol social prin care sunt lezate drepturile inerente persoanei umane şi faptele prin care sunt periclitate alte drepturi ale personalităţii.

Cele mai importante din aceste drepturi sunt enumerate în Constituţie (art. 22-49), fiind în acelaşi timp şi drepturi fundamentale - dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, dreptul la apărare, libertatea conştiinţei, dreptul la informare, dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, muncă şi protecţia socială a muncii etc.

Sunt fundamentale pentru că sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea omului, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane. Dreptul românesc pune în evidenţă faptul că justiţia reprezintă o formă fundamentală de activitate a statului, care se înfăptuieşte de organele judecătoreşti.

Rolul confruntării în clarificarea unor fapte sau împrejurări este pus în evidenţă, îndeosebi în cazurile în care contradicţiile, neclarităţile, neconcordanţele din declaraţiile personale ascultate într-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, confruntarea rămânând singura modalitate de limpezire, de clarificare a aspectelor incerte. Cu atât mai necesar devine un asemenea act procedural, cu cât neconcordanţele din declaraţii vizează împrejurări esenţiale pentru cunoaşterea adevărului.

Un alt argument ce poate fi adus în sprijinul importanţei confruntării este şi acela conform căruia, prin efectuarea acesteia, este posibilă obţinerea unor noi date sau informaţii, necunoscute până în acel moment de organul juridic, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei. Şi în plan tactic criminalistic, confruntarea îşi are importanţa sa, prin plusul de informaţii pe care îl poate aduce în legătură cu personalitatea, cu psihologia persoanelor ascultate, mai ales în ipoteza în care acestea se dovedesc a fi nesincere, persistând în încercarea de ascundere a adevărului.

De asemenea, confruntarea poate constitui un element de stimulare a memoriei persoanelor ascultate, care, deşi de bună-credinţă, nu reuşesc să-şi reamintească o serie de amănunte referitoare la faptele şi împrejurările percepute.

Confruntarea reprezintă un valoros mijloc tactic de verificare a declaraţiilor, de precizare a poziţiei învinuiţilor sau inculpaţilor, faţă de faptele imputate. În raport de aceste aspecte, considerăm necesar să evidenţiem şi semnificaţia tactică a momentului psihologic creat prin punerea "faţă în faţă" a persoanelor care au făcut declaraţii contradictorii.

De regulă, confruntarea determină apariţia unui stres psihologic aparte, astfel încât persoanele care persistă în declaraţiile lor nesincere şi care şi-au Controlat destul de bine emoţiile în ascultarea anterioară pot avea reacţii de natură să le demaşte reaua-credinţă, reacţii pe care organul judiciar trebuie să fie pregătit să le surprindă şi să le valorifice în interesul aflării adevărului. Cauzele contradicţiilor din declaraţiile învinuiţilor sau inculpaţilor sunt multiple. Frecvent, aceste contradicţii sunt determinate de încercările acestora de a scăpa de răspundere, prin punerea faptelor în sarcina altor persoane.

Există, însă, şi situaţii opuse, în care un învinuit sau inculpat ia asupra sa întreaga vină, urmărind să-şi acopere complicii. Contradicţiile din declaraţiile martorilor pot avea cauze, în primul rând, factorii obiectivi dar şi factori subiectivi care influenţează procesul de percepţie, memorare şi redare.

De asemenea, nu trebuie exclusă nici influenţarea martorilor de către părţile interesate în cauză (învinuiţi sau inculpaţi, parte responsabilă civilmente, etc.) prin rugăminţi, promisiuni sau ameninţări.