Apelul - cale de atac

Aşa cum am reţinut pe parcursul acestui studiu, dreptul la apărare este considerat ca o cerinţă şi garanţie, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii.

În Declaraţia Universală a drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, şi dreptul de apărare. Tot astfel, art. 14 pct. 3 lit. d din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa unui apărător.

Art. 6 al C.E.D.O., garantând dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă, precizează, între altele, că persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de „timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”. Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de apărare, Constituţia ţării noastre, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003 înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Aşadar, în art. 24 din Constituţie, se stipulează că „dreptul la apărare este garantat” şi că „părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, fiind prevăzute şi garanţiile corespunzătoare pentru realizarea acestuia. Astfel, art. 23 alin. 8 din Constituţie inserează o serie de garanţii (dreptul reţinutului sau arestatului de a i se aduce la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu).

Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfăşurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activităţi sociale, garantarea dreptului de apărare. În acest sens, în art. 6 se arată că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze de îndată şi înainte de a-l audiat, pe învinuit sau pe inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător.

Originea apelului se regãseşte în dreptul roman unde, începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnatul avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinţei, prin aşa-numita “provocatio ad populum”.

Adunarea popularã, convocatã de catre magistrat, casa ori confirma sentinţa, fãrã sã o poatã modifica, agrava sau atenua. În regimul republican mai existau şi alte douã instituţii: intercessio din partea magistratului şi intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresatã celor care aveau dreptul sã intervinã se numea apellatio.

Acest ebook se livreaza in forma actualizata, conform noilor coduri, in cca. 4-5 zile din momentul efectuarii comenzii!

Pe parcursul acestui studiu se are în vedere o analiză exhaustivă a principalelor dispoziţii referitoare la asistenţa judiciară internaţională, instituţie juridică conturată şi perfecţionată atât în dreptul nostru, cât şi la nivelul reglementărilor Uniunii Europene.

Aşa cum se arată în lucrare, în prezent cadrul reglementărilor în materia analizată au fost grupate de legiuitor în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 şi prin O.U.G. nr. 103/2006. Dispoziţiile din Codul de procedură penală cu privire la asistenţa judiciară internaţională au fost abrogate prin acest act normativ.

Dispoziţiile Legii nr. 302/2004 transpun dispoziţiile cuprinse în Convenţia U.E. de asistenţă judiciară în materie penală din 29 mai 2000 care a intrat în vigoare în august 2005, convenţie ce facilitează armonizarea legislaţiei şi reprezintă principalul instrument juridic în domeniu între statele membre ale Uniunii Europene. Convenţia UE de asistenţă judiciară este transpusă integral în Titlul VII al Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 224/2006.

Căile de atac sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării‚ în anumite cazuri şi condiţii, a controlului judecătoresc asupra hotărârilor intervenite.

Judecata, în orice cale de atac are totdeauna caracterul unei activităţi procesuale de control judecătoresc.

Apelul, fiind o cale ordinară de atac se poate declara numai împotriva hotărârilor nedefinitive‚ pronunţate în primă instanţă.

În materie penală‚ apelul apare ca o prelungire necesară atât a dreptului de apărare cât şi a exerciţiului acţiunii represive. Apelul, fiind o cale de atac ordinară prin care se realizează controlul jurisdicţional‚ s-a cristalizat de multă vreme şi s-a admis în toate sistemele procesuale concepţia că el poate fi exercitat de procuror şi de părţi. Codul nostru actual a lărgit această concepţie permiţând declararea apelului‚ în anumite cazuri şi de către martori‚ experţi‚ interpreţi‚ apărători‚ cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora‚ precum şi de orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea instanţei.

În general, apelul este declarat personal de cei îndreptăţiţi. El poate fi declarat pentru titulari şi de reprezentanţii lor legali sau de către apărător. Pentru inculpat are dreptul de a face apel şi soţul acestuia. Procurorul poate declara apel numai personal. Art. 363 Cod procedură penală prevede că apelul se poate declara în 10 zile. Acesta este termenul general aplicabil ori de câte ori legea nu dispune altfel. Termenul de apel fiind un termen peremptoriu‚ nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul exercitării căii de atac.

Totuşi‚ în mod excepţional legea înlătură efectul amintit pentru persoana decăzută din motive neimputabile acesteia. Pentru a opera repunerea în termen trebuie să se constate că întârzierea în declararea apelului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. Astfel‚ prin sentinţa penală nr. 1010/1996 s-a admis sesizarea Biroului executări penale de pe lânga Judecătoria sectorului 1 privind pe condamnatul V.V. S-a constatat expirată durata întreruperii executării pedepsei de un an şi sase luni închisoare dispusă prin sentinţa penală 2349/1994 a Judecătoriei sector 1‚ până la însănătoşirea condamnatului. Împotriva sentinţei a declarat apel după expirarea termenului prevăzut de lege‚ condamnatul care a solicitat repunerea sa în termen şi în fond‚ respingerea sesizării Biroului executări penale din cadrul Jud. sector 1‚ întrucât a beneficiat de graţierea personală a Preşedintelui României. În aceste condiţii tribunalul a constatat că în speţă sunt îndeplinite prevederile art. 364 C. proc. pen.‚ motiv pentru care va dispune repunerea condamnatului în temeiul de apel prevăzut de art. 363 alin. 1 C. proc. pen.

Precizăm de asemenea, că este posibilă şi introducerea apelului peste termenul reglementat de art. 365 C. proc. pen. Apelul produce în sistemul nostru de drept patru efecte‚ şi anume: suspensiv; devolutiv; extensiv; non reformatio in pejus.

În legătură cu acest din urmă efect s-a decis în practica judecătorească faptul că, rejudecând cauza în fond după desfiinţarea hotărârii ca urmare a admiterii apelului inculpatului instanţa de trimitere nu poate aplica inculpatului o pedeapsă mai mare decât cea pronunţată cu ocazia primei judecăţi. În caz contrar‚ se încalcă principiul non reformatio in pejus (T.M.B. sect. I penală, dec. nr. 254/A/16.02.1998) . Judecarea apelului se face având în vedere toate dispoziţiile generale inserate în primul capitol al Titlului II din Codul de procedură penală referitor la judecată (art. 287-312). Suplimentar urmează a se ţine seama şi de dispoziţiile art. 375- 383 a căror analiză am făcut-o pe parcursul lucrării.

Aşadar‚ apelul este o cale de atac de reformare‚ care propulsează totdeauna cauza la o instanţă superioară. Judecata la un nivel mai înalt creează un adevărat grad de jurisdicţie în urma parcurgerii căreia ori se validează prima judecată ori se desfiinţează hotărârea anterior dată. În consecinţă‚ deşi apelul este o instituţie nouă în peisajul juridic român‚ el este bine reglementat de normele Codului de procedură penală şi este ilustrat din abundenţă în practica judiciară.

Sperăm de aceea, că prin demersul nostru teoretic am reuşit să prezentăm în mod corect toate problemele pe care le ridică instituţia juridică a apelului‚ şi să împletim noţiunile teoretice cu soluţiile pronunţate în practica noastră judecătorească.

Recursul reprezintă, potrivit reglementării actuale, diferenţiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie, în funcţie de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate. În succesiunea normală a procedurii judiciare recursul urmează apelului şi în această ordine reprezintă cel de al treilea grad de jurisdicţie. O asemenea alcătuire a procesului nu este însă obligatorie, iar uneori nici nu se poate realiza, întrucât legea nu permite apelarea anumitor hotărâri judecătoreşti.

Hotărârile care nu pot fi atacate cu apel, nu pot rămâne însă pronunţate în “primă şi ultimă instanţă”, pentru că numărul gradelor de jurisdicţie s-ar reduce la unul singur; în aceste cazuri, recursul va fi posibil şi fără intervenţia prealabilă a apelului . Singura cale de atac ordinară împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă şi neapelabilă rămâne recursul. În aceste cazuri, recursul reprezintă al doilea şi ultimul grad de jurisdicţie. Parcurgerea gradelor de jurisdicţie constituie o posibilitate şi nu o obligativitate. Aşa cum apelul nu este obligatoriu, nici recursul nu poate interveni ce necesitate. Recursul constituie totdeauna ultima cale de atac ordinară şi el nu se poate intenta atâta timp cât hotărârea primei instanţe poate fi apelată .

De aceea, în cauzele în care nu s-a declarat apel, acesta a fost retras sau respins ca tardiv, nu se poate introduce recurs . Folosirea recursului, câtă vreme ar mai fi posibil apelul, duce la saltul direct la al treilea grad de jurisdicţie, omissio medio. Recursul contra hotărârii primei instanţe, atunci când legea nu admite declararea apelului, nu eludează o treaptă intermediară şi de aceea recursul, deşi va constitui în asemenea ipoteze al doilea grad de jurisdicţie, îl va reprezenta şi pe ultimul . Funcţionalităţile distincte ale recursului în cele două grade deosebite de jurisdicţie în care se manifestă, determină, alături de alte implicaţii, naturi juridice diferite acestei instituţii, aşa cum se va examina mai pe larg în cele ce urmează.

Faţă de aceste precizări, recursul poate fi definit ca fiind o cale ordinară de atac împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă, supuse controlului judecătoreşti al instnţei superioare şi care reprezintă diferenţiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie, în funcţie de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate , el constituind, de asemenea, o cale de atac cu efect devolutiv parţial - limitat în principiu numai la chestiunile de drept , comună şi, în principiu, de anulare .

Natura juridică a recursului Aşa cum am arătat , cea mai importantă deosebire între recurs şi formele clasice ale acestei căi de atac de casare din majoritatea reglementărilor occidentale, constă în caracterul său ordinar şi nu extraordinar. Al doilea aspect ce trebuie analizat în legătură cu natura juridică a recursului este acela care decurge din constatarea că în toate sistemele de drept, recursul este o cale de atac de reformare, pentru că se adresează spre rezolvarea unei alte instanţe decât cea care a dat hotărârea atacată şi are drept scop, în caz de admitere, casarea (desfiinţareaâ primei soluţii şi înlocuirea ei cu una diferită.

După cum reiese din aspectele dezvoltate pe parcursul lucrării, Ministerul Public ocupă un loc important în cadrul autorităţii judecătoreşti (aşa cum prevede Constituţia din 1991), fiind organizat în detaliu în Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată şi republicată. În acest sens, potrivit art. 130 din Constituţia României „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurorii constituiţi în parchete, în condiţiile legii”. Reluând dispoziţia constituţională art. 2 alin. 4 din Legea nr. 92/1992, modificată şi republicată, arată că Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

În completarea acestora, din dispoziţiile constituţionale reiese, potrivit art. 131 din Constituţie, că: procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. În ceea ce priveşte stare de incompatibilitate, potrivit alin. 2 al art. 131 din Constituţie arată că: „funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.

Actuala organizare şi funcţionare a Ministerul Public în România este inspirată atât din reglementările existente în ţara noastră până în anul 1952, cât şi din reglementările altor state în care în prezent funcţionează această instituţie. Instituţia Ministerul Public îşi are apartenenţa la autoritatea judecătorească, aşa cum rezultă din prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, modificată şi republicată.

Încercând să reţinem câteva concluzii, considerăm că trebuie evidenţiate următoarele aspecte:

 procuratura (Ministerul Public) este parte componentă a puterii judecătoreşti.

 principiile de organizare ale Ministerului Public în statul de drept sunt: unitatea, indivizibilitatea, subordonarea ierarhică, independenţa faţa de celelalte structuri ale statului.

 procurorii sunt magistraţi, beneficiind, ca şi judecătorii, de inamovibilitate şi de aceleaşi condiţii de încadrare în funcţie, eliberare din funcţie, promovare, salarizare, statut disciplinar.

  Ministerul Public poate fi organizat ca instituţie de sine stătătoare sau ca departament în cadrul Ministerului Justiţiei sub autoritatea ministrului de justiţie. În ambele cazuri, în compunerea Ministerului Public ar urma să se cuprindă parchete organizate pe lângă toate instanţele civile şi militare şi un organ central compus din procurori şi personal auxiliar.

În constituirea sistemului de căi de atac ordinare se are în vedere asigurarea unui control complet şi eficient, spre a nu intra în autoritatea de lucru judecat o hotărâre care ar cuprinde erori de fapt sau încălcări ale legii, întrucât, cu toate garanţiile instituite de lege, este totuşi posibil ca hotărârea judecătorească să fie greşită. Legislaţia procesual penală din sistemul nostru de drept a avut drept sursă de inspiraţie modelul sistemului căilor de atac prevăzut în legislaţia franceză.

Prin folosirea căilor de atac recunoscute de lege, hotărârile penale judecate de către instanţe sunt supuse controlului judecătoresc.

Căile de atac ordinare au ca finalitate asigurarea prin controlul judecătoresc a respectării principiilor legalităţii şi aflării adevărului în judecarea şi soluţionarea cauzelor penale de către prima instanţă. Controlul judecătoresc, pornit de către calea de atac, are un dublu rol: preventiv şi reparator.

Căile de atac ajută în baza rolului preventiv la o preîntâmpinare a greşelilor pentru că o instanţă a cărei activitate jurisdicţională este supusă căilor de atac, deci controlului, va fi mai atentă în desfăşurarea activităţii sale. Astfel, controlul va constitui un stimulent pentru instanţele judecătoreşti şi o împiedicare împotriva arbitrarului şi abuzurilor în stabilirea faptelor şi aplicarea legii. În baza rolului reparator, căile de atac ajută la înlăturarea greşelilor comise cu ocazia judecăţii precedente, pentru că prin numărul şi experienţa lor, judecătorii de la instanţele superioare au posibilitatea de a examina mai complet şi cu o mai mare competenţă faptele unei cauze, dar şi pentru că părţile devin mai atente şi mai diligente după ce, în privinţa lor, s-a pronunţat o hotărârea care conturează şi prefigurează cu mai multă precizie, soluţia finală.

Două sau mai multe instanţe pot greşi mai puţin şi pot examina mai clar faptele decât o singură instanţă. Acest rol reparator îl au căile de atac şi în cazurile de excepţie, când controlul se face de însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi care este învestită conform legii să revină asupra propriei hotărâri. Finalitatea căilor de atac, de fapt a oricărei activităţi de judecată, constă în soluţionarea temeinică şi legală a cauzelor, în conformitate deci cu starea reală a faptelor şi cu prevederile legale. Scopul lor este de a face ca până la urmă adevărul să fie cunoscut şi legea să fie bine aplicată, pentru ca dreptatea să aibă un triumf total.

Căile de atac, prin folosirea lor, au un efect dinamic asupra activităţii procesuale, în sensul că aceasta părea încheiată odată cu pronunţarea hotărârii atacate. Astfel, activitatea procesuală îşi reia cursul la instanţa superioară, fie la aceeaşi instanţă, în conformitate cu normele de competenţă în efectuarea controlului judecătoresc în cadrul fiecărei căi de atac.

Această dinamizare a procesului penal, acest impuls spre o nouă judecată, deci o nouă etapă la capătul căreia controlul judecătoresc se va pronunţa prin intermediul instanţei nu trebuie să fie în mod necesar diferită faţă de hotărârea atacată. Întrucât apelul reeditează posibilitatea unei noi judecăţi de fond, cu toate implicaţiile care decurg pentru stabilirea pe bază de probe a altor situaţii de fapt, această formă de judecată se cuprinde în cadrul ordinar al căilor de atac.

Astfel, apelul face parte din desfăşurarea normală, obişnuită a procesului penal, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii date în primă instanţă. Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei şi a judecăţii anterioare de către instanţa superioară în grad. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt şi de drept şi tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanţă în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul.

Aşadar, apelul este o cale de atac ordinară de fapt şi de drept, care poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului de către o instanţă inferioară, după desesizarea acesteia, pentru ca pricina să fie supusă unei noi judecăţi cu scopul de a se reforma hotărârea atacată prin apel.

Calea de atac a apelului este ordinară pentru că aparţine desfăşurării obişnuite a procesului penal, obstaculând rămânerea definitivă a hotărârii pronunţată de prima instanţă. Şi din acest considerent, apelul trebuie folosit într-un termen scurt fixat de lege, având ca efect imediat suspendarea hotărârii atacate. Apelul este o cale de atac de fapt şi de drept, deoarece odată declarat el produce un efect devolutiv complet, provocând un control judecătoresc integral, atât în fapt cât şi în drept, numai cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces şi la persoana împotriva căreia este îndreptat, de către jurisdicţia de al doilea grad asupra hotărârii primei instanţe.

Apelul este o cale de reformare deoarece în cazul admiterii sale, hotărârea atacată poate fi desfiinţată, în total sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare, dată fie de către instanţa de apel, fie de instanţa căreia aceasta i-a trimis cauza spre rejudecare. Apelul este o cale de atac specială deoarece nu se poate introduce împotriva tuturor hotărârilor, ci numai împotriva hotărârilor expres prevăzute de lege. Nu se pot ataca cu apel unele hotărâri pronunţate de judecătorie, nici cele pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi nici de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Apelul în majoritatea legislaţiilor este considerat o cale ordinară de atac deoarece judecata de fond se repetă în faţa instanţei ierarhic superioare care efectuează controlul.